De ce să tacă furia? Mânia
De ce să fie mută? Nu-s copil
Ce se căiește c-a făcut un rău;
De-ar fi să fie după voia mea,
De mii de ori mai multe rele-aș face.
Dac-am greșit c-o faptă bună-n viață,
Căiescu-mă din suflet, din străfund.(Wiliam Shakespeare – Titus Andronicus)
În lumina istoriei secolului 20 și a unui nou război în Europa ce pare tot mai iminent, o întrebare încolțește în mintea celui care privește aceste lucruri. De unde apare această deschidere a unor oameni pentru săvârșirea unor acte de violență extremă?
Când auzim despre acte de violență, mai mereu presupunem că sunt efecte ale unor condiții sociale: sărăcia relativă (sărăcia în sine nu este un factor care influențează violența), lipsa educației, ignoranța. Dar de prea puține ori luăm în considerare ”intenția voluntară”. Pentru că ideea că oamenii pot, în mod voluntar și conștient, să fie distructivi ne sperie. Și ne sperie, nu numai, pentru că putem fi victime ale unei asemenea persoane, ci și pentru că, fiind oameni, știm că și noi am putea fi la fel, și că suntem, astfel, obligați moral să analizăm profund cauzele comportamentelor noastre.
Dar cum ajungi în poziția de a fi în stare să comiți acte de violență? Drumul spre acest punct seamănă cu o spirala descrescătoare. Și tocmai de aceea, mitologic, Iadul este prezentat ca o groapă fără fund. Indiferent de cât de rău îți este, există întotdeauna posibilitatea de a face o nouă tâmpenie și de a ajunge mai rău. Spirala este, în acest caz, un cerc vicios (o buclă de feedback) în care A cauzează B, apoi B cauzează C, iar C cauzează A, și totul se petrece în mod incontrolabil.
Personalitatea unei asemenea persoane este determinată de rigiditate ideologică, mândrie și aroganță, resentiment, amăgeală (înșelătorie) și dorință de răzbunare. Un om rigid ideologic ar prefera să moară decât să își ”trădeze” credințele. Mândria și aroganța apar în forma unui sentiment de superioritate, fie intelectual, fie moral, în comparație cu ceilalți. Această persoană va considera că știe cel mai bine ce e bun și ce e rău în lume, și va fi pregătită să arate cu degetul pe cei pe care îi consideră ca fiind răi.
Fragmentul următor sunt cuvintele pe care John Milton în Paradisul Pierdut, le pune în gura diavolului după ce acesta este alungat din Rai pentru că a îndrăznit să se opună și să transcendă Cel mai de Susul (dorința lui fiind nu doar să fie precum Dumnezeu, ci superior acestuia – este un simbol al mândriei intelectuale în care ”tot ceea ce știu e suficient și nu mai e nimic de știut mai departe”):
Adio, Câmpuri ale fericirii,
Unde, veșnic, domnește veselia!
Bun-găsit orori! Bun-găsit,
O, lume infernală! Iad fără fund,
Primește-ți Stăpânul nou, cel ce aduce
Idei neschimbătoare în timp și spațiu.
Al său propriu lăcaș își este mintea
Și doar ea poate, din Rai un Iad și-un Iad din Rai
Să facă. Și ce contează dacă
Aici unde mă aflu sunt același
Și-același voi rămâne, dar tot mai mic
Decât acel mărit acum prin tunet?
