Dar, în aceeași perioadă, apare un individ care vrea să adreseze această anxietate: René Descartes. Descartes vrea să ia gramatica Revoluției Științifice (în care matematica este amprenta realității) și să o folosească pentru a veni (de unul singur, ca un bun protestant, deși era catolic) cu o soluție pentru această criză de sens ce își făcea simțită prezența. Descartes era un geniu, și ceea ce face este să inventeze o nouă psihotehnlogie, una din cele mai puternice, o psihotehnologie ce va fi atât de bine internalizată în cogniția noastră încât e aproape transparentă pentru noi (nu înțelegem că e lentila prin care vedem și înțelegem lumea).
Lui Descartes îi plăcea să se culce foarte târziu (acesta fiind probabil ți motivul pentru care a murit în Viena de pneumonie, plimbându-se noaptea prin frig). Într-una din zile, stând în pat (iar moda acelor vremuri era ca pereții și podeaua camerelor să fie acoperite cu dale), observă o muscă zburând prin cameră și realizează că, dacă numeri dalele pe cele trei axe, poate obține trei numere care vor indica locul în care este musca în cameră. El inventează „graficul cartezian” și sistemul cartezian pe care îl folosim și astăzi.
El folosește noua algebră, noul mod în care Galileo folosea matematica, și o duce mai departe prin invenția graficului – e o psihotehnologie pentru că este o strategie standardizată de procesare a informației. Și ce altă psihotehnologie este mai asociată cu știința decât graficul? Dacă poți face un grafic, poți lucra științific, iar dacă poți gândi grafic, poți gândi științific, graficul fiind una din cele mai puternice și răspândite psihotehnologii.
Descartes aduce cu ea o idee măreață (el inventând și geometria analitică): orice formă geometrică poate fi convertită într-o ecuație algebrică, ecuațiile captând realitatea. De la Galileo știm că matematica nu trebuie să arate precum lucrul pe care îl reprezintă , această idee fiind dusă, acum, la împlinire prin Descartes. Ecuațiile nu sunt, în niciun fel, precum lucrurile pe care le reprezintă, ci trec prin iluzie arătând realitatea (precum știm de la Copernic). Ideea este radicală, datorită graficelor și a geometriei analitice putem înțelege lumea prin intermediul ecuațiilor. De exemplu, știi că ecuația E=mc2 captează ceva profund din realitate pentru că, odată ce înțelegi această ecuație, poți lua un vârf de ac de materie
René Descartes
și poți distruge un oraș întreg, precum un zeu – o ditamai puterea pe care o ai la îndemână prin intermediul ecuației.
Pare că această psihotehnologie oferă dovezi incontestabile că acest mod de gândire ne pune în contact direct cu fibra și structura realității. Dar nu este un contact al experienței, nu e conformitatea Aristoteliană, nu e participativ, ci e pur propozițional, pur abstract și pur simbolic. Pornind de la această constatare, Descartes vine cu o nouă idee radicală. El crede că poate înțelege criza de sens, toată acea anxietate și tot acel sentiment de deconectare, privind-o ca fiind o criză născută dintr-o insuficientă căutare de certitudini.
Conformitatea (în sensul Aristotelian și neoplatonic) a fost înlocuită cu certitudinea propozițională. Iar matematica, pentru Descartes, e cea care oferă certitudini, ea trecând prin toată iluzia și oferindu-ne acces la toată puterea realității. Descartes crede că răspunsul la criză este să ne transformăm mințile (nu într-un mod spiritual) în mașini ale certitudinii, minți ce vor funcționa doar matematic și logic, în termeni de ecuații. Pentru el, calea spre a obține certitudini este să ne transformăm în mașinării ce reprezintă lumea în propoziții abstracte pentru a manipula acele propoziții în funcții matematice pur raționale și logice.
Descartes propune, astfel, că modul în care trebuie să adresăm anxietatea vremurilor este ca fiecare din noi să adopte un mod de a gândi ce ne va transforma în calculatoare (acest cuvânt desemna, la origini, o anumită meserie în anii 1920-1930 în care oamenii primeau ecuații spre a le procesa matematic). Raționarea este redusă, astfel, la „computație”, ideea fiind că dacă ne-am putea transforma mințile în mașinării pur computaționale, am obține certitudinea. Iar această certitudine în credințe ne va da, conform lui Descartes, ceea ce ne trebuie pentru a ne elibera de anxietatea de care suferim.
