Acum mulți ani am vizionat filmul „The Matrix” (trad. Matricea) și o întrebare evidentă mi s-a născut în minte, la fel cum, probabil, ea a apărut în mintea multora: ”trăim, cumva, într-o simulare?”. Iată de ce, în acest articol, voi încerca să ofer un răspuns acestei întrebări pornind de la ideile enunțate de Jean Baudrillard în cartea „Simulacra and Simulation” (trad. Simulacru și Simulare).
Pentru a avea un context în care să putem înțelege ideile lui Baudrillard, trebuie sa analizăm perioada în care acesta scrie această carte. În aceeași perioadă îl avem pe Foucault cu ale sale genealogii și arheologii în care analizează modurile în care culturile au privit nebunia, pedeapsa criminalilor și sexualitatea (sănătatea mentală versus nebunie, heterosexual versus homosexual, o minte criminală versus o minte corect reformată). El privește etichetarea de normal versus anormal ca fiind modul în care, în societatea modernă, știința clasifică ființele umane cu scopul de a le înțelege, având proprii termeni pe care i-a folosit pentru a clasifica oamenii. Dar, susține el în continuare, există numeroase societăți care, pur și simplu, nu au folosit niciodată acești termeni pentru a clasifica oamenii. Și putem vedea că acești termeni (normal și anormal) au avut efecte uriașe asupra modului în care unele grupuri au fost tratate în cadrul societății.
Cum aceste categorii ce stau la baza gândirii științifice afectează modul în care sunt priviți oamenii în lumea modernă, nu trebuie să uităm ca aceste categorii au fost create, tocmai, pentru a înțelege și defini oamenii. Foucault înțelege acest lucru, însă insistă că niciuna din aceste categorii nu sunt scrise în fundațiile universului. Normal versus nebun nu sunt proprietăți ale universului, ci sunt termeni pe care îi folosim într-o lume modernă, într-un discurs cultural, pentru a descrie sănătatea mintală a oamenilor. Au existat nenumărate alte modalități de clasificare a sănătății mintale în trecut pe baza altor criterii, nenumărate alte cuvinte folosite, nenumărate alte moduri în care s-au catalogat. Iar acestea au dispărut la fel cum vor dispărea și modurile în care clasificăm oamenii în prezent.
Pentru Foucault, nu există categorii sau identități stabile, scrise în legile universului, la care să se poată ajunge prin știință. În general, pentru poststructuraliști, nu există un punct stabil din care cineva să poată spune ca a ajuns la „Adevăr”, ei privind o asemenea afirmație ca fiind delirantă. Este o atitudine opusă iluminismului care credea în existența unei realități obiective dincolo de subiectivismul nostru, realitate ce poate fi accesată doar de raționalitatea științifică. Poststructuraliștii vin și spun că da, o realitate există acolo, dar noi, ca ființe umane, nici nu putem spera să o accesăm. Singurele lucruri la care avem acces sunt niște seturi de constructe sociale și științifice ce au fost create în încercarea de a înțelege realitatea. Astfel, ceea ce e numit „Adevăr” în prezent, sunt doar narațiunile dominante curente, temporare, utilizate de cultura noastră pentru a da sens lucrurilor. Aceste narațiuni sunt constant redefinite pe măsură ce interacționează cu alte discursuri culturale ce interpretează realitatea în mod diferit.
Iată, deci, critica poststructuralistă a unei credințe pline de speranță din epoca iluministă, aceea a stabilității realității. În trecut, stabilitatea era regula, dar acum ea este pusă sub semnul întrebării: stabilitatea cuvintelor în opera lui Derrida, stabilitatea structurii de sus în jos a modului în care acționează puterea în societatea prin scrierile lui Foucault, stabilitatea identității și a termenilor pe care oamenii îi folosesc pentru a se clasifica, stabilitatea oricărei meta-narațiuni moștenite din trecut (adevăruri considerate universale). Post-moderniști consideră că aceste meta-narațiuni au format fundamentul stabil pe care gânditorii le-au folosit în afirmarea adevărului, acestea reprezentând punctele de unitate în jurul cărora s-au format ideologiile (aceste idei unind unele grupuri de oameni și marginalizând altele).