Aici măcar trăi-vom liberi; Atotputernicul
Doar n-a zidit acest locaș ca să-l urască:
Aici putem domni în siguranță; deși în Iad
Ambiția mi-e hrănită:
Mai bine rege în Iad ca rob în Ceruri.(John Milton – Paradisul Pierdut)
În decursul anilor am observat trei elemente caracterologice care predispun oamenii la suferință psihică, chiar dacă nu sunt listate in DSM-uri și nici nu sunt studiate ca elemente clinice cauzatorii de suferință psihică:
- Aroganța – manifestată cognitiv prin ”știu destul”
- Înșelătoria – ”pot modifica realitatea în favoarea mea, cum vreau eu, și pot scăpa basma curată făcând asta” (merge mână în mână cu mândria și aroganța)
- Resentimentul – în forma șirului (i)logic: ”lumea e tragica (adevărat), lumea e tragică și injustă (parțial adevărat) iar tragedia și injustiția lumii este îndreptată specific împotriva mea (neadevărat)”
Iată resentimentul, în cuvintele lui Milton:
Cu cât în juru-mi văd plăceri, cu-atât pe dinăuntru
Mă roade și mai tare chinul, de parc-aș fi
Lăcaș afurisit a tot ce se respinge; tot binele
în mine se transformă în otravă și-n Ceruri
Mi-ar deveni mai proastă starea. Dar nici aici
Și nici în Cer nu-mi caut eu sălașul, decât de aș putea să fiu
Al Cerurilor eu stăpân; nu sper ca prin ce caut
Nefericire-mi să se schimbe, ci vreau ca alții
La fel cu mine să devină, chiar dacă asta osânda
Și mai rea mi-ar face-o. Căci gândurile mele zbuciumate
Doar în distrugere liniștea și-ar regăsi.(John Milton – Paradisul Pierdut)
Sau cum pune în cuvinte Shakespeare resentimentul, mai subtil, în Richard al III-lea:
Voi dispera, căci nimeni la mine nu mai ține;
Și de-aș muri, niciunul n-a fi ca să mă plângă:—
De ce m-ar plânge alții când singur pentru mine
Nu pot să mai simt vreo milă?(William Shakespeare – Richard al III-lea)
Înșelăciunea se manifestă ca o nevoie constantă de a minți pentru a ascunde alte minciuni spuse înainte. Nu din nevoie de atenție, ci pentru că persoana consideră că este superioară celor mințiți și, de asemenea, că este îndreptățită să mintă.
Aceste trei elemente formează acel cerc vicios de care am pomenit mai devreme, și funcționează cam așa: aroganța alimentează înșelătoria, înșelătoria alimentează resentimentul, iar resentimentul alimentează aroganța. Acest cerc vicios, această spirală descrescătoare, duce persoana tot mai jos în Iadul psihic (care nu e resimțit similar celui mitologic). Milton, prin vocea diavolului, prezintă această coborâre în abis:
Oriunde fug, ajung în Iad; eu însumi sunt tot Iad,
Și până și în cel mai jos abis, unul și mai adânc,
Amenințând că mă înghite, se deschide,
Față de care Infernul care-l sufăr pare Rai.(John Milton – Paradisul Pierdut)
Acești oameni pot fi observați ca fiind posedați de un set nesfârșit de dorințe distructive. Iar în decursul istoriei, literatura a prezentat foarte bine aceste moduri de gândire ca fiind lupta dintre bine și rău. Lumea și viața sunt prezentate ca fiind câmpul de luptă unde binele și răul se războiesc continuu. Și chiar dacă nu mai ”credem” în asemenea povești în zilele noastre, ne place să vedem această luptă reprezentată în filme și la teatru în nenumărate forme, motivul fiind că vedem această luptă ca fiind reală (adevărată). Nu poți înțelege capacitatea umană de a comite atrocități fără a o privi printr-o prismă metafizică. Nu poți înțelege o persoană posedată de gânduri malefice fără a folosi limbaj dramatic sau religios, pentru că nu poți formula nici întrebarea și nici un răspuns destul de profund fără o asemenea reprezentare. Și de aceea nu putem discuta despre gândire malefică fără a înțelege conceptul de „rău”.
Toata lumea știe că viața este tragică, și că a trăi presupune a suferi, iar răspunsul pe care ar trebui să îl avem în fața acestei tragedii este să fim recunoscători în ciuda suferinței și să încercăm să reducem din această suferință oriunde putem în lume. Răspunsul greșit, pe care l-am observat la mulți oameni, ar fi să luam calea lui Mefistofel din Faust și să spunem că toată treaba e greșită din start, iar dacă toată această suferință este prețul ce trebuie plătit pentru a trăi, atunci a trebui să eradicăm totul.
Sunt spiritul ce totul neagă.
Și cu dreptate, dat fiind că tot ce naște și devine
E vrednic să se prăpădească.
