În povestea căutării sensului și a înțelegerii mașinăriei de creare a sensului pe care o construim, să ne uităm și la o perspectivă a cuiva care nu este atât de înclinat filosofic spre existențialism, cât este, mai degrabă, un antropolog filosofic. Vom plonja, astfel, în lucrarea lui Ernest Becker numită Negarea Morții punându-ne întrebarea ”de ce contează pentru noi, în primă instanță, să avem un sistem de generare a sensului?” De ce ne pasă? De unde această dorință? De ce nu avem o experiență internă similară altor animale, care nu par să petreacă timp agonizând în încercarea de a-și da seama dacă viața lor are sens? Totuși, oamenilor pare să le pese. Se pare că este ceva, în ceea ce este omul, căruia îi pasă dacă acțiunile pe care le-a întreprins în viață au contat, cât de puțin, la ceva.
Becker explică acest fenomen prin ceea ce el consideră a fi o relație duală fundamentală aflată în miezul existenței umane, o dualitate ce creează tensiune și produce în noi o problemă la care fiecare dintre noi, în cele din urmă, va trebui să găsim o soluție. Această tensiune apare datorită faptului că suntem, pe de-o parte, entități biologice, și pe altă parte, entități simbolice.
Latura simbolică a existenței noastre, aflată undeva în capetele noastre, ne face capabili să creăm niște lucruri incredibile, precum societăți complexe, să scriem simfonii, să vedem lucruri aflate la miliarde de ani lumină de noi, să creăm zei, sau să contemplăm infinitul. Și, în același timp, pe latura biologică a existenței noastre, să murim. Nu contează dacă ai pictat cea mai măreață pictură sau dacă ai fost aclamat de miliarde de oameni, ești mereu la un pas de a fi mort.
Nu contează cât de atent ești, sau cât te mult te protejezi, în cele de urmă vei muri. Acum, cum putem reconcilia această abilitate pentru simbolism, de a contempla infinitul și de a crea lucruri încărcate de sens, cu partea biologică a existenței care este atât de fragilă și lipsită de sens? Cum putem să ne împăcăm cu faptul că vom muri și să fim mereu conștienți de acest lucru? Răspunsul scurt este că nu putem. Becker spune că nu putem funcționa în lume fiind conștienți în permanență de mortalitatea noastră, acest lucru fiind mult prea dureros. Odată ce devii conștient de propria mortalitate, dacă nu faci ceva în acest sens, vei fi într-o permanentă stare de teroare, teroare indusă de realizarea că suntem animale limitate cu orizonturi nelimitate.
”Aceasta este teroarea de moarte: să fi apărut din nimic, să ai un nume, conștiință de sine, sentimente profunde, o dorință arzătoare pentru viață și de exprimare a sinelui și, cu toate astea, totuși, să mori.”
Să clarificăm, rapid, care este, în mod specific aici, problema pe care încercăm să o rezolvăm atunci când vine vorba de această teroare? Nu este doar o frică de moarte, aceasta fiind o problemă mai ușor de rezolvat. Această teroarea nu este indusă de actul morții, ci de implicațiile pe care le are moartea noastră, de concluzia care s-ar trage la finalul vieții noastre în ceea ce privește modul în care am trăit, despre lucrurile pe care le-am făcut sau nu le-am făcut cât timp am fost pe această lume.
Vedem, astfel, că un mod mai bun de a descrie această frică este că ne este frică atât de moarte cât și de viață, iar Becker va concluziona că cele două lucruri de care ne este, de fapt, frică în ceea ce privește viața și moartea sunt frica de efemeritate și frica de insignifianță – nu ne este doar frică de moarte, ci de finalul unei vieți insignifiante.
Acum, această frică de efemeritate și insignifianță, pentru Becker, animă și explică tot ce facem în viețile noastre, pentru că, fiind confruntați de fragilitatea existenței noastre biologice, având în față complexitatea incomprehensibilă a universului, și luând în considerare cât de insignifianți și efemeri suntem în mare schemă a lucrurilor, omul nu va sta degeaba într-o stare de teroare nevrotică întreaga lui viață. Oamenii vor încerca să găsească ceva care să îi facă să se simtă mai bine. Care sunt, deci, opțiunile pe care le avem în acest punct?
