Dar să ne întoarcem puțin la Kant pentru a urmări o altă linie de idei cruciale crizei de sens, o linie ce pleacă dinspre Kant spre Hegel. După cum știm, Kant reprezintă o influență puternică în romantism, acest romantism având un impact major în gândirea lui Hegel.
Dacă ne amintim, Kant are următorul model pentru modul în care mintea încadrează realitatea pentru a produce ceea ce e rațional, model preluat, ulterior, de romantici: cu cât ești mai aproape de contactul cu realitatea, cu atât mai mult inversezi procesul de realizare, acest contact făcându-se prin intermediul stărilor mentale iraționale. Ideea cu care vine Kant este că realitatea reprezintă „lucrul în sine” cu care nu putem interacționa în mod direct, ci numai prin intermediul experienței (deconectarea cu lumea devenind radicalizată) și astfel, tot sensul este încastrat într-o activitate închisă în sine, auto-construită.
Cum nu putem fi niciodată în contact direct cu „lucrul în sine”, romanticii propun o idee radicală, opusă Revoluției Axiale, în care, prin deplasarea spre stări mai iraționale, putem reface contactul cu realitatea. Kant se întâlnește cu răspunsul romanticilor în gândirea lui Hegel. Hegel un gânditor titanic, complex și dificil, dar ne vom concentra în continuare doar pe acele idei relevante crizei de sens.
Primul lucru pe care îl spune Hegel este că ideea „lucrului în sine” nu are niciun sens. El punctează ideea că „lucrul în sine” este complet necunoscut și, pentru el, un lucru complet necunoscut este totuna cu acel lucru fiind inexistent – dacă nu putem știi nimic despre un lucru, nu are trebui să ne mai gândim la acel lucru ca fiind ceva existent, ca ceva ce trebuie luat în considerare când vorbim despre o relație cu realitatea. Iar când renunți la conceptul de „lucru în sine”, ajungi la concluzia că realitatea e găsită complet doar în interiorul nostru – o formă de idealism ce susține că realitatea este, în totalitate, construită în minte.
Hegel vine, astfel, cu ideea că „realul este raționalul”. Acest rațional și realitatea sunt, de fapt, identice, deoarece În lipsa „lucrului în sine” rămâi, doar, cu această concluzie. Vedem că această idee este o derivație importantă de la Parmenide, exemplificat în Platon, care spune că ar exista o conexiune profundă între „a fi” și „a fi cunoscut”, între a simți ceva ca fiind real și inteligibilitatea pe care ne-o demonstrează acel lucru. Hegel preia această idee Platonică și o căsătorește cu o critică a „lucrului în sine”, rezultând următoarea idee: mintea nu creează structurile experienței raționale ale realității (așa cum zicea Kant), ci ea creează însăși structurile realității.
Dar ce facem cu elementele iraționale de care vorbeau Romanticii? Hegel le reinterpretează, privind aceste aspecte iraționale ale minții, nu ca mișcându-ne spre contactul cu „lucrul în sine” incognoscibil, ci ca reprezentând un potențial al minții pentru raționalitate. Ideea este că experiența noastră rațională și inteligibilă nu este complet dezvoltată, nefiind, încă, actualizată (și aici simțim aspectul Aristotelian din gândirea lui Hegel). Când vorbim, aici, de minte, vorbim de un întreg sistem de modele de inteligibilitate ce lucrează la unison, modele de inteligibilitate pe care le folosim pentru a da sens. De exemplu, în camera în care sunt, mintea mea structurează experiența, dar dacă nu există niciun „lucru în sine” și, astfel, nu e nimic dincolo de structura experienței mele, pot concluziona că tot ce se află în cameră este, într-un sens, activitatea acestor modele de inteligibilitate, iar realitatea modelelor de inteligibilitate reprezintă mintea mea în sens extins.
Aceste modele de inteligibilitate structurează realitatea (ne fiind doar o experiență a realității) și formează un sistem viu, ce se dezvoltă (ca la Aristotel, trec printr-un proces de auto-actualizare),
Georg Wilhelm Friedrich Hegel
elementele iraționale fiind constant transformate în elemente mai raționale și inteligibile. Germanii au un cuvânt pentru aceste sisteme vii de modele de inteligibilitate prin care dăm, la final, sens lucrurilor: GEIST (o combinație de sensuri între „minte” și „spirit”).