Iar noi, desigur, facem asta. Pe de-o parte avem gramatica culturală a lui Luther, cu narcisismul și neîncrederea în noi cu care vine acest tip de gândire, iar pe cealaltă parte avem gramatica carteziană prin care căutăm certitudini (nu credem nimic până când nu este cert), pendulând permanent între ele: „trebuie să accept fără dovezi sau rațiune (Luther), dar trebuie să accept doar dacă este cer (Descartes)”. Ambele variante sunt, evident, patologice. Prima este patologică deoarece, dacă negi întregul discernământ al omului în ceea ce privește credințele, subminezi orice sens al vieții pe care l-ar putea avea. Iar cea de-a doua (goana după certitudini) este patologică pentru că oferă iluzia certitudinii, noi știind acum că știința nu vine cu certitudini absolute. De exemplu Einstein, prin ecuația E=mc2, a arătat că lucruri pe care Newton le credea certe (ecuația F=ma presupunea că spațiul și timpul sunt absolute), în realitate nu erau atât de certe pe cât se credea.
Vedem, din nou, o ironie similară celei observate la Luther. Încercările lui Descartes de a adresa această pierdere arzătoare a conexiunilor au ca rezultat exact opusul a ce și-a dorit, soluțiile lui amplificând, de fapt, sentimentul de deconectare resimțit de oameni. Parte a problemei este eșecul proiectului căutării certitudinii (istoria științei și a filosofiei secolelor XVIII – XX subminând ideea atingerii certitudinii absolute – încununată de una din marile principii ale fizicii moderne, Principiul Incertitudinii lui Heisenberg).
În tot acest timp, un alt individ explicitează și radicalizează aceste idei, confruntându-l pe Descartes pe baza acestor derivate: Thomas Hobbes. El spune că toată ideea lui Descartes se poate traduce în: cogniția e computație (cuvântul folosit de el pentru cogniție este RAȚIOCINARE); și vine cu o idee radicală. El preia o idee nouă a acelor vremuri, aceea a materiei ca substanță (deosebită de ideea
Thomas Hobbes
Aristoteliană a materiei ca potențial pur) enunțată de Galileo – materia e inertă, opune rezistență, este, cu adevărat, reală (a se observa că tot ce a mai rămas din conformitate este rezistența materiei în fața voinței).
Hobbes vine, în consecință, cu ideea că, dacă materia e reală și ar putea construi o mașinărie materială ce poate face computații (și, pentru el, cogniția e computație), ar construi, de fapt, o minte. Și iată cum, în mijlocul Revoluției Științifice, Hobbes vine cu ideea Inteligenței Artificiale – a se observa cum Inteligența Artificială este o producție a apariției crizei de sens și a Revoluției Științifice.
Precum Galileo ucide universul, iar Copernic ucide realitatea senzorială, Hobbes ucide sufletul – până acum erai izolat în mintea ta, dar măcar existai acolo, încă aveai ceva special și unic, ceva spiritual în tine – pentru că, dacă poți construi o mașinărie materială capabilă de computații, ai construi o minte fără a implica un „suflet” în crearea ei.
Cele două gramatici (cea Lutherană și cea Carteziană) sunt cât se poate de opuse în cultura noastră, fiind la baza unui război cultural în zilele noastre, război între înțelegerea credinței ca acceptare radicală și cunoașterea ca o căutare de certitudini derivate logic. Cele două viziuni sunt totuși lipite între ele din cauza influenței mutuale și a devotamentului pe care ambele îl pentru sinele individual izolat. Moartea Hobbesiană a sufletului va exacerba narcisismul pentru că, în lipsa unui suflet, găsirea unicității noastre sau a adevăratului nostru sine devin paradoxale și problematice: dacă nu ai un suflet, ce înseamnă să fii adevăratul tău sine, și ce anume te face unic și special în cosmosul lipsit de scop și sens?