După cum zice și titlul cărții, ne trăim viețile într-o stare de negare a morții noastre, negare pe care o facem în moduri interesante, creative și, uneori, ascunse. Unele din aceste moduri sunt mai evidente decât altele, așa că, pentru a ajunge la partea bună a analizei lui Becker, să trecem întâi prin cele evidente.
Prima dintre ele este religia. Este o metodă pe care oamenii o pot utiliza pentru a se elibera de frica de insignifianță și efemeritate, acesta fiind, în esență, scopul existenței unei vieți dincolo de moarte. A doua metodă este prin consumul de droguri, distracție sau prin ideologii ce oferă un anestezic la teroarea existenței. A treia metodă este prin a te scufunda în treburi mondene și activități de zi cu zi, încercând să fii mereu ocupat pentru a nu avea timp să te gândești prea mult la sensul vieții tale – Ernest Becker o numește ”auto-tranchilizarea în trivial”.
Dar, deși aceste exemple sunt interesante, Becker, ca antropolog filosofic, vrea să înțeleagă de ce societatea se dezvoltă în felul în care o face. El spune că marea majoritate a oamenilor, când se lovesc de teroarea efemerității și insignifianței, răspund în forma unui protest împotriva insignifianței, angajându-se în ceea ce Becker numește ”o creație sfidătoare de sens”. Aceștia pornesc pe un traseu eroic – îi numește eroi culturali – căutând însemnătate și permanență pe parcursul vieții lor, punând în practică un ”proiect pentru nemurire”.
Proiectul pentru nemurire este exact ce îi spune și numele. Un proiect al cărui scop este acela de a te face nemuritor sau, măcar, o parte din tine. Când omul își creează un sistem de valori și un set de proiecte care îi permit să trăiască în concordanță cu acele valori, singurul motiv pentru care creează acel sistem de valori este pentru a scăpa de sentimentul de teroare existențială în care totul pare insignifiant și efemer. El ”fuge” de fragilitatea existenței biologice retrăgându-se în partea simbolică a existenței, cu speranța că, ducându-și la final proiectele, acțiunile lui vor imortaliza sinele lui simbolic în cadrul culturii umane.
Scopul în viață este, în viziunea lui Becker, încercarea de a găsi moduri în care eforturile tale pot servi societatea lăsând o urmă o amprentă cât mai persistentă – lucru valabil atât pentru laureatul cu premiu Nobel ce a găsit un tratament pentru o boală, cât și pentru mama a șapte copii cărora le-a oferit o viață mai bună decât a avut ea. Ăsta e motivul pentru care oamenii creează opere de artă, pentru care aleargă maratoane, ăsta e motivul pentru care oamenii fac orice altceva decât să stea lipiți de canapea, uitându-se la filme, îndopându-se cu chipsuri.
Când cineva este angajat într-unul din aceste proiecte pentru nemurire, o parte a ceea ce caută, spune Becker, este un tip de putere:
”Puterea este puterea de a te crește, de a-ți schimba situația naturală dintr-una de micime și lipsa de ajutor, finită, într-una de măreție, control, durabilitate și importanță.”
Cultura umană, pentru Becker, poate fi conceptualizată ca un conglomerat de milioane de proiecte pentru nemurire diferite, ce lucrează împreună. Civilizația umană poate fi văzută ca fiind un răspuns reflexiv la conștientizarea propriei noastre mortalități, acesta fiind jocul colectiv pe care îl jucăm cu toții împreună. Societățile noastre se bazează pe faptul că nu vom sta degeaba cu mâinile în sân, îngrijorându-ne permanent că vom muri și că, la nivel obiectiv, nimic nu are sens.
Cultura oferă oamenilor roluri sociale prefabricate pe care le poate adopta, roluri care au ca scop scoaterea acestora din starea neproductivă a terorii nevrotice oferind iluzia importanței și a permanenței. În alte cuvinte, Becker spune că învățăm să ne luăm identitatea și valorile bazându-ne pe categoriile pe care cultura ni le oferă – nu inventăm categorii de identități din neant. Spunem că suntem proprietari, dansatori, democrați, antreprenori, muncitori, dar ceea ce suntem cu adevărat este o colecție de iluzii oferite de cultura din care facem parte. Aceste iluzii sunt cele care ne fac să ne simțim signifianți și permanenți pentru că ne dau posibilitatea de a ne atașa unor idealuri culturale.
