Romantismul trece rapid la Schopenhauer – străbunul nihilismului. Schopenhauer internalizează complet modelul lumii pe care l-am văzut în timpul lui Ockham și Luther. Pornind de la ideile lui Kant, spune că partea rațională este deconectată de la realitate, iar partea irațională (idee pe care o preia de la romantici) este definită de imaginație, care apare spontan, dar care este, încă, un act de voință (vorbind despre ea ca „expresie” – „presează în afară”). Însă Schopenhauer scoate în prim plan această „voință” și postulează că în irațional are loc „voința arbitrară” sau „voința de a trăi” (ceea ce te motivează, ce te structurează, cea care filtrează și integrează) – practic, întreaga ta experiență.
Această „voință de a trăi” este neobosită și fără scop, fiind irațională. Și aici Schopenhauer întoarce lucrurile cu capul în jos spunând că „voința de a trăi” (iraționalul) acționează făcând rațiunea posibilă, dar nu acționează în serviciul raționalului. Kant inversează protestantismul, iar Schopenhauer îl inversează pe Kant: Kant spunea că procesarea irațională era în serviciul raționalului, însă Schopenhauer spune că iraționalul e, de fapt, la conducere („voința e precum un om uriaș, iar ego-ul îi stă pe umeri”). Raționalul este, astfel, o mică mașinărie aflată în serviciul iraționalului (și aici îl avem pe Jung).
Să folosim un citat din Schopenhauer pentru a vedea cum acesta îl prefigurează pe Freud: „sexul este gluma sadică pe care specia o face individului” – pentru că sexul reprezintă această „voință de a trăi”, o voință irațională ce filtrează și încadrează toată experiența ta, promițându-ți sens și împlinire, tot ceea ce Dumnezeu cu religia și istoria îți ofereau, dar când faci sex nimic din toate acestea nu se întâmplă. După care se întreabă: care e diferența dintre cineva care face sex 40 de ani și o efemeridă care o face pentru o zi?
Suntem, deci, mânați neobosit de irațional, și poți vedea cum totul e adus în minte, apoi în inconștientul irațional – aici este, acum, retras Dumnezeul arbitrar, după ce a trecut prin viziunea Lutherană, Carteziană, Kantiană și Schopenhauriană, noi rămânând simple mașinării (în prezent îl avem pe Richard Dawkins care zice că suntem simple mașinării replicatoare pentru genele noastre egoiste, dar putem vedea că ideea nu este una radicală).
La Schopenhauer putem observa apariția nihilismului, a acestei pasivități, pentru că a văzut că, odată ce renunți la conexiunea dintre „crearea de sens” și „raționalitate”, prețul plătit este unul masiv. Ai o existență lipsită de sens, aceasta fiind modelată și încadrată, nu de contactul cu realitatea (nici măcar de contactul cu ego-ul rațional), ci de o voință de a trăi inconștientă, arbitrară și irațională ce îți modelează,
Arthur Schopenhauer
filtrează și încadrează întreaga ta experiență a lumii, pentru ca, în final, să mori. Deci, pentru ce a fost toată această existență?
Schopenhauer încă mai are destul romantism în el, considerând că în artă putem deveni dezinteresați îndeajuns de sinele nostru încât să putem „liniștii” voința de a trăi, destul cât să obținem pauze momentane de la această neobosită și lipsită de sens voință de a trăi. Acesta este modul în care romantismul (ca ideologie pseudo-religioasă) și nihilismul (ca răspuns existențial) devin legate între ele inextricabil, deși majoritatea oamenilor nu realizează acest lucru.
Schopenhauer are un urmaș măreț, o persoană ce este, acum, foarte proeminentă, pentru că, dacă Schopenhauer este strămoșul nihilismului, Nietzsche este strămoșul post-modernismului. Nietzsche este un discipol al lui Schopenhauer și a lui Wagner – iar Wagner reprezintă romantismul în muzică deoarece, rupându-i conexiunea cu cheia muzicală și abandonând ultimele vestigii ale gramaticii, deschide posibilitatea ca muzica să fie desprinsă de tradiție (însă problema cu Wagner e că a fost un anti-semit feroce).
Acum, te poți întreba: ce e cu Germania și anti-semitismul? Am văzut cum gnosticismul (ce funcționează ca un curent de bază, de la Misticii din Rhineland) are o versiune posibilă profund anti-semitică, dar este și o conexiune cu Luther care spune că „suntem vinovați că nu i-am ucis pe toți [evreii]” și care propune arderea cărților lor, a sinagogilor, a caselor lor și punerea acestora la muncă forțată sau exilarea lor. De ce ar spune Luther asta? Pentru că, în mintea lui, evreii sunt adepți ai Legii ce încercă să-și câștige mântuirea, dar cum Luther are o interpretare a Legii (bazată pe Augustin și Pavel) în care scopul ei este acela de a-ți arăta că ești complet incapabil de a-ți câștiga mântuirea, și cum evreii îl rejectează pe Iisus, rejectând astfel mântuirea și credința în termenii Legii (interpretate de Luther), rezultă că evreii sunt malefici. Este interesant de observat că cei doi oameni considerați a fi autorii stilului Germaniei moderne sunt Luther și Nietzsche.