Vom vedea în continuare cum îi răspunde Descartes lui Hobbes, dar nu înainte de a clarifica modul în care trebuie să îl tratăm pe Descartes. E o practică obișnuită în filosofie și în științele cognitive ca Descartes să fie învinovățit pentru multe greșeli, greșelile lui fiind fundamentale culturii noastre, și sunt atât de bine întrețesute în gramatica culturii noastre încât depășirea lor nu va fi o treaba ușoară. Să vedem cu rejectează Descartes propunerea lui Hobbes pentru Inteligența Artificială și de ce această rejectare este filosofic și științific relevantă nouă astăzi, dar și cum ne face existența problematică.
Sunt unele voci care spun că Descartes refuză materialismul lui Hobbes pentru că Descartes ar fi fost catolic și pentru că motivația lui ar fi fost religioasă, insinuând că ar fi operat, de fapt, cu rea credință încercând să-și protejeze crezul personal. Însă vom vedea de ce această interpretare e una nereprezentativă, făcând o mare defavoare inteligenței lui Descartes. Descartes nu îi răspunde lui Hobbes din cadrul religiei lui, ci din cadrul mașinăriei fundamentale a Revoluției Științifice.
Hobbes propune, în mare, ideea Inteligenței Artificiale, la care Descartes răspunde considerând că ideea e greșită și aducând, în susținerea lui, câteva argumente. El pune, practic, în dezbatere câteva afirmații de bază făcute de Revoluția Științifică: 1) că materia e reală și 2) că realitatea e măsurabilă matematic și, prin urmare, sensul și valoarea lucrurilor sunt chestiuni ireale. Descartes spune (N.A. voi folosi limbajul similar limbajului și tonului folosit de Descartes): „Hobbes, dacă te arunci în gândire rațională, și nu doar computezi, se poate presupune că îți pasă de subiect, deci ai un scop și un standard pentru adevăr; pentru că ceea ce faci atunci când gândești rațional este să urmărești scopul de a găsi adevărul, ceea ce înseamnă că acționezi voit; iar în al doilea rând, adevărul e dependent de sens (dacă te-aș întreba dacă propoziția următoare e adevărată – „Rut nic pic nichi paca paca” – nu îmi poți răspunde pentru că, mai întâi de toate, trebuie să înțelegi ce am vrut să zic, ce sens au aceste cuvinte)”.
Prin urmare, raționarea acționează cu un scop, acționează prin sens și are în vedere un standard normativ (standard de adevăr și țel) al modului în care trebuie să raționăm. Iată ce se află la baza raționării (și adresează fundamentele discuțiilor din jurul rațiunii purtate în războaiele culturale din zilele noastre). Este surprinzător cât de puțin din știința raționalității folosesc avocații raționalității. Este foarte dificil să integrezi noțiuni de raționalitate în materialismul științific. Oamenii care susțin un model de raționalitate – cartezian, în ultimă instanță – în care raționalitatea presupune un comportament pur logic în încercarea de a obține certitudine și adevăr (un exemplu care îmi vine în minte este Sam Harris), nu sunt atenți la criticile acestui model aduse de Descartes. De ce ai susține o parte a unui fenomen fără să iei în considerare și criticile centrale aduse lui de însuși creatorul acelui fenomen?
Descartes îi spune lui Hobbes că normativitatea – cum ar trebui să fie lucrurile – sensul și scopul sunt centrale rațiunii. El continuă spunându-i lui Hobbes că nu poate avea un raționator material pentru că materia este inertă, nu are un scop, nu are un sens intrinsec și acționează în direcția a „cum este de fapt” și cu „cum ar trebui să fie” neavând valori (după cum ne învață știința). Descartes îl întreabă, astfel, pe Hobbes: „Deci, materiei îi lipsește sensul, scopul și normativitatea, fiind inertă. Cum ai putea obține toate cele necesare rațiunii din materie?” Când raționezi, îți pasă de adevăr, iar adevărul depinde de sens, de scop (căutarea adevărului) și de standardele normative (cum ar trebui să fie lucrurile), și niciunul din aceste elemente nu se găsesc în materie.