Aceste roluri prefabricate cultural și social acceptate oferă confort. Într-un astfel de rol ești individuat și signifiant, pentru că nu mai ești o ființă aleatorie și neformată, ci oferi un serviciu întregii culturi. Ai o identitate acum, și îți poți modela existența pe baza valorilor, proiectelor și ritualurilor pe care alți oameni cu rolul tău le-au demonstrat înaintea ta. Devii, astfel, o mică parte, individuată și signifiantă, dintr-un lung lanț ce formează continuumul idealului cultural al acelui rol. Obții, în acest mod, permanență, devenind o parte din ceva mai mare decât tine.
Prin urmare, viețile noastre devin colecții de iluzii convenabile ce ne fac să ne simțim mai mari, mai în control, mai durabili și mai importanți decât suntem cu adevărat. Iar Becker subliniază faptul că avem nevoie de aceste iluzii, chiar dacă nu au o importanță cosmică supremă. El folosește termenul de iluzie, dar nu într-un sens peiorativ, ci cu sensul de minciună necesară – ”o minciună de bază și necesară în ceea ce ne privește pe noi și situațiile în care suntem” – deoarece, în lipsa lor, nu am putea fi funcționali, iar societatea nu și-ar mai putea continua existența.
Cum în noi nu este nimic ce ne poate garanta vreo șansă de a înțelege în întregime complexitatea universului – în alte cuvinte, starea naturală a lucrurilor nu poate fi cuprinsă de creierele noastre – suntem nevoiți să spargem complexitatea naturii în iluzii supranaturale, iluzii care deși sunt constructe umane, măcar au sens și sunt comprehensibile.
E posibil ca în acest punct al analizei lui Becker să simți că totul e lipsit de speranță. Toate aceste moduri în care ne cufundăm în cultură și prin care creăm sens sunt iluzii, constructe umane create de oameni prea temători de propria insignifianță și efemeritate. E posibil să îți spui că ești prea inteligent și că poți vedea prin toate aceste iluzii, fiind destinat unei vieți lipsite de sens sau de motive de fericire. Dar Becker are un răspuns pentru tine. El observă că în lumea modernă se pune accent pe această abilitate de a putea detecta cu succes bullshit-ul din jurul tău. Într-o lume în care suntem bombardați de atât de multă informație, cu toții ne dorim să putem separa ideile legitime de cele care sunt iluzorii sau mincinoase. Problema apare atunci când devii prea bun la a detecta bullshit-ul și începi să vezi, prin iluzii, narațiunea ce stă la baza tuturor acestor proiecte culturale ce îți sunt oferite. Iar în acest punct, te vei întreba cum de nu vezi iluzia din povestea pe care ți-o spui, și cum de nu ești în punctul de teroare nevrotică?
Becker răspunde omului convins de faptul că vede prin toate iluziile spunând că, în acest moment, el interacționează cu lumea din jurul lui în baza unui set de iluzii construite, este angajat în activități pe care le consideră importante prin prisma unor valori pe baza cărora el a decis că e bine să-și trăiască viața. Becker îi recomandă să înțeleagă că este, de fapt, la fel ca toți ceilalți, și să-și canalizeze inteligența și energia nevrotică într-o activitate productivă, să-și dezvolte abilitatea de a compartimenta iluziile care îi pot oferi viața pe care și-o dorește, să privească iluziile ca unelte și să folosească aceste unelte pentru a construi ceva, cu adevărat, rezistent în timp.
Când cultura din care provii, și care îți oferă toate rolurile pe care le-ai cunoscut vreodată, este tot ce ai cunoscut, este aproape imposibil să nu confunzi setul personal de iluzii cu realitatea universului. Becker consideră că este foarte ușor să nu observi similaritatea dintre funcția religiei și funcția culturii, chiar dacă ele sunt chiar sub nasul nostru. El susține că normalitatea este, în esență, refuzul realității. Toată cultura este supranaturală. Cultura este un construct uman, alcătuit din varii iluzii ce îi ajută pe oameni să se simtă mai bine în fața morții iminente și a insignifianței cosmice – exact precum religia. Religia oferă oamenilor identități stabile, exact ca și cultura. Religia oferă oamenilor un scop în viață și o cale morală pe care pot păși spre acel scop, exact ca și cultura. Religia oferă o versiune simplificată a realității pentru a putea fi înțeleasă mai ușor, exact ca și cultura. Religia oferă oamenilor speranța pentru viață după moarte, exact ca și cultura – versiunea seculară a vieții de după moarte se numește ”moștenire”. Și, indiferent dacă ești un zelot religios sau un erou cultural, în esență încerci să rezolvi aceeași problemă existențială.