Pornind de la argumentul împotriva existenței unei realități incognoscibile, modelele prin care dăm sens lucrurilor sunt identice cu modelele prin care realitatea este structurată inteligibil. Avem de-a face cu un idealism individual (ce va fi cunoscut ca un „idealism absolut” – „absolut” fiind un alt termen folosit pentru acest sistem al auto-realizării modelelor de inteligibilitate în locul noțiunii de „minte individuală”) – vezi, și tu, că e greu să nu cazi în abstractism atunci când vorbești de idealismul Hegelian. Astfel, când ești de acord cu Kant și cu romanticii, când accepți argumentul lui Hegel împotriva „lucrului în sine” și îi interpretezi pe romantici în modul în care a făcut-o Hegel, obții idee de GEIST.
Dar cum poți studia GEIST-ul, acest sistem viu al modelelor de inteligibilitate care structurează experiența și realitatea? Hegel ne răspunde că prin intermediul istoriei, înțelegând istoria ca fiind procesul prin care realitatea și înțelegerea realității se descoperă, în tandem, una pe cealaltă. Studiind istoria, cauți pattern-uri în care oamenii au creat sens sistematic, feluri prin care culturile au creat viziuni ale lumii ca moduri de a crea sens și moduri în care am creat gramatici pentru a putea da sens nouă și lumii. Acestea sunt pattern-urile pe care le „realizăm” – în ambele sensuri ale cuvântului „realizăm”: atât ceva ce trăim, ce vine ca experiență, cât și un mod în care lucrurile sunt făcute reale, devin reale, într-un sens de dezvoltare.
Ne uităm, deci, la istorie pentru a descoperi dezvoltarea acestei gramatici a inteligibilității, gramatica gândirii umane, a modului în care ne construim lumi din pattern-uri de inteligibilitate în care putem acționa într-un mod plin de sens și în care ne putem înțelege pe noi și lumea din jur. Iar Hegel observă că dacă se uită la istorie, aceasta nu apare statică, ci că trece prin stadii de dezvoltare și această dezvoltare este dată de două procese ce acționează în direcții opuse:
1) Un proces de diferențiere (de articulare). Când încerci să creezi sens, trebuie, mai întâi, să înțelegi diferențele dintre lucruri, trebuie să distingi, să clarifici și să contrastezi elementele componente. Articularea înseamnă să vorbești cu scopul de a crea sens, dar și să găsești toate încheieturile (articulațiile), toate punctele de diviziune, din lucruri.
2) Un proces de integrare. Un proces prin care aducem la un loc mai multe lucruri cu scopul de a obține conexiuni sistematice (devenim conștienți de ele, dar le și construim – nu ca indivizi, ci ca participanți în modul în care pattern-urile de inteligibilitate se manifestă în gândirea noastră, în comportamentul nostru, în modul în care trăim și suntem în lume).
Hegel privește procesul de înțelegere ca fiind procesul de creare a sistematizărilor (când diferențiezi și integrezi simultan, pui lucrurile într-o relație sistemică). Pentru a înțelege mai bine, să facem o analogie. Când studiezi dezvoltarea copiilor, poți vedea cum modul în care copiii dau sens lumii le deschide acea lume în anumite feluri, acel mod dându-le un anumit nivel de înțelegere. Dar, pe măsură ce trec prin stadiile de dezvoltare, acest sistem se îmbunătățește , iar unele lucruri care erau până în acel punct confuze („con-fuze”, fuzionate împreună) sunt acum diferențiate și reintegrate într-o înțelegere sistematizată mai complexă a lumii (înțelegerea fiind nu doar în minte, ci și în modul în care îi apare structurată lumea).
Ai, astfel, un sistem viu al pattern-urilor de inteligibilitate pe care le poți vedea pe parcursul istoriei cum au fost mereu articulate prin diferențiere și apoi integrate în noi moduri de înțelegere a ființei (și modurile în care lumea este nou „în-ființată”). Hegel crede, prin urmare, că a observat această dezvoltare internă a GEIST-ului (asemănătoare unui organism viu) în istoria ideilor: când este propusă o idee (un mod de înțelegere), ea este contrastată (clarificată, diferențiată) cu o idee contrară, iar cele două idei sunt aduse, apoi, într-o „integrare mărită” (o înaltă integrare).