Hobbes răspunde: „Dacă folosesc un abac automat pe care am bucățele de hârtie cu text pe ele, iar bucățelele de hârtie pot fi manipulate” (precum literele pe un calculator), „printr-o manipulare corectă pot obține o propoziție ce are sens”.
Dar Descartes răspunde: „Hobbes, faci o greșeală fundamentală. În primul rând tu ești englez, iar eu francez, eu nu am CAT, ci CHAT, și, fizic, aceste două cuvinte sunt total diferite, deși ne gândim la același animal care zice „miau miau”. Nu există un sens intrinsec în aceste mărci materiale. Dacă valurile ar mișca, întâmplător, pe o plajă scoicile, formând cuvântul „Hei” pe nisip, ai crede că oceanul îți vorbește? Ar fi ridicol. Sunt urme aleatorii făcute în nisip de către apă, nu au un sens intrinsec. Cuvintele tale (cat is on the mat) au sens deoarece sunt asociate cu idei din mintea ta și, de fapt, acele idei au sens.”
Descartes, de fapt, spune că Hobbes are o viziune asupra materiei care face raționalitatea, pe care Hobbes o susține ca fiind centrală, foarte problematică. La asta trebuie să fim atenți atunci când invocăm raționalitatea ca standard. Desigur, trebuie să invocăm raționalitatea ca standard, dar trebuie să ținem minte că: 1) trebuie să punem la îndoială pornirile de a considera că raționalitatea (manipularea logică a propozițiilor) e justă – acest lucru fiin d dovedit istoric ca neadevărat – și 2) Descartes, însuși, rejectează această idee, realizând că raționalitatea presupune să îți pese de adevăr, având ca scop obținerea acestuia bazându-te pe standarde și valori normative, și nimic din această mașinărie nu poate fi găsit în modelul științific al materiei – însăși noțiunea de raționalitate, deși este invocată aproape religios, este un lucru profund misterios în cultura zilelor noastre.
Pentru a merge mai departe cu replica lui Descartes, trebuie să ne întoarcem, puțin, la G alileo.
Hobbes spune: Galileo s-a confruntat cu o problemă. Dacă matematica este limbajul realității (în esență o idee platonică), putem observa două tipuri de proprietăți: 1) cele măsurabile matematic (proprietăți primare, calități primare) – acele proprietăți aflate în obiect indiferent dacă sunt, sau nu, în centrul atenției cuiva (sunt în obiect, sunt „obiective”) – 2) dar multe calități ale experienței nu pot fi descrise matematic (de exemplu cât este de frumos ceva), fiind calități secundare – acestea nu există în obiect, ci doar în mintea omului, făcând parte din acel „văl” ce ocupă spațiul dintre om și lume (modul în care mintea nu poate fi în contact direct cu lumea reală); aceste calități se găsesc în mintea subiectului ce este expus la ele, sunt deci proprietăți „subiective”. Acum ne putem aminti baza cuvântului obiect – „aruncat împotriva” – materia fiind cea care ne rezistă; similar, subiect înseamnă „aruncat sub mine” spre a-l domina.
Filosofii folosesc pentru aceste calități secundare termenul de QUALIA – calități pur subiective, ce există doar în minte. Aceste qualia sunt centrale conștiinței, fiind parte din țesătura și conținutul (natura) conștiinței. Ținând cont, astfel, că proprietățile primare sunt în lume, în materie, iar cele secundare nu sunt în lume, ci în minte, îi poți răspunde lui Hobbes astfel: materia nu are qualia (conștiință), și prin urmare nu ai cum să manipulezi materia pentru a genera qualia. Iar această concluzie este devastatoare pentru vine la pachet cu posibilitatea ca inteligența artificială să nu poată avea (pe lângă sens, scop și valori normative) conștiința conștientă a cogniției ei – nu va avea o conștiință similară celei umane.
Descartes mai prezintă, în plus, un alt aspect important al acestui lucru: pe măsură ce totul se retrage din lume în minte (ceea ce se întâmpla de la Luther încoace), iar mintea devine tot mai izolată, blocată în ea însăși, Descartes devine tot mai îngrijorat spunând „vreau să mă îndoiesc de tot ce e, să încerc să găsesc ceva de care să nu mă pot îndoi”, făcând o greșeală în interpretarea noțiunii lui de „certitudine”.