”Nu contează dacă sistemul eroic cultural este magic, religios și primitiv, sau secular, științific și civilizat. Este, în esență, un sistem eroic mitic în care oamenii servesc cu scopul de a obține un sentiment de valoare primară, de a fi special la nivel cosmic, de a fi o creație utilă cu un sens al vieții de neclintit. Când Norman O.Brien a spus ca lumea Vestică, de la Newton încoace, indiferent de cât de științifică sau seculară s-a declarat a fi, este, încă, la fel de religioasă ca oricare alta, asta a vrut să zică: societatea civilizată este o credință optimistă, și un protest în același timp, că știința, banii și bunurile fac din om ceva superior oricărui animal. În acest sens, tot ceea ce face omul este religios și eroic și, totuși, în pericol de a fi iluzoriu și failibil.”
Deci, nu contează cât de secular sau științific poate părea ceva, este în final doar parte a religiei vestice moderne. Becker spune că nu contează dacă este un totem, un templu, un zgârie-nori sau o familie întinsă pe trei generații, toate acestea sunt monumente ale aceluiași proces cultural-religios.
Dar ce este greșit în a găsi sens și scop în viață prin cufundarea în cultură, ca apoi să aduci un serviciu ce va face societatea mai bună? Nu ne dorim să avem cât mai mulți oameni făcând asta? În loc să vedem oameni ce se tranchilizează cu trivialități, droguri sau distracții? Iar Becker va zice ”Ba da!”. E important, astfel, să menționez că el nu prezintă toate aceste lucruri într-o manieră ostilă, chiar dacă pare să ne zică nu doar ce facem, ci și de ce facem acele lucruri. El are o abordare asemănătoare terapeuților, care nu încearcă să te facă să te simți prost, ci speră că înțelegând mecanismele de bază ale psihicului tău, te vor determina să fii mai conștient de ce se întâmplă cu tine și, astfel, mai capabil să rezolvi problemele cu care te confrunți.
Pare, prin urmare, să fie ceva în Homo Sapiens care e, fără echivoc, religios – poți să-i spui cum vrei, dacă nu îți place termenul de „religios”, poți să-l numești antropomorfic, spiritual, sau uman. Dar, indiferent cum îl numești, Becker spune că trebuie să recunoaștem că acea parte din noi dorește ca acțiunile noastre să aibă sens și să conteze deoarece, în caz contrar, nu vom putea înțelege de ce oamenii sunt capabili de cele mai mărețe creații în forma proiectelor pentru nemurire, dar și de ce oamenii sunt capabili de cele mai malefice acțiuni – de ce rănesc oameni, de ce urăsc. Iar Becker merge mai departe și pune întrebarea: cum e posibil ca aceeași oameni care contribuie în societate ajutându-i pe alții și salvând vieți, să fie capabili de a face lucruri absolut sinistre? Răspunsul, pe care îl vom analiza în partea următoare, îl oferă în cartea „Escape from Evil” (N.A „Evadarea din malefic”).
***
Înainte să ne uitam la răspuns, să facem un rezumat la ce am discutat până acum. Becker ne-a atras atenția la asemănarea dintre funcțiile religiei și a culturii din societate, chiar dacă ele sunt, în general, privite ca fiind lucruri total diferite. Una din perspective este să crezi că religia este adevărul, ea fiind la baza realității, iar tot ceea ce a fost creat de cultură este doar ceea ce a reușit umanitatea să înțeleagă până acum. În această viziune a lumii, cultura este subordonată religiei. O altă perspectivă este să vezi cultura ca fiind tot ceea ce avem, dar și tot ce vom avea, religia fiind o simplă ramură a culturii al cărei singur rol a fost acela de a fi un adeziv al culturii. Această viziune a lumii privește religia ca fiind subordonată culturii. Dar Becker ne spune că ambele viziuni sunt iluzii. Atât religia cât și cultura sunt simple mecanisme pe care oamenii le-au creat pentru a aplana starea de teroare constantă ce apare atunci când o ființă devine conștientă de propria mortalitate.