Nimic să nu mai ia ființă-ar fi mai bine.
Astfel cam tot ce voi numiți păcat,
Distrugere și rău
E însuși elementul meu(Goethe – Faust)
În cadrul terapeutic, nu poți adresa problemele unei persoane aflate adânc în iadul psihic fără a apela la limbaj arhetipal. Această dimensiune religioasă stă la baza vieții noastre și, deși unii oameni consideră că aceasta este doar un set de superstiții, vedem cu ochiul liber că și ei vizionează filme și citesc cărți în care exact această dimensiune religioasă este pusă în scenă. Ai putea crede că o facem pentru a ne distra, dar de fapt ne educăm vizionând reprezentări aproape arhetipale ale structurilor de bază ale comportamentelor umane prezentate în mod dramatic. Motivul pentru care preferăm acest mod narativ de expunere este pentru că nu reușim să prezentăm aceste structuri în mod abstract, ele fiind mult prea complexe pentru a fi articulate coerent.
Nu poți înțelege ororile din istoria umanității până nu reușești să identifici și să înțelegi acele părți din tine care te-ar face capabil să le întreprinzi. Descoperirea oribilă pe care o vei face este că acele părți există în tine, ca în orice om, și le poți înțelege, dar că îți va trebui curaj ca să le privești. În devenirea unei persoane posedate de spirit malefic, poți fi tentat să cauți cauza fie în factorii educaționali, fie în mediul socio-economic în care s-a dezvoltat aceasta, dar trebuie să fii precaut în această analiză. Oamenii iau decizii pentru ei, însă acest gând este mult mai greu de suportat decât o viziune deterministă a influenței naturii și culturii asupra individului. Nu suntem doar natură și cultură, ci avem, în plus, conștiință, și prin ea, avem opțiunea de a lua decizii, iar aceste decizii contează în dezvoltare. Poți observa exemple din jurul tău de persoane ce vin din familii disfuncționale sau din medii nefavorabile, în care toate elementele sunt împotriva dezvoltării optime, dar care au ajuns destul de bine în viață. De aceea majoritatea celor care abuzează copii, au fost abuzați ca și copii, dar majoritatea celor care au fost abuzați ca și copii, nu își abuzează copiii.
Acum, în această luptă arhetipală a binelui versus răul, primul instinct este acela de a spune „hai să distrugem tot ce e rău”. Problema e că eliminarea răului din lume nu se face eliminând răul din ceilalți, ci pe cel din tine.
De exemplu, poți încerca să nu spui decât adevăruri timp de o lună, și vei vedea de câte ori vei minți cu justificarea că protejezi sau că ajuți o altă persoană făcând acest lucru. Adevărul, în schimb, e că nu există un motiv bun pentru care minciuna este justificată. Poți spune adevăruri în moduri în care sentimentele celorlalți sunt protejate, sau cel puțin impactul emoțional produs de adevăr poate fi minimizat. Mințind îți poluezi modul de gândire prin cuvintele pe care le folosești. La baza gândirii lumii vestice este ideea că haosul lumii este ordonat prin Cuvânt (Logos), iar oamenii au capacitatea de a face această transformare prin cuvintele pe care le folosesc. De aceea cuvintele pe care le rostim au capacitatea de a aduce raiul – prin rostirea adevărului – sau iadul – prin minciuni – din acest haos.
În lupta cu răul, nu are sens să lupți cu instituții, sisteme socio – politice sau corporații, pentru că esența răului nu se află acolo. Această esență o găsești în ceea ce spui și în cuvintele pe care le folosești. Dacă vrei să faci lumea mai bună și să reduci răul din lume, începe prin a fi sincer și articulat în ceea ce enunți și gândești (cele două, limbajul și gândirea, se determină reciproc), exprimarea adevărului fiind virtutea supremă. Fără ea nu vei știi cine ești sau ce faci în această lume, și vei lăsa alte entități să decidă acest lucru în locul tău. Adevărul poate fi înfricoșător, dar minciuna duce sigur la orori. Iar dacă vrei ca lumea să fie mai bună, începe cu tine.