Sunt două moduri de a privi această „certitudine”: una logică și alta psihologică. Cea logică reprezintă validitatea absolută dedusă logic – în care este imposibil ca premisa să fie adevărată, iar concluzia falsă. Cea psihologică reprezintă inabilitatea de a te îndoi de ceva – ceva este cert pentru că nu te poți îndoi de el. Problema este că cele două moduri de a privi această noțiune nu sunt identice. De exemplu, bigotul radicalizat nu poate pune la îndoială anumite lucruri și nu se poate îndoi de superioritatea rasei albe – este psihologic incapabil de a se îndoi de această convingere exact din cauza ignoranței și al bigotismului. Descartes realizează că devotamentul pe care îl avem pentru matematică este, în cele din urmă, bazat pe un aspect al certitudinii psihologice – pentru că poate exista un geniu malefic (precum în Matrix) care i-a programat creierul, fără ca el să știe, pentru a-l determina să creadă axiomele matematicii. Și, înainte să zici „asta e ridicol”, gândește-te la cât de mult a rejectat fizica modernă din axiomele geometriei Euclidiene, deși acestea au fost, la timpul lor, absolut de necontestat.
Descartes consideră că atinge acel punct care conectează certitudinea logică și cea psihologică atunci când el nu își poate pune la îndoială existența – pentru a fi afectată de iluzie, mintea lui trebuie, întâi de toate, să existe, și până și cele mai înalte niveluri de iluzie îi garantează existența minții lui: „Cogito, ergo sum”, „Gândesc, deci exist”. Să observăm ce schimbări s-au produs până acum: înainte, aveam mintea în contact cu lumea (conformitatea Aristoteliană), apoi mintea rămâne, măcar, în contact cu matematica, iar acum, tot ce a rămas, este conștiința, mintea fiind în contact doar cu ea însăși. Să observăm cât de ciudată este conștiința în acest punct: dacă te întreb „de unde știi că e o cană acolo?”, răspunzi „pentru că o văd și interacționez cu ea”, dar dacă te întreb „de unde știi că ești conștient?”, spui doar „știu că sunt conștient pentru că sunt conștient”.
Descartes îi transmite aceste lucruri lui Hobbes spunându-i că materia nu poate avea această minte în contact cu ea însăși (Revoluția Științifică retrăgând acest contact cu lumea, strict, în minte). Și toate aceste concluzii sunt probleme devastatoare.
Dacă ești un avocat al inteligenței artificiale, trebuie să fi atent la distincția dintre inteligența artificială puternică și inteligența artificială slabă (și ne vom baza această distincție pe scrierile lui Searle). Inteligența artificială slabă presupune fabricarea de mașini ce pot face lucruri, pentru noi, pe care le pot face animalele inteligente și oamenii (de exemplu, o inteligența artificială slabă este laptopul). Dar nu e nimic slab în acestea când le privim din punctul de vedere al valorii pe care o au în sens social sau economic, revoluția computerelor transformând întreaga lume, iar noi fiind, acum, dependenți de telefoanele noastre sau de ATM-uri.
Distincția dintre inteligența artificială slabă și inteligența artificială puternică este că cea slabă nu reușește, cu adevărat, să ne avanseze înțelegerea științifică într-un mod cu adevărat important. O inteligență artificială puternică ar putea fi realizată (iar termenul folosit în mod curent este cel de inteligență generală artificială) atunci când poți face un calculator să fie o instanță a minții, practic să realizezi proiectul Hobbesian. Dar realizarea unui astfel de proiect presupune să poți explica modul în care greșește Descartes, să poți răspunde tuturor obiecțiilor lui Descartes într-un mod explicativ – să arăți cum poți obține scop, sens, normativitate, conștiință și contact cu realitatea bazându-te pe o explicație științifică. Iată de ce oamenii care sunt investiți în acest proiect sunt foarte prudenți în a prezice când vom avea o inteligență generală artificială. Faptul că mașinile computaționale vor schimba societatea în următorii 10-20 de ani este de necontestat, dar ideea că acest lucru cine automat cu o înțelegere profundă a naturii minții este o chestiune separată, iar oamenii care lucrează în domeniul inteligenței artificiale puternice nu sunt atât de siguri că îi pot răspunde lui Descartes pentru a demonstra că Hobbes are dreptate.