Aceste idei sunt popularizate sub numele de „teză”, „antiteză” și „sinteză”. Odată formată, această „integrare mărită” devine, la rândul ei, o idee cu care începem, din nou, procesul, și tot așa mai departe. Obții, astfel, o dezvoltare a articulării și integrării pattern-urilor de inteligibilitate (care, pentru Hegel, sunt pattern-urile realității) printr-o continuă complexificare. Hegel numește acest proces DIALECTICĂ. De exemplu, ai oameni care încearcă să răspundă la întrebarea „ce e realitatea?”. Unii (Parmenide), ar spune că pentru ca ceva să fie real, realitatea trebuie să fie imuabilă (neschimbabilă) – pentru că atunci când știu ceva, știu că e adevărat, iar ca ceva să fie adevărat, natura lucrului nu se poate schimba, altfel nu ar fi adevărat – apoi alții (Heraclit) ar spune că realitatea e schimbare pură – capacitatea de a trăi realitatea, atunci când consideri experiența ca fiind o iluzie, presupune lipsa unui conținut al experienței, neavând un obiect pe care să-l „trăiești”. Acum, cu aceste două viziuni față în față (a fi real înseamnă să fii neschimbat și a fi real înseamnă să fii într-o permanentă schimbare), vine Platon care propune o variantă integrativă. El spune că ar fi niște pattern-uri eterne care organizează structural procesele de schimbare. Acesta este, astfel, tipul de gândire pe care se bazează știința modernă. Ea se bazează pe existența unor legi (pattern-uri eterne) care constrâng și interacționează cu forțe (complet definite de modul în care schimbă lucruri), știința fiind o sinteză a acestor două încercări de înțelegere a realității (folosim matematica, pentru a vorbi despre legi, și experimente, pentru forțe).
Această dialectică (termen inspirat de Platon), acest proces al modului în care GEIST-ul se dezvoltă istoric, este un proces de transcendență de sine a GEIST-ului (modul în care GEIST-ul se dezvoltă, se auto-actualizează, modul în care trece de la un proces irațional de creație a sensului, la unul rațional și sistematic). Hegel consideră că în istoria dialecticii se poate ajunge într-un stadiu în care sistemul de înțelegere și realizare devine conștient de sine – unul din sistemele creării sensului ce se naște este însăși această idee. Se poate observa hybrisul în Hegel aici, el spunând, în esență, că filosofia lui este filosofia în care acest proces de GEIST și realizare au devenit conștiente, reflectiv, de sine, acest proces creând o înțelegere sistematică a principiului dialectic al GEIST-ului. Acest punct reprezintă, la Hegel, GEIST-ul ABSOLUT. Acest întreg proces are un TELOS, un scop, întreaga istorie îndreptându-se (iar Hegel se consideră descoperitorul acestui lucru) către acest moment de idealism absolut.
Să ne amintim, scurt, că raționalitatea e privită, de Hegel, ca un proces sistematic de auto-dezvoltare a GEIST-ului, a înțelegerii de sine. Acum, când procesul de creație a sensului, de înțelegere, intră în acest stadiu a înțelegerii de sine, când procesul creează sisteme de idei ce cuprind acest pattern al dialecticii, Hegel consideră că am trecut de la Înțelegere (cu Î mare, nefiind vorba de înțelegerea individuală, ci înțelegerea GEIST-ului) la Rațiune.
Principiul creării raționale a sensului pleacă de la „a înțelege lucruri” spre „a înțelege totul în mod sistematic” (în care toate lucrurile sunt integrate într-o înțelegere sistematică), iar acea înțelegere sistematică este auto-reflectivă (include, se referă și se auto-înțelege pe sine). Astfel, în acest mod, raționalitatea s-a auto-realizat. Acum, dacă punem totul la un loc alături de premisa originală și crucială a idealismului (dacă acesta e un proces prin care raționalitatea se realizează pe sine, și dacă realitatea este raționalul) vom concluziona că acesta este un proces prin care realitatea se auto-realizează (se realizează pe sine).
Acest proces (ce lucrează în și prin noi, în și prin istorie), prin care realitatea și raționalitatea s-au auto-realizat, este Dumnezeu. Hegel preia această idee ebraico-creștină, în care Dumnezeu este procesul prin care creăm sens, ne dezvoltăm și creăm lumea împreună cu el, și creează o înțelegere filosofică a acestui proces, traducând modul religios de a vorbi despre istorie într-unul complet secular și filosofic (a secularizat și raționalizat moștenirea evreiască).
Acest Dumnezeu este, în multe sensuri, un Dumnezeu secularizat, non-religios. Acesta nu e un Dumnezeu care intervine în istorie prin profeți, ci unul care a fost realizat de un filosof (Hegel), prin acțiuni reflective și prin contemplare. Hegel și-a înțeles proiectul în termeni foarte religioși, dar a tradus continuu acei termeni în termeni-concepte filosofice ale dezvoltării raționale. El va lua constant termeni religioși și îi va trece prin acest tip de traducere, care le va transforma în teorii filosofice conceptuale ale modului în care raționalitatea, inteligibilitatea și realitatea s-au co-dezvoltat împreună.