De aceea, în scrierile tuturor post-moderniștilor, vedem cum sunt deconstruite și fragmentate aceste idei vechi moștenite. Pentru că, în ochii post-structuraliștilor, dacă poți fragmenta și deconstrui aceste meta-narațiuni, arătând că nu sunt interpretări finale ale realității, ci moduri incomplete și înguste de a da sens lucrurilor, atunci putem face primii pași spre a nu repeta greșelile istorice ale umanității. Dar acești filosofi au realizat rapid că această renunțare la meta-narațiuni poate avea efecte masive asupra modului în care funcționează societatea. Pe la începutul anilor 1980 începe să se observe teama în rândul filosofilor asupra implicațiilor sociale pe care le au ideile postmoderniste.
În trecut, culturile s-au bazat mereu pe aceste meta-narațiuni pentru a avea unitate și coeziune. O societate ce nu are aceste puncte de unitate pe care să se bazeze, este un experiment ce nu s-a făcut niciodată. Iată de ce, la începutul anilor 80, una din preocupările gânditorilor era să răspundă unor întrebări din această sferă: cum arată o societate cu adevărat postmodernă? Cum funcționează o astfel de societate? Cum își păstrează coeziunea când membrii acestei societăți au identități diferite și vin cu interpretări diferite ale semnificației lucrurilor? Unii filosofi spuneau că suntem la 50 – 100 de ani distanță de a vedea efectul acestor idei postmoderniste, alții că efectele s-au manifestat cu decenii înainte de a fi remarcate și formulate aceste idei. Însă au existat câțiva filosofi, precum Jean Baudrillard, care au susținut că trăim deja într-o societate postmodernă. El dezvoltă această idee în cartea „Simulacra and Simulation”, idei preluate și făcute accesibile publicului de filmul „The Matrix” în 1999. Trebuie precizat, totuși, că filmul nu încapsulează perfect filosofia lui Baudrillard (este departe de a fi o interpretare decentă, chiar) dar oferă o fereastră spre înțelegerea acestor idei.
Să facem un scurt rezumat al filmului pentru a ne reaminti temele principale ale acestuia. Pe pământ, cândva în viitor, are loc un eveniment apocaliptic pornit în urma războiului dintre rasa umană și rasa mașinilor (inteligența artificială pe care au creat-o). La începutul acestui război, mașinile funcționau cu energie solară. Prin urmare, ca o tactică de război de a le întrerupe sursa de energie, umanitatea „incendiază cerul”, așa cum se zice în film. Practic umanitatea distruge atmosfera pentru a nu mai permite razelor solare să ajungă la sol. Dar, din păcate, mașinile fac ce ar face orice mașină rațională într-o astfel de situație dificilă, și găsesc o sursă alternativă de energie. Aparent, corpul uman produce o anumită cantitate de energie electrică pur și simplu prin faptul că are o inimă ce pompează sânge și un sistem nervos activ. Așa că mașinile încep să crească ființe umane pe post de generatoare de electricitate. Ele dezvoltă o formă de agricultură „umană”, utilizând câmpuri vaste de „păstăi” în care miliarde de oameni sunt crescuți în lichid amniotic pentru a li se recolta energia electrică și termică pe care o generează.
Acum, dacă ai fi o mașină ce are nevoie de aceste păstăi pentru a te re-alimenta cu energie, nu ți-ai dori ca omul din păstaie să se agite panicat și să se rănească. Iată de ce, fiecare din acești oameni este conectat la o realitate simulată numită Matrix. În această simulare ei trăiesc o viață similară celei trăite de noi la începutul secolului 21: merg la muncă, se îndrăgostesc, își plătesc impozitele, trăiesc, deci, o viață în care sunt complet inconștienți de faptul că totul este o simulare. În această simulare, scopul exact al vieții tale nu va fi evident, și ajungi să crezi diverse povești ce oferă răspunsuri la această problemă. Poți găsi un scop spiritual, devenind un adept devotat al hinduismului sau al creștinismului. Îți poți descoperi un scop politic, devenind un socialist sau un democrat. Poți deveni un conspiraționist, petrecându-ți fiecare zi din viață încercând să descoperi adevăruri ascunse.
Dar ce se întâmplă dacă ești în această simulare și niciuna din aceste povești nu te convinge pe deplin? Te vei simți blocat într-un stil de viață monoton (acasă – serviciu – televizor – pat) întrebându-te mereu care e scopul vieții tale, ajungând ca la sfârșitul vieții să descoperi, dezamăgit, că întregul scop a fost acela de a persista în a trăi încă o zi doar pentru a servi agenda acestei rase de mașini care există într-un alt nivel al realității.
