Dar trebuie să menționăm și alte ideologii ce apar în aceeași perioadă, și care continuă să apară de atunci. Am văzut, deja, dezvoltarea comercialismului, dar vom vedea și concluzia acestei idei în care arena politică este locul în care ideile se luptă una cu alta și creează, astfel, sens. Secularizarea va fi înțeleasă în termenii participării, nu în clasa din care faci parte (cum e la Marx), ci într-un nou mod prin care oamenii își vor declara identitatea politică, acest nou model fiind „naționalismul”.
Naționalismul se bazează pe ideea că statul-națiune poate prelua rolul pe care Dumnezeu l-a avut în trecut. Statul-națiune și devotamentul patriotic pentru acesta (dedicația, dispoziția de a te sacrifica în numele lui, participarea în dezvoltarea lui istorică ce te precedă și care te urmărește până la moarte) încearcă să facă, în mare parte, lucrurile pe care le-a efectuat, în trecut, religia. Astfel, în secolul XIX, cam pe când Marx, Nietzsche și Kirkegaard își dezvoltau ideile, suntem martori la nașterea unui naționalism acerb. Naționalismul, când e privit în modul pe care l-am descris, și când e înțeles în termeni de „voință”, se atașează rapid de ideea dezvoltării puterii socio-economice mânate de revoluțiile științifice și industriale din Europa, ca mai apoi, la fel de rapid, să fie asociat cu ideea de imperialism. Naționalismul și imperialismul devin moduri prin care oamenii, aderând la ideologii pseudo-religioase, își dezvoltă identități noi pentru a umple golul lăsat în urmă de eroziunea cadrului creștin.
Unul din locurile în care aceste ideologii se dezvoltă cu înverșunare este Germania. Germania era o țară tânără, apărând în 1870, în timpul lui Bismark care, prin politică reală și puternică, unește poporul german fragmentat într-un stat națiune. Naționalismul este, astfel, acerb, în Germania, ea devenind, în sfârșit, o entitate politică (și nu doar un lider spiritual european) cu o masivă putere economică și industrială. Germania se trezește în competiție cu celelalte state care aveau, deja, avans în promovarea lor imperială – ea simțindu-se în urma Franței și Angliei în crearea unui imperiu mondial. Naționalismul și imperialismul devin idei primordiale în Germania, dar sunt loviți de un dezastru (ce reverberează în întreaga lume).
Întregul proiect de secularizare a progresului în termeni de îmbunătățiri materiale, îmbunătățiri tehnologice, naționalism și imperialism se prăbușește în Primul Război Mondial. Practic, se prăbușește întreaga mașinărie care ar fi trebuit să aducă utopia, care ar fi trebuit să ia locul lui Dumnezeu, afundând Europa într-o mare traumatică de sânge și distrugere. Toată Europa a fost traumatizată, dar Germania a fost traumatizată într-un mod special, ea fiind cea care pierde războiul – toate ambițiile ei naționale și imperiale sunt stinse – iar câștigătorii (Anglia, în special) vor trata Germania cât se poate de rău, slăbind-o semnificativ economic și schilodind-o militar.
Să punem totul la un loc, acum. Avem proaspătul stat German, Republica de la Weimar, colapsul idealismului german și stingerea visurilor de naționalism și imperialism. Germania, să nu uităm, este locul ce a fost pătat de antisemitismul lui Luther (propunând un genocid al evreilor pentru „minciunile” lor). Germania este locul unde au apărut Misticii din Rheinland (ca și curent al tradiției mistice) cu mișcarea lor neoplatonică într-o formă mistică. Idealismul german cade sub criticile lui Marx și ale existențialiștilor, același idealism fiind criticat și de noile mișcări precum pozitivismul și materialismul științific – Marxismul este în creștere în Germania, reprezentând un adevărat pericol. Vedem, de asemenea, că Germania este „casa” tradiția romantice (și am văzut cum romantismul devine decadent). Avem o continuă fragmentare cauzată de Reforma Protestantă. Germanii și-au dezvoltat o formă explicită a ideii de „voință de putere” amestecând-o cu un curent de resentiment într-o formă mitologică gnostică, antisemitică și religioasă. Colapsul idealismului german lasă un gol, colapsul tradiției romantice lasă, și el, un gol filosofic, stingerea naționalismului și a imperialismului vine în susținerea unei „voințe de putere” ca o metodă alternativă de a recăpăta transcendența de sine pierdută. Și, desigur, naționalismul și antisemitismul sunt, foarte rapid, integrate într-o interpretare rasistă a istoriei, în încercarea de a înlocui interpretarea idealistă a lui Hegel. Și toate aceste elemente sunt adunate împreună în vortexul autodidact al minții lui Hitler.