Încă ne confruntăm, prin urmare, cu această problemă și în zilele noastre, iar această problemă se află în esența a ceea ce suntem. Poți crede că Hobbes încearcă să omoare sufletul, argumentele lui Descartes păstrând această noțiune de suflet, iar dacă ești înclinat religios ai putea, astfel, găsi motive să crezi că imortalitatea este o posibilitate. Dar nu te grăbi. Problema cu soluția lui Descartes este costul ei existențial, pentru că ceea ce susține, de fapt, este că mintea și materia sunt total diferite, neavând în comun nicio proprietate fundamentală – mintea se mișcă cu un scop, în baza unor valori, cu sens și qualia, îi pasă de, și urmărește, adevărul și are un fel de contact cu ea însăși pe care niciun alt lucru material nu îl are, pe când materia este extinsă în spațiu și timp, afișează forță, transferă energie și, prin urmare, toate proprietățile pe care le are mintea sunt de negăsit în materie, iar toate proprietățile materiei sunt de negăsit în minte.
Descartes ajunge, astfel, la concluzia plauzibilă cum că materia și mintea sunt două lucruri radical diferite. Și acum, iată problema: dacă materia și mintea nu au proprietăți comune, cum interacționează între ele în mod cauzal? De exemplu, un caz de minte care controlează materia este, că atunci când mi-e sete, mă voi mișca cu un scop și mă voi deplasa spre cana cu apă pe care o voi ridica și, în final, voi bea apă – mintea face materia să se schimbe; dar cum fac asta, dacă mintea nu are energie, nu ocupă spațiu și nu are forță? Sau un exemplu invers, în care materia controlează mintea, dacă lovesc masa cu mâna voi simți durere, două bucăți de materie se lovesc una de cealaltă având ca rezultat durere – durerea este o qualia a experienței mele, neavând un răspuns la întrebări precum „Cât cântărește durerea?” sau „Ce culoare are?” sau „Care e structura ei chimică?”
Experiența are loc moment cu moment, iar mintea și materia interacționează intim într-un mod bidirecțional, dar întreaga poziție a lui Descartes, în răspunsul pe care îl dă lui Hobbes, este că această interacțiune este imposibilă pentru că nu au nicio proprietate comună (el folosind această completă separare pentru a-l contrazice pe Hobbes). Însă separarea materiei de minte îți subminează întreaga existență, ea presupunând că ești complet separat de tine, iar relația dintre mintea ta și corpul tău fiind un mister complet. Cele mai intime aspecte ale experienței tale (de exemplu gustul apei) sunt absurde pentru că nu e posibil ca gustul (care e o chestiune mentală) și apa (care e un lucru fizic) să aibă vreo legătura între ele.
Dar e și mai grav de atât. Lângă tine este cineva. De unde poți știi ce se petrece în mintea acestei persoane? Îi vezi gândurile, în mod direct, în minte? Evident că nu. Atunci, cum poți știi? Păi, acea persoană scoate sunete (și, după cum zice Descartes, sunetele, în sine, nu au sens), face gesturi și își exprimă emoțiile – înțelegi, deci, ce se petrece în mintea omului prin modul în care corpul lui fizic se mișcă sau face ca alte lucruri fizice să se miște (aerul, de exemplu, pentru a scoate sunete). Dar dacă nu există nicio conexiune între minte și materie, iar corpul este un lucru material, atunci nu există un mod de a-ți concentra atenția pe corp pentru a înțelege ce se întâmplă în mintea persoanei. Această problemă poartă numele de „Problema altor minți” – SOLIPSISM – cum poți știi că oricine altcineva decât tine are o minte și că nu este un computer lipsit de un sine? Această problemă apare din cauză că singura minte pe care poate mintea mea să o atingă este ea însăși (după cum zicea Descartes).