Deci, cât din ce am povestit până acum este Baudrillard și cât este un film SF? Baudrillard nu spune că scopul vieții tale este acela de a servi ca sursă de energie unor mașini și nici că trăim într-o simulare computerizată, chiar dacă titlul cărții este „Simulacru și Simulare”. El ne invită, pentru început, să înțelegem ce e o simulare: „O simulare este o imitație a modului în care funcționează un proces sau un sistem, din lumea reală, în timp”. Cum ar fi dacă în societatea noastră de astăzi – postmodernă, fragmentată, capitalistă, bazată pe mass-media – trăim într-o lume pe care o acceptăm ca fiind reală, asta împiedicându-ne să vedem realitatea așa cum este ea? Cum ar fi dacă programul simulării în care trăim nu este un program într-un computer, ci este stocat peste tot în jurul nostru?
Baudrillard răspunde amintindu-ne că simularea este imitarea unui proces sau a unui sistem din lumea reală, desfășurată în timp. În această societate postmodernă în care trăim, modul în care oamenii își privesc viața este făcută prin prisma unei rețele complexe de semne și simboluri, oferite de mass-media și de oamenii din jurul lor. În ultimele câteva sute de ani, acestea semne și simboluri, care au fost folosite inițial pentru a reprezenta în mod direct ceva din lumea reală, au evoluat încet de la a reprezenta realitatea, la a reprezenta o copie a realității creată de media, la reprezentarea apoi a unei copii a unei copii a realității, apoi iar o copie a acelei copii, până în punctul în care aceste semne și simboluri nu mai seamănă cu nimic din realitatea pe care ar fi trebuit să o reprezinte. Nimic din viețile noastre, în această simulare, nu are vreo legătură cu realitatea, așa cum este ea, de fapt. Singurul lucru pe care marea majoritate a oamenilor îl vor cunoaște, și de care le va păsa, este simularea.
Întorcându-ne la întrebarea „Cum arată o societate post-modernă?” putem începe prin a vorbi despre identitate în acest tip de societate. Pe măsură ce anii trec și gândirea post-structuralistă continuă să deconstruiască și să fragmenteze aceste meta-narațiuni pe care oamenii, de-a lungul istoriei, le-au folosit extrăgând din ele etichete pentru a-și defini identitatea („Sunt creștin”, „Sunt democrat” etc.), vedem că sunt tot mai puțin capabile de a oferi arhetipuri pe baza cărora oamenii să-și poată defini identitatea. Vedem, deci, că societatea postmodernă aduce cu ea o criză de identitate pentru individ. Dar, dacă nu mai putem apela la aceste meta-narațiuni pentru a ne defini identitatea, dacă ideea iluministă a stabilității identității este iluzorie, cum poate omul să-și exprime identitatea si să arate lumii cine este?
Pentru Baudrillard, răspunsul la această criză de identitate este creșterea substanțială a consumerismului. Cumpărarea lucrurilor devine singura modalitate prin care oamenii pot exprima cine sunt. În această societate capitalistă postmodernă, ești ceea ce cumperi. Identitatea este dată de logo-ul de pe tricou, de mașina pe care o conduci, de farfuria pe care servești mâncarea de sărbători, de șamponul pe care îl folosești. Toate aceste produse pe care le deții spun câte ceva despre cine ești și care sunt valorile tale. Toate lucrurile pe care le cumperi devin simboluri. Simbolul este o imagine vizuală sau un cuvânt ce acționează ca un substitut pentru un concept. Literele P I X acționează ca un substitut pentru conceptul de pix. Similar, imaginea conurilor portocalii, a utilajelor grele și a oamenilor cu cască de protecție acționează ca un substitut pentru conceptul de șantier.