Dar renunță Nietzsche la modelul lui Schopenhauer? Nu. Îl ia și încearcă să-l inverseze păstrând noțiunea de voință, ideea că e mai profundă decât raționalul, că încadrează lucrurile filtrându-le, dar rejectând multe din elementele Kantiene și din cele Platonice (el spunând, chiar: „îl urăsc pe Socrate. Îmi e atât de apropiat încât mereu mă lupt cu el”). Este în conflict profund cu Revoluția Axială pentru că vine cu un mod de a răspunde nihilismului lui Schopenhauer în forma „voinței de putere” (ce împarte elemente cu Spionza). Schopenhauer vine cu ideea că totul are o „voință de a trăi”, pe când la Nietzsche totul are o „voință de putere” – totul presează în exteriorul lui, iar pentru Nietzsche această voință de putere nu este un element prezent doar în mințile noastre, ci este un element al înseși realității.
La Schopenhauer, când suntem în contact cu voința de a trăi, suntem în contact, de fapt, cu acea forță ce mișcă lucrurile, pentru că cea mai irațională parte a noastră este partea aflată în cel mai bun contact cu realitatea, dar este ostenitor pentru că voința este neobosită și lipsită de sens. Pe când, la Nietzsche,
Friedrich Nietzsche
voința de putere, această putere pre-creștină de a extinde, de a crea și de a te stăpâni în lume (el spune: „nu mai fii atât de creștin!”) este un mod de a recupera ceva pierdut în istorie: transcendența de sine. El vede această voință de putere ca fiind o dorință (precum cea din Revoluția Axială) pentru transcendență de sine și auto-depășire (de remarcat faptul că tatăl lui era pastor Lutheran – deci înțelege creștinismul într-un mod total Lutheran, în care creștinismul presupune inhibarea capacității pentru transcendența de sine).
Nietzsche este puternic influențat de stoici și de alți gânditori ai Revoluției Axiale, pe care încearcă să îi actualizeze, dar este blocat, în anumite aspecte importante, de această interpretare Lutherană a creștinismului. El spune că creștinismul a reprimat transcendența de sine și că acesta e motivul pentru care suferim, și dacă am scoate condamnarea creștină a acestei transcendențe, atunci „voința de a trăi” cea pesimistă va deveni activa „voința de putere” prin care putem recupera sensul pierdut în criza de sens. Însă asta este o cale periculoasă de luat în procesul gândirii.
E greu să faci o critică lui Nietzsche pentru că acesta nu are o singură voce. El are multiple voci ce se subminează și se critică una pe cealaltă – te înnebunește – și, de aceea, dacă cineva zice că are o singură interpretare, trebuie să fie atent, pentru că a-l citi pe Nietzsche e ca și cum ai citi Biblia. El chiar scrie „Așa grăita Zarathustra” cu intenția de a înlocui Biblia, înțelegând rolul pe care le au mitul, imagistica și simbolul.
Nietzsche înțelege cât de predispuși suntem la auto-amăgire și critică constant umanitatea pentru acest lucru, dar nu poate face nimic spre a ameliora acest fapt pentru că, în gândirea lui, rațiunea, ce a trecut prin procesul Kantian și Cartezian spre a deveni acel proces prin care facem încadrări logice, a pierdut ceva. Problema cu Nietzsche este că vorbește de transcendență fără o mașinărie pentru înfruntarea auto-amăgirii. Și care e acea mașinărie pentru înfruntarea auto-amăgirii în tradiția Platonică, pe care Nietzsche o rejectează? Este exact raționalitatea, acel set de psihotehnologii ce oferă transcendența de sine prin modul în care te antrenează în depășirea auto-amăgirii. Și pentru că este atât de conștient de auto-amăgire, și pentru că este atras de ideea transcendenței de sine, în Nietzsche are loc o tragedie, el neputând să ne ofere o mașinărie pentru depășirea auto-amăgirii necesară transcendenței. Tot ce ne oferă în acest sens este o critică neîncetată, o satiră neîncetată și o neîncetată subminare de sine.
Este onest, dar nu e capabil de rațiunea necesară adresării auto-amăgirii și, prin urmare, are un model, cu o singură fațetă, a transcendenței de sine țesute într-o „voință de putere”, iar acest model se va dovedi a fi foarte periculos.
Nietzsche este, totuși, unul din marii profeți ai crizei de sens (profet în sensul Vechiului Testament) și, deși nu oferă o soluție adecvată la această criză, indică, totuși, că un rol important în rezolvarea ei îl are recuperarea din moștenirea axială a ideii de transcendență radicală de sine în cadrul unei viziuni seculare a lumii.