Criza de sens e adusă la punctul de fierbere în Republica din Weimar, și toate aceste forțe sunt acum întrețesute la un loc într-o manieră voită, autodidactă și romantică. Citirea cărții „Mein Kampf” este dificilă, și nu doar din cauza aberațiilor morale ale autorului, ci pentru că frizează incoerența, datorită încercărilor lui Hitler de a articula toate aceste goluri despre care am vorbit. Hitler, precum Luther, își vede lupta lui personală ca fiind reprezentativă întregii Germanii și întregii civilizații vestice, și exemplifică acest haos articulând o mitologie ciudată.
Nu înțelegi nazismul dacă îl privești, doar, ca sistem politic (ca fiind doar fascism sau rasism). Fascismul și rasismul sunt, aici, în serviciul unui „coșmar gnostic”. Romantismul decadent poate fi observat în gânduri precum „avem un adevărat sine cu care suntem născuți”, „e în sângele nostru”, iar gnosticismul în „suntem, de fapt, o rasă superioară, dar suntem blocați într-o conspirație mondială ce ne ține să nu ne cunoaștem moștenirea divină; și doar prin opoziție, prin încercările noastre de a distruge acești stăpâni malefici, putem obține această moștenire divină a rasei superioare, ce e în sângele nostru și în pământul națiunii noastre”. Iar antisemitismul lui Luther va fi amestecat cu un fir gnostic care zice „oamenii care îl venerează pe Demiurg, pe Dumnezeul Vechiului Testament, sunt evreii”. Asistăm la un „coșmar gnostic” în care Hitler construiește ceva ce este între o religie, o ideologie totalitară și o mitologie personală pe care o exemplifică, și de care oamenii sunt atrași.
Nu poți, astfel, și nu trebuie, să privești nazismul ca fiind, doar, o mișcare politică. Este o ideologie pseudo-religioasă, o propunere totalitară, ce con-fuzionează și distorsionează mitul, misticismul, naționalismul și le unește cu romantismul decadent și cu mitologia gnostică decadentă. „Voința de putere” a lui Nietzsche este, și ea, adoptată (filmul de propagandă nazist numindu-se, chiar, „Triumful Voinței”) și lipită misticismului imperialist.
Nazismul este un tsunami de bullshit, în care toate aceste curente, născute din colapsul celor 3 ordine, sunt țesute la un loc de Hitler pentru a oferi oamenilor un răspuns puternic și brutal la exigențele crizei de sens din Germania. Iar Hitler are și noroc, pentru că acest întreg proces socio-cultural este intensificat de colapsul socio-economic al Marii Depresiuni, părând să îi justifice visul de a rezolva criza de sens în forma coșmarului gnostic.
Avem, acum, două mari ideologii pseudo-religioase: Marxismul și nazismul, diametral opuse una față de cealaltă, și care propun totalitarism infuzat cu mitologii pentru înțelegerea și îndreptarea KAIROS-ului istoriei spre utopia „tărâmului promis”. Cele două se ciocnesc în cea mai titanică confruntare (ca să folosim termenii utilizați atât de Marx, cât și de Hitler), în „lupta titanică” a frontului de est din al doilea război mondial. Tindem să cunoaștem cel de-al doilea război mondial, mai mult, din perspectiva Britanică sau Americană, dar uităm că frontul de vest este minuscul în comparație cu ce s-a întâmplat pe cel din est.
În 1943, aceste forțe titanice, și forțele socio-economice cu care au mărșăluit, se întâlnesc în Bătălia de la Kursk, pe frontul de est. Nu a mai existat nimic precum această bătălie în tot decursul istoriei. Este, literalmente, cea mai mare bătălie din toate timpurile, fiind implicați milioane de oameni, zeci de mii de piese de echipament, mii de tancuri și mii de avioane. Câmpul de luptă se întinde de la un orizont la altul și asistăm la acte individuale de o brutalitate incredibilă în cadrul unei mașinării uriașe a distrugerii în masă. Bătălia de la Kursk se încheie cu victoria rusească și, militar, reprezintă începutul sfârșitului regimului nazist și ridicarea la putere a Uniunii Sovietice ca supraputere militară ce va domina Europa de Est de acum înainte.