Negarea morții poate fi realizată în multe moduri, Becker împărțindu-le în două mari categorii. Prima este angajarea în proiecte pentru nemurire, categorie pe care am abordat-o deja, aici aflându-se seturile de iluzii și idealuri culturale cu care ne putem conecta. Cea de-a doua este reprezentată de o clasă de comportamente pe care Becker le va numi „obiecte de transfer”.
Prin „transfer”, Becker se referă la fenomenul psihologic prin care o persoană transferă anumite sentimente intense din psihicul propriu într-un obiect al obsesiei. De exemplu, o persoană aflată în psihoterapie e posibil să se îndrăgostească de terapeut, făcând din terapeut un obiect de transfer. Oamenii folosesc obiectele de transfer pentru a scăpa de sentimente negative intense, iar în cazul lui Becker, e clar la ce sentiment se referă: teroarea de moarte.
În acest sens, oamenii au găsit o mulțime de obiecte de transfer, care de care mai creative. Spre exemplu, oamenii fac obiecte de transfer din conducători, lideri de mișcări, prezentatori de emisiuni, manageri sau părinți. Alți oameni fac din cariere sau din stiluri de viață obiecte de transfer. Multe persoane își folosesc partenerii romantici pe post de obiecte de transfer. Alții vor face asta cu statutul social online, folosind numărul de Like-uri ca indicator al importanței în viețile altor oameni. Oamenii vor face acest lucru cu banii, cu mașinile lor sau cu alte colecții – colecțiile reprezintă, în viziunea lui Becker, o adunătură de memento-uri ale fricii personale de moarte.
Indiferent care e obiectul de transfer, scopul real al acestui comportament este acela de a deifica un obiect sau o persoană în religia noastră culturală personală, în încercarea de a mai elibera din greutatea conștientizării morții, iar obiectul, odată urcat pe piedestal, va deveni singurul determinant al legitimității noastre. De exemplu, dacă marele lider îmi spune că mă comport corect din punctul lui de vedere, atunci știu că mă comport așa cum trebuie să se comporte o persoană bună. Dacă partenerul îmi spune că l-am făcut fericit azi, înseamnă că sigur sunt un partener bun. Similar e dacă sunt un vegetarian bun, sau dacă am o carieră bună, sau dacă am destui bani pe card. Scopul tuturor acestor obiecte este acela de a-mi permite să transfer judecata, care ar trebui să fie îndreptată spre mine, pe un obiect deificat ce servește aceeași funcție precum zeul dintr-o religie – un obiect ce îmi va evalua etern calitățile și defectele. Mă voi îndrepta spre aceste obiecte pentru ghidaj în modurile în care să îmi trăiesc viața spre a nu fi insignifiant. Mă voi aștepta ca aceste obiecte să-mi spună dacă sunt demn de a fi nemuritor în cadrul culturii spre a mă elibera de frica de efemeritate.
Ernest Becker considera că acest comportament a evoluat din tacticile pe care le dezvoltăm în copilărie atunci când suntem confruntați cu frici. Ideea e că atunci când ești foarte mic, fiecare problemă care se ivește pare să fie cea mai mare problemă cu care s-a confruntat vreodată specia umană. O ciocolata pusă sus într-un raft la care nu poate ajunge este, pentru copil, o adevărată criză existențială. Iar când apare părintele și îi oferă acea ciocolată, în ochii copilului nu există o diferență între părinte și un Mesia ce a venit să îl salveze. Iar când acel copil crește mare, și se mută din casa părintească, ce poate face în fața terorii cauzate de insignifianță și efemeritate? Becker spune că va găsi un alt obiect din viața lui asupra căruia să-și transfere fricile.