Dar este mintea, măcar, în contact cu lumea prin matematică? Descartes ne dă două răspunsuri diferite: 1) matematica ne spune ce e real (obiectiv) și 2) mintea în contact cu ea însăși în conștiință este pur subiectivă. Avem, astfel, două standarde de realitate: conștiință subiectivă și matematică obiectivă. Iar ce a făcut societatea noastră, de atunci încoace, este să oscileze între cele două.
Empiricii și pozitiviștii spun că știința este cea care exprimă realitatea. Dar dacă îi întrebi „de unde știi că nu e totul un vis?” ți se va răspunde zeflemitor, cu argumente ad hominem, invocând raționalitatea. Iar atunci îi vei întreba „ce e raționalitatea și cum e ea integrată în această lume matematică, când nu avem un mod matematic și material de a vorbi despre scop și adevăr?”. Dar societatea se poate duce și în partea cealaltă: romanticii spun că ceea ce e fundamental real este experiența subiectivă. Problema, aici, este că nu ne spun cum să fim în contact cu lumea, cu alți oameni, cu realitatea.
Prin urmare, ce ne-a oferit, de fapt, Descartes, nu a fost o modalitate sigură de a fi în contact cu realitatea, ci o gramatică complet instabilă a realului, iar societatea noastră e măcinată de aceste două moduri de a privi realul, pendulând între realitatea obiectivă și cea subiectivă. Avem, astfel, o pierdere completă a cunoașterii participative și de perspectivă, vedem o pierdere graduală a contactului cu tradițiile și istoria, o pierdere a contactului cu propriile noastre corpuri, o pierdere a contactului cu alți oameni (alte minți) și, nu în ultimul rând, o pierdere a contactului cu realitatea. Dar, măcar, ne rămâne contactul cu propriile noastre minți, avem micile noastre insule Carteziene și Lutherane unde ne purtăm ultima noastră bătălie. Dar cât timp le vom mai avea și pe acestea?
Dacă vrei să fii Cartezian și logic, trebuie să fii consistent în analiză, așa că mai apare încă o problemă. Din cauză că nu poți invoca noțiuni istorice sau culturale despre sine, când Descartes spune „cogito, ego sum” – „(eu) gândesc, deci (eu) exist” – cine este acest „eu” despre care spune că există? Nu poate fi introspecția, pentru că aceasta este, de multe ori, greșită. Nu poate fi nici memoria, pentru că, și ea, este plină de erori. Nu poate fi nici istoria personală, pentru că nu există un model matematic de a o măsura. Prin urmare, ești în contact, doar, cu acest moment de conștiință de sine din această clipă, un moment atomic izolat.
Acum, ia acest moment izolat , lipsit de contact, fără autobiografie, fără contact cu corpul, cu lumea sau cu alte minți, și plasează-l în spațiul infinit, și absolut terifiant, al lui Pascal. Acel sine atomic și gol, plutește în derivă prin spații goale și infinite de teroare. Iată cum, gândind lucrurile până la concluzia finală, cu grija și în concordanță cu gramatica culturală actuală, intri în criza de sens.
Pascal era un geniu matematic de calibrul lui Descartes, el recreând, de unul singur, întreaga geometrie Euclidiană pornind de la axiome pe când era adolescent și inventând barometrul pentru a măsura presiunea atmosferică. Iar el are parte de o experiență transformativă ce îl convinge că certitudinea (pe care Descartes încerca să o obțină) nu este posibilă și că o criza de sens este inevitabilă. Pascal face o distincție între ceea ce el numește spiritul geometriei (spiritul matematicii) și spiritul fineții, considerând că am pierdut spiritul fineții și că am ajuns să gândim toată cunoașterea și ființa în termenii spiritului geometriei, iar această temă Pascaliană o putem vedea desfășurându-se prin decursul istoriei. Am pierdut, încetul cu încetul, importanța cunoașterii procedurale (a știi cum să faci lucruri practice), am pierdut cunoașterea de perspectivă (a știi cum e să fii ca ceva diferit de tine) și am pierdut și cunoașterea participativă (a știi cum ești legat de ceva/cineva într-un proces de transformare mutuală, de revelație reciprocă). Iar pentru Pascal, aceasta reprezintă spiritul fineții – dacă faci ceva cu finețe, este un element în acțiunile tale ce nu poate fi capturat în termeni matematici (a știi cum este și care este locul potrivit și care este timpul potrivit pentru o acțiune): trebuie să acționezi cu finețe, la timpul și locul potrivit, cu sensibilitate la context, să știi ce ești, să știi cum e să fii altcineva și apoi să combini cele două perspective într-o relație participativă, într-un mod de revelație mutuală. Un exemplu de astfel de experiență e când săruți cum trebuie pe cineva.