Mergând mai departe, vedem cum lucrurile pe care le cumpărăm și le expunem spre exterior sunt simboluri ale identității noastre. De exemplu, pantofii tăi. Ei sunt o imagine vizuală ce acționează ca un substitut pentru un număr de concepte reprezentative personalității tale. Poate ești un colecționar de pantofi de baschet, sau poate ești un sportiv profesionist. Poate ești o persoană ce urmărește cele mai recente tendințe din modă, sau poate ești un afacerist de succes. Tot ceea ce cumperi spune ceva despre tine. Întreaga ta viață, ca și consumator, este o colecție elaborată de simboluri organizate ce descriu tipul de persoană pe care ai vrea ca lumea să creadă că ești. Prin urmare, în societatea postmodernă, dacă vrei să știi cine este o persoană, trebuie doar să vezi povestea pe care o spune această colecție de simboluri proiectată spre exterior.
Dar, dacă lucrurile pe care le cumperi sunt o colecție elaborată de semne și simboluri care îți descriu personalitatea și valorile, cine a decis ce înseamnă în primul rând aceste semne și simboluri? Dacă lucrurile pe care le cumperi sunt instrumente pentru a exprima cine ești, cine a creat instrumentele? Cine a hotărât că pantofii negri, din piele și strălucitori sunt un simbol al faptului că ești un profesionist, pe când conducerea unui Jeep plin de noroi, la bustul gol, este simbolul a ceva complet diferit? Baudrillard ar spune că răspunsul este mass-media, în special acele medii ce transmit imagini vizuale precum televizorul, telefoanele mobile și computerele. Aceste imagini vizuale alimentează acel consumerism de masă, deoarece oamenii se uită la ceea ce este pe ecranele lor pentru a decide, nu numai, următorul lucru pe care îl vor cumpăra, ci și, odată ce îl cumpără, ce va spune oamenilor din jur despre ei acel lucru pe care l-au cumpărat. Acest lucru se realizează printr-un bombardament de reclame care arată imagini vizuale ale tipului de persoană care veți deveni odată ce cumpărați un produs: emisiuni TV, filme sau videoclipuri care prezintă imagini vizuale ale personajelor pe care oamenii, la rândul lor, le vor copia și pe baza cărora își vor modela viața. Pentru Baudrillard, în această lume nouă în care trăim, dominată de mass-media, ne putem înțelege realitatea personală doar prin modul în care se compară cu ceea ce se joacă pe ecranele din viața noastră.
Baudrillard ne îndeamnă să observăm că, de multe ori, experiența noastră socială este mediată de lucruri văzute la televizor. Trăim o perioadă în care nu e deloc ciudat să auzi oameni vorbind de viața lor comparând elemente din ea cu ceea ce au văzut la TV – de exemplu „Voi avea o nuntă ca cea din filmul X”, sau „Iubitul meu e ca personajul X din serialul Y”. Disneyland este un exemplu perfect, pentru Baudrillard, al modului în care preluăm lucruri care, la un moment dat, există doar ca o lume fantastică pe ecranul televizorului pentru a le utiliza, apoi, ca elemente de construcție pentru lumea reală. Acum, Disneyland-ul este un parc tematic pentru copii, bazat pe o lume fictivă creată de mass-media. Este, relativ inofensiv. Întrebarea pe care Baudrillard ar dori să ne-o pună este: ce se întâmplă atunci când același proces de construire a lumii noastre din materiale adunate din reprezentările media ale acesteia au loc în alte domenii ale existenței noastre? Ce se întâmplă când mass-media dictează cine sunt oamenii, care sunt relațiile lor, ce cumpără aceștia și modul în care acești oameni gândesc?
Ai auzit zicala „Viața imită arta, iar arta imită viața”. Ei bine, aceste imagini vizuale cu care suntem bombardați – reclame, filme, emisiuni TV, arta – sunt, adesea, imitații ale lucrurilor ce se întâmplă în viața reală, ceea ce le face, prin definiție, imitații ale proceselor sau sistemelor din lumea reală. Oamenii se uită, apoi, la aceste emisiuni pentru indicii despre cum să acționeze, ce să cumpere, cum ar trebui să fie viața lor, iar apoi imită aceste imitații ale proceselor sau sistemelor din lumea reală. Dar apoi, inevitabil, arta face o imitație a acesteia. Și apoi viața face o imitație a acestei arte. Și tot așa, până când, așa cum spune Baudrillard, majoritatea oamenilor devin complet deconectați de orice real. Singurul lucru la care au oamenii acces, în acest punct, este o copie a unei copii a unei copii a ceva ce a fost livrat încă de la început ca o perspectivă extrem de îngustă a lucrului pe care îl copia. Iar oamenii din societatea noastră au atât de multă încredere în aceste copii generate de media, încât aceste copii devin, adesea, fundamentul întregii viziuni asupra lumii și a valorilor cuiva.