Mergând mai departe, un concept important în structura majorității marilor religii este idea de maleficitate umană: fie în forma unei chemări la a eradica maleficitatea din lume, fie în forma unor oameni ce acționează malefic în numele unui crez religios. Una din marile întrebări pe care și le-au pus filosofii și teologii de-a lungul secolelor, și care este acum o întrebare banală, pe care fiecare dintre noi și-a pus-o, este: „Cum ar putea un Dumnezeu implicat în viața oamenilor să permită atrocități și injustiție fără să intervină?” Dar Becker, fascinat de existența maleficității umane, își pune această întrebare dintr-o perspectivă antopologică: „De ce comit oamenii acte malefice împotriva altor oameni? De ce este o parte a naturii noastre religioase capabilă de a face lucruri groaznice?”. Dar, pentru a putea răspunde, Becker pune o altă întrebare la început, pe care o consideră mult mai importantă: „Cum de e posibil că oamenii se simt, de multe ori, bine când comit aceste acte malefice împotriva altor oameni?”
Răspunsul, așa cum probabil bănuiești, este legat de negarea morții. Dacă ne amintim, Becker precizează că existența umană este caracterizată de dualitatea existenței biologice și a celei simbolice. Prin crearea proiectelor pentru nemurire sau prin transferul în obiecte a greutăților, oamenii își neagă latura biologică și se retrag complet în latura simbolică a existenței. În alte cuvinte, latura simbolică devine, mai mult sau mai puțin, întregul mod în care își văd existența.
Dar, după cum am mai zis, întreaga latură simbolică a existenței este formată dintr-un set de iluzii – asta este întreaga ta identitate simbolică – și astfel interacțiunea pe care o ai cu alți oameni de-a lungul vieții este, în esență, procesul prin care setul tău de iluzii intră în contact cu setul de iluzii al altor oameni. De cele mai multe ori setul tău de iluzii se vor alinia cu cele alor altor oameni și puteți, astfel, coexista în pace.
Însă, uneori, setul de iluzii al unei persoane vor fi mutual exclusive setului de iluzii al unei alte persoane. În acest caz, dacă acceptă ca fiind valid setul de iluzii ale celeilalte persoane, întreaga identitate și miezul existenței vor fi puse sub semnul întrebării, iar întreaga latură simbolică a existenței va deveni ilegitimă. Și cum, în urma negării morții, tot ce avem este această latură simbolică, când cineva ne pune sub semnul întrebării setul de iluzii, problema este resimțită ca fiind una de viață și de moarte. Iar această problemă se extinde dincolo de individ, acest sentiment fiind resimțit la nivelul grupurilor, al familiilor noastre, al țărilor în care trăim, al religiilor noastre, al grupurilor politice, și al oricărei alte entități pe care oamenii o construiesc pentru a exista pentru mult timp după ce mor.
„Nu e de mirare că oamenii se confruntă acerb pe detalii ale credinței: dacă adevărul adversarului iese învingător, tu mori. Sistemul tău de obținere a nemuririi este, în acest caz, failibil și întreaga ta viață devine failibilă. Istoria, astfel, poate fi privită ca o succesiune de ideologii ce consolează oamenii puși față în față cu moartea.”
Vedem, acum, că analiza lui Becker nu oferă un răspuns doar întrebării „de ce permite Dumnezeu atrocități?”, ci explică ostilitatea dintre oameni pe mai multe niveluri de severitate. Indiferent de miză, fie că e o declarație de război sau o ceartă aprinsă la masa de prânz, când un set de iluzii este în opoziție cu altul, nu există o cale de mijloc. Când identitatea simbolică a unei persoane este pusă sub semnul întrebării, acea persoană se va simți ca și cum cineva i-ar ține un pistol la tâmplă și l-ar amenința cu moartea. Iată de ce oameni perfect rezonabili sunt mai mult decât pregătiți să se dezumanizeze și să reducă la tăcere un alt grup de oameni ale căror credințe le amenință identitatea simbolică.
Și tot din acest motiv, iată de ce, atunci când întrebi oamenii care a fost cel mai semnificativ moment al vieții lor în care s-au simțit învingători, de cele mai multe ori vor răspunde că a fost un moment în care, în urma unui conflict, setul lor de iluzii a învins setul altcuiva de iluzii. Becker continuă analiza remarcând că oamenii ucid alți oameni, de cele mai multe ori, fiind bucuroși că fac asta. Se simt satisfăcuți că au făcut „curat” în mediul lor.
„Bărbatul care a lansat bomba atomică este băiatul cuminte și sfios care a crescut în cartierul tău.”