„Aici voi discuta o idee care, din câte știu, nu a mai trecut prin mintea nimănui: trebuie să găsim o nouă mitologie, dar această mitologie trebuie să fie în serviciul ideilor, trebuie să fie o mitologie a Rațiunii […] în cele din urmă, iluminatul și neluminatul trebuie să se ia de mână […]
*mitologicul și filosoficul trebuie să fie la unison
[…] mitologia trebuie să devină filosofie pentru a-i face pe oameni raționali, iar filosofia trebuie să devină mitologică pentru a sensibiliza filosofii […]
*aceasta este o propunere filosofică, dar și un program socio-cultural pentru a transforma religia, oamenii și rolul filosofiei
[…] un spirit mai înalt, trimis din ceruri, trebuie să găsească noua religie din noi, iar aceasta va fi ultima și cea mai măreață lucrare a omenirii.”
*utopia finală, culminarea: va fi ultima religie pentru că întreg procesul dialectic, în ultima etapă (în care GEIST-ul, acest sistem viu al pattern-urilor de inteligibilitate și a felului în care realitatea e structurată), generează o înțelegere de sine sistematică, prin care ne înțelegem întreaga istorie culturală și intelectuală trecută.
Să luăm un exemplu de cum face Hegel această traducere, din mitologie în filosofie, pentru a crea noua religie, care este dincolo de oricare altă religie. Vom urmări procesul prin care Înțelegerea se deplasează spre Rațional și, în paralel, modul în care Mitologia se deplasează spre Filosofie.
Vom exemplifica, pe baza acestei structuri, modul în care Hegel secularizează trinitatea.
| Mitologie | Filosofie |
| Tatăl | Înțelegerea este nearticulată, neactualizată, nediferențiată. |
| Fiul | Înțelegerea începe să se diferențieze, apărând articulări ale unor elemente particulare |
| *observăm că Fiul este antiteza Tatălui | |
| Fiul este reconciliat cu Tatăl prin sacrificiu | Realizarea identității prin diferențierea dintre Tatăl și Fiul |
| *o nouă identitate este creată, integrarea și diferențierea fiind aduse la un loc – Înțelegerea realizează că ea este formată din diferențiere și integrare, declanșând reconcilierea (are loc o conștientizare de sine de ordin înalt) | |
| Sfântul Duh | GEIST-ul conștient de sine |
| *în urma realizării că Dumnezeu e AGAPE, el este identificat cu procesul prin care ne transformăm unul pe altul în persoane, AGAPE-ul nefiind ceva ce posedăm în minte, ci e ceva în care existăm, un proces de creare de sens și creare de persoane (și comunități de persoane), iar GEIST-ul conștient de sine zice: Dumnezeu a fost dintotdeauna AGAPE, doar că nu eram conștienți de acest lucru, Dumnezeu sălășluind în dezvoltarea comunității |
Hegel ia întreaga mașinărie teologică și o integrează cu înțelegerea filosofică și științifică a vremurilor lui (precum făcuse și Aquino la vremea lui, integrând religia cu filosofia Aristoteliană) creând, astfel, un sistem foarte potent de generare de super-sinteze. Acest aspect e important pentru că Hegel a simțit (aici fiind un element de hybris) că sistemul lui a exemplificat și demonstrat lucrul despre care vorbea – că sistemul lui filosofic, într-un fel, oferă o explicație totală a realității, minții, ființei, lui Dumnezeu, religiei, filosofiei și istoriei.
Astfel, idealismul german devine extrem de influent datorită capacității de super-sinteze pe care o oferea. Vedem, de asemenea, că el reprezintă o încercare puternică de a salva mașinăria generării de sens și a moștenirii axiale pentru a ne oferi, cumva, un mod în care să putem îmbunătăți și dezvolta contactul cu realitatea într-un mod ce este, concomitent, spiritual și rațional. Hegel încearcă să ofere o gramatică puternică, un set de concepte filosofice, un vocabular conceptual și principii teoretice pentru a structura acest vocabular – o gramatică prin care să putem răspunde crizei de sens. Hegel va avea un impact enorm asupra oricărei încercări viitoare de a răspunde crizei de sens, datorită felului în care a totul a putut fi sintetizat, însă unele voci vor considera că acest tip de idealism german nu poate reprezenta o poziție viabilă.