Dar Bătălia de la Kursk este peste puterile noastre de înțelegere în termeni de dimensiune și scop, moarte și cantitate de tehnologie și material utilizat, având, de asemenea, un impact și asupra genealogiei crizei de sens. Această „luptă titanică” este simptomatică crizei de sens. Vedem, aici, o fixație pe nivelurile de credințe, ambele tabere fiind fixate pe sisteme de credințe în ideologii totalitare ce încearcă să ofere alternative seculare religiei. Sunt sisteme totalitare de idei care încearcă să explice istoria, realitatea, modurile de obținere a utopiei și cum poate fi recăpătată moștenirea axială. Dar căutarea sensului este, complet, politizată. Mitologia este confuzionată cu politica, cunoașterea de perspectivă a fost redusă la înclinație politică, iar cunoașterea participativă a fost redusă, și ea, la identificare politică cu o ideologie.
Ce înseamnă această moștenire pentru noi, acum – pentru că, în final, și Uniunea Sovietică întră în colaps? Acest întreg proces secularizat politic al ideologiilor pseudo-religioase, nu sunt doar simptomatice crizei de sens, ci contribuie la aceasta (nu este doar un rezultat, ci alimentează cauzal, exacerbând criza de sens). Cum? Avem în fața noastră o meta-criză, o împletire de crize ecologice, socio-economice, spirituale, existențiale, a sănătății mentale etc. Pentru a înfrunta această meta-criză, în care criza de sens are un rol semnificativ (fiind interdependentă cu celelalte crize), avem nevoie de schimbări profunde a conștiinței noastre, a cogniției noastre, a caracterului nostru (cultivarea virtuților, a înțelepciunii, a compasiunii și a transcendenței de sine), a culturii noastre (a modului în care societățile noastre structurează cogniția-distribuită și în care creează psihotehnologii sistematice).
Iar singurul lucru din trecut care a creat seturi sistematice de psihotehnologii, care a transformat cogniția, conștiința, caracterul și cultura într-un mod interdependent, a fost religia. În secolele XIX și XX am încercat să creăm alternative la aceasta, în forma ideologiilor pseudo-religioase, dar acestea au spălat pământul cu sânge. Deci ce e de făcut? Trebuie să răspundem meta-crizei, deși am fost traumatizați de ideologiile pseudo-religioase.
Unii oameni caută o întoarcere nostalgică la religie, o încercare de a ignora toată această istorie, asta ducând la diverse tipuri de fundamentalism (incluzând, aici, unele forme de ateism ca fiind forme de fundamentalism pseudo-religios). Acest fundamentalism poate interacționa cu modul în care totul a fost politizat, în această interacțiune apărând potențialul pentru terorism. De aceea, mulți oameni sunt reticenți la a urma această cale a întoarcerii la religie ca răspuns la criza de sens.
Cei mai mulți oameni sunt, în schimb, blocați într-o poziție post-religioasă, în care rejectează întoarcerea nostalgică la religie. Sunt fragmentați, autodidacți, iar acest răspuns la criză interacționează periculos cu politizarea (facilitată de lucruri precum social-media și internet), dar și cu ideologiile pseudo-religioase.
Pare să avem nevoie de o religie care nu poate semăna, deloc, cu o religie, și nu putem, nici, să găsim rezolvarea în ideologii pseudo-religioase (încercând să tratăm criza ca pe o problemă politică). Înțelegând criza de sens ca o luptă între ideologii politice (ca proces politic ce utilizează violența sau argumentarea pentru a schimba credințe), denaturezi, de fapt, criza. Prin urmare, nu există o soluție politică.
Ne trebuie, cumva, o religie ce nu este o religie, un Dumnezeu al tuturor zeilor, iar asta reprezintă o dilemă (o contradicție), o dilemă ce ne blochează și ne devorează. Încleștarea ideologiilor pseudo-religioase nu e, doar, simptomatică crizei de sens, ci contribuie la aceasta prin modul în care ne blochează în această dilemă. În zilele noastre putem observa mitul „zombi-ului”, ca o încercare de articulare a acestei dileme și a aspectelor crizei de sens, a colapsului celor trei ordine (nomologică, normativă și narativă), iar istoria acestei crize poate fi continuată printr-o analiză a culturii pop, a lucrărilor de artă și literatură contemporană.