Baudrillard ne oferă ca exemplu modul în care un război îndepărtat de locul unde locuiești este trăit de tine. Posturile de știri pretind că oferă o acoperire imparțială a acestui război, dar ce anume acoperă ele? Nu întreg războiul, ci o imagine de ansamblu foarte restrânsă a câtorva elemente generale ce au avut loc. Ele oferă o fereastră către mii de discursuri înguste, congruente, despre părți a ceea ce se întâmplă, fără a fi nevoie să te confrunți direct cu realitatea brutală pe care ai trăi-o dacă ai fi implicat în conflict. Experiența spectatorului a ceea ce este războiul este redusă la ceva asemănător unui joc video pe ecranul televizorului, iar moartea a mii de oameni poate fi redusă la simple semne și simboluri. Iată un exemplu al modului în care simularea în care ne aflăm ne deconectează de realitate. Majoritatea oamenilor din ziua de azi trăiesc fiecare zi din viața lor crezând că consumul de mass-media este, de fapt, interacțiunea lor cu realitatea. Acesta este unul dintre punctele principale ale ideilor lui Baudrillard. În societățile noastre, nu mai facem distincție între reprezentările realității și realitatea însăși. Reprezentările devin reale, iar apoi mass-media creează reprezentări ale acelor reprezentări. Și, perpetuu, întregul proces continuă la nesfârșit.
Mergând mai departe, există un personaj din filmul Matrix care vede lumea reală, înțelege că Matricea este o simulare și, în acel moment, nu vrea altceva decât să se întoarcă în simulare și să uite ce a învățat despre lumea reală, exterioara sistemului. Aceasta este realitatea condiției oamenilor care trăiesc în această lume postmodernă. Pentru Jean Baudrillard, atunci când au de ales între lumea simulată și lumea reală, marea majoritate a oamenilor vor alege simularea. Nu suntem victime neajutorate în această lume postmodernă, ci, de multe ori, suntem participanți activi la el. Majoritatea oamenilor nu au nicio dorință pentru a înțelege complexitățile mai profunde și mai nuanțate ale lumii.
Având în vedere cantitatea incredibil de mare de informații ce ne este pusă la dispoziție de mass-media și numărul masiv de viziuni posibile asupra lumii la care ne putem abona, îți poți alege oricare viziune de viață, iar acea poziție pe care o adopți va fi justificată printr-o simplă căutare pe Google, fiind inundat de dovezi că ai dreptate și că cei care nu privesc lucrurile la fel ca tine sunt, fundamental, victime ale știrilor false. Aceasta este o trăsătura distinctivă a societății postmoderne. Când oamenii nu pot avea încredere în nici un fel de narațiune magistrală care explică felul în care sunt lucrurile, și când ai acces nelimitat la media care va justifica orice viziune asupra lumii pe care ți-o poți imagina, ei bine, în acea lume te vei baza doar pe imaginile vizuale și discursurile oferite de un ecran, acestea programând în tine metanarațiuni pe care le vei țipa, apoi, către oamenii din jurul tău care nu aderă la aceeași viziune ca și tine.
Acesta este motivul pentru care, pentru Jean Baudrillard, metafora supremă pentru această societate postmodernă este autostrada. Pentru că pe autostradă vedem mii de oameni, toți izolați în mașinile lor, mergând cu viteză în toate direcțiile, fiecare încercând să ajungă la destinația lui. Dar nimeni nu știe unde se duc ceilalți participanți la trafic. Nimeni nu știe cine sunt ceilalți și ce prețuiesc aceștia. Sunt în viața ta doar o secundă și apoi dispar, pentru a nu mai fi văzuți niciodată. La asta se rezumă viețile atâtor oameni: singuri într-o simulare, lucrând la un loc de muncă pentru a câștiga bani pentru a cumpăra lucruri cu scopul de a arăta celorlalți cine sunt, pe baza regulilor stabilite de mass-media; condiționați de și complici în mod intenționat la un sistem care le hrănește zilnic viziunea asupra lumii, destinați la a avea conversații despre politică sau economie la nivel de superficial, în timp ce își privesc realitatea pe un ecran.