Pascal evidențiază că ceea ce s-a pierdut în Revoluția Științifică sunt toate aceste moduri de a cunoaște și de a fi, moduri pe care le descoperim în experiențele transformative pe care le avem – pentru Pascal a fost o experiență religioasă, dar pentru alții pot fi alte experiențe spirituale – iar această pierdere a spiritului fineții ne-a pus în incapacitatea de a avea o cunoaștere transformativă, lăsându-ne blocați în exact punctul în care era și Socrate la începutul Revoluției Axiale: avem cunoaștere științifică, dar Socrate o considera incompletă pentru că, deși e riguroasă și posibil adevărată, ea nu poate oferi transformări și transcendența de sine spre înțelepciune.
Astfel, toată acea transcendență e pierdută pentru că nu mai putem crede în transcendență de sine datorită Revoluției Protestante dar și pentru că, după spusele lui Descartes, nu mai ai nevoie de transformare personală pentru a intra în contact cu realitatea absolută, fiind necesar doar să utilizezi metoda corectă, să faci computarea corectă. Și iată cum, această parte a Revoluției Axiale, este pierdută.
Ne aflăm într-o situație problematică, fiind radical deconectați de sinele nostru, de alți oameni, de lume, de istorie, de cultură, de instituțiile sapiențiale și de tradițiile transformării de sine. Suntem profund izolați și avem în față o criză cataclismică (ecologică, socio-economică, politică, mentală), iar aceste probleme sunt atât de complexe și profunde încât ne va fi necesară o transformare fundamentală a conștiinței, a cogniției, a caracterului și a comunității pentru a putea, cu adevărat, să ne restructurăm simțul a ce și cine suntem în relația noastră cu lumea, de care vom avea nevoie pentru a adresa această criză. Seturile sistematice de psihotehnologii ce au adus asemenea transformări radicale în trecut au fost religiile, dar, datorită moștenirii lui Descartes, a Revoluției Științifice și a fragmentării continue ce a urmat Reformei Protestante, observăm o secularizare crescândă a lumii – de fapt, pe de-o parte a discuției, avem secularizarea crescândă, iar pe de cealaltă parte, avem o creștere a retragerii nostalgice la un model pre-științific manifestată în diverse forme de fundamentalism, ce sunt condamnate eșecului. Pentru mulți dintre noi, o întoarcere la religie (ce ne-ar putea da acces la transformările necesare abordării crizei) nu ne este la îndemână, exact din motivul că suntem post-religioși sau pentru că suntem împotmoliți miopic într-un model pre-științific al Revoluției Științifice ce nu are cum să ne dezvăluie ceea ce ne este necesar înfruntării acestei crize. Oricum ai dori să o abordezi, opțiunea religioasă nu este viabilă.
Vom vedea, în continuare, de ce nici o soluție seculară, pentru mulți oameni, nu mai este viabilă. Ne lovim de problema de a avea nevoie de o religie ce nu e o religie, ce nu poate fi complet seculară dar care nu are voie să fie religioasă, o problemă plină de astfel de paradoxuri, tensiuni și contradicții. În acest sens, vom vedea soluțiile la criza de după Descartes în forma ideologiilor pesudo-religioase, și cum am fost traumatizați de interesul și fascinația noastă pentru aceste ideologii ce au dus la războaie titanice și genocide. Suntem într-un punct în care suntem prinși între religia la care nu ne mai putem întoarce și ideologiile spre care nu ne putem îndrepta datorită sângelui vărsat în numele lor. Suntem blocați, neexistând o soluție politică, și tot ce putem face e să așteptăm.