Becker ne invită să luăm în considerare faptul că, uneori, lucrurile pe care noi le considerăm valoroase, unei alte persoane îi pot părea, la un nivel similar, groaznice și delirante. Și e bine să ne amintim, aici, că această dezumanizare se poate manifesta cu niveluri diferite de intensitate, uneori chiar în instituțiile ce ne sunt dragi din cadrul societăților în care trăim.
Dar ce speranță ne oferă Becker în această analiză oarecum sumbră a modurilor în care omul încearcă să-și nege moartea? Deși o considerație de scurtă durată a morții noastre poate cauza o intensificare a tribalismului ce oferă protecție nouă și celor din grupul nostru, o ruminare pe termen lung a inevitabilității morții poate produce un efect opus: transcendența.
„Omul rupe lanțurile simplului eroism cultural; distruge elementele mincinoase ale caracterului care l-au împins să joace rolul eroului din schema socială de zi cu zi; și, astfel, se deschide către infinit. Către posibilitatea eroismului cosmic… Își leagă sinele lui secret, talentul lui autentic, cele mai profunde sentimente ale unicității sale… de însăși baza creației. Din ruinele sinelui lui cultural distrus rămâne doar misterul rămășițele unui sine interior, privat, invizibil, ce a dorit semnificația supremă… Acest mister invizibil din miezul creaturii, obține acum semnificație cosmică prin afirmarea conexiunii cu misterul invizibil din miezul creației.”
Principala distincție pe care o face Becker aici este cea dintre eroismul cultural, în care suntem, în mod normal, angajați, și eroismul cosmic ce poate fi atins atunci când obținem un fel de transcendență prin care distrugem elementele mincinoase de caracter oferite de cultură. Iar prin conectarea cu invizibilul – aici referindu-se, fără îndoială, la ceea ce oamenii numesc zei – face referire la căutarea disperată a sensului lucrurilor. Însă apare întrebarea: ce de presupunem că ar exista o semnificație supremă și coerentă a existenței noastre individuale?
Pentru Becker, universul deține o semnificație supremă, însă ea nu va putea fi niciodată cunoscută. Iar acțiunile noastre, indiferent cât de minuscule ar fi, joacă un rol important în ceea ce are loc la nivel cosmic, chiar dacă nu vom putea cunoaște semnificația acestor acțiuni. Nu vom putea cunoaște impactul pentru că semnificația supremă nu ne vorbește, nu ne poate apărea în vis, nu poate fi citită în cărți sau în stele, ea este, efectiv, invizibilă nouă. Dar asta nu înseamnă că nu ne putem conecta cu invizibilul. Becker explică că această conectare cu invizibilul deschide un mod existențial ce nu este disponibil majorității oamenilor, un mod existențial în care nu te mai privești ca fiind o persoană ce va deveni nemuritoare prin înțelegerea adevărurilor supreme ale universului, ci o simplă persoană, înconjurată de alte 8 miliarde de persoane, ce împart această existență la un loc.
Astfel, Becker zice că, în mod ironic, abandonând căutarea delirantă a nemuririi prin intermediul seturilor noastre de iluzii personale, putem descoperi un mod de a fi mai apropiați cu ceilalți oameni. Cu toții, în mod egal, lipsiți de sens, dar împreună în aceeași dilemă. Lumea dezumanizării și a reducerii la tăcerii a altora poate fi transformată într-o lume a empatiei. Pentru Becker, conceptul de „invizibil” este o unealtă foarte utilă în navigarea existenței noastre haotice – insistă pe faptul că suntem, fundamental, creaturi religioase. Această schimbare de perspectivă către cosmic, către liniște sau către invizibil, a făcut din arhetipul Dumnezeului creștin o protecție foarte eficientă la frica de insignifianță și efemeritate.
„Religia răspunde direct problemei transferului, extinzând uimirea și teroarea la nivelul cosmosului, acolo unde le este locul. Ia de asemenea problema auto-justificării, retrăgând-o din obiectele imediate nouă. Nu mai trebuie să-i mulțumim pe toți cei din jurul nostru, ci doar acea sursă a creației – puterea care ne-a creat, nu și pe cei în viețile cărora am ajuns accidental… Personalitatea se poate dezvolta în voie în religie pentru că Dumnezeu, ca abstracție, nu se opune individului precum ar face-o o altă persoană, ci oferă individului toată puterea necesară unei auto-justificări independente… Dacă Dumnezeu este ascuns și intangibil, e și mai bine: îi permite omului să se extindă și să se dezvolte de unul singur.”
Ce spune Becker este că, doar după ce ai abandonat căutarea unui mod de a te conecta la o sursă de sens supremă din cadrul culturii, poți începe să trăiești conform unor valori cu adevărat independente, și doar atunci poți începe să simți gustul libertății adevărate. Iar această idee este similară unui concept abordat de Camus în lucrările lui târzii: conceptul de revoltă.
Albert Camus a fost un filosof al absurdului, considerând că nu poți obține un sens suprem solid al vieții citind despre el sau meditând la ideea de sens. Pentru el, universul este fundamental absurd, iar căutarea unei iluzii ritualice create de om, aflată într-o altă iluzie ritualică creată de om, va fi soldată cu dezamăgirea ce însoțește imposibilitatea găsirii ei. Dar această realizare, că nu poți găsi acel sens, este, pentru Camus, doar primul pas din călătoria existenței umane. Care e, atunci, pasul următor? Aici introduce Camus conceptul de revoltă față de starea de fapt:
„Acceptarea absurdității tuturor lucrurilor din jurul nostru este un pas, o experiență necesară: nu trebuie să fie un capăt de drum. Ea naște o revoltă ce poate fi fructificată.”
Acum, ce vrea el să zică prin revoltă? Acest concept este pus în opoziție cu alte două răspunsuri posibile pe care oamenii le pot da în fața absurdului universului: poți alege să te sinucizi – un răspuns care nu rezolvă, de fapt, problema – sau poți alege să comiți un suicid filosofic, aderând la o doctrină transcendentală – exemplele pe care le oferă Camus în acest caz sunt creștinismul și comunismul – dar nici acest răspuns nu rezolvă problema actuală, ci închid ochii „credinciosului” pentru a nu-i mai expune la adevărata complexitate și absurditate a existenței umane.
Soluția, în opinia lui Camus, este undeva la mijloc, într-un loc din care putem înfrunta absurdul existenței fără a avea nevoie de un sistem de sens suprem de care să ne ținem.
„Una din puținele poziții filosofice coerente este, astfel, revolta. Ea este confruntarea constantă dintre om și propria-i obscuritate. Este o insistența pentru o transparență imposibilă. E o provocare a lumii înconjurătoare continuu, în fiecare secundă, din nou, și din nou. Nu este o aspirație, ea fiind lipsită de speranță. Această revoltă este certitudinea unui destin zdrobitor, însă fără resemnarea ce ar trebui să acompanieze acel destin.”
Camus consideră că, în această stare de revoltă, poți găsi acel tip de libertate al existenței tale ce nu este disponibil omului de rând care își caută sensul în mod tradițional. Observăm, aici, similaritatea cu soluția lui Becker, această stare de revoltă fiind o formă de transcendență. Din această poziție de revoltă, libertatea pe care o obținem este bazată pe absurd și pe certitudinea morții. Nu pe un proiect pentru nemurire. Nici pe un obiect de transfer. Camus vine și ne spune că singurele certitudini existențiale sunt absurditatea universului și iminenta noastră moarte, și că doar din aceste două poziții putem începe să trăim cu adevărat.
„…omul vede libertatea într-o nouă lumină. Libertatea nu mai este, acum, privită ca fiind dată de Dumnezeu sau de o ființă sau idee transcendentală, și nici nu mai este libertatea de a trage spre un țel din viitor. Realizarea că omul are doar viața prezentă cu certitudine și ulterioara realizare că nici transcendența dincolo de această viață nu este admisibilă, aduce cu sine libertatea de a trăi viața prezentă pe deplin. Asta nu neagă considerația pe care o oferim viitorului, dar nu îi mai permite viitorului să răpească omului prezentul.”
Camus, practic, ne spune că întregul proces de generare a sensului este ceea ce ne împiedică să trăim o viață plină, și că abia când abandonăm orice speranță de a găsi un sens al lucrurilor vom începe să vedem lumea cu claritate și fără prejudecăți. Abia când vom privi lumea printr-o lentilă din care lipsește „de ce?”-ul, vom putea vedea dincolo de tărâmul preocupărilor și al proiectelor umane.