Apare pe scenă un individ care preia aceste idei și care va exemplifica haosul și anxietatea acelor timpuri: Martin Luther. El este puternic influențat de Misticii din Rhineland și de ideea acestora, ce devine tot mai răspândită, a sinelui ce se neagă pe sine și a conflictului intern ca fiind miezul spiritualității. El este un călugăr Augustinian, fiind influențat și de ideile acestuia legate de depravarea sinelui și de inabilitatea noastră de a obține uniunea mistică cu Dumnezeu fără ajutor extern. Prin Augustin, Luther este impresionat de ideile lui Pavel legate de conflictul nostru intern și de modul în care acesta este o paralelă a conflictului din Dumnezeu (dintre iubirea lui pentru noi și furia lui mânată de necesitatea justiției). Iar Luther este îngrozit de furia Dumnezeiască.
El preia ideea negării de sine, radicalizând-o, datorită influențelor lui Augustin si a lui Pavel exercitate asupra conflictului lui intern. Negarea de sine, în psihicul lui Luther, devine un „dezgust de sine”. El își vede sinele ca fiind complet închis în sine, obsedat de sine, într-un mod complet imoral și centrat pe sine. Sinele este, astfel, un sine ce se auto-hrănește și se auto-neagă pentru că, pe măsură ce sinele se înfășoară în sine și este tot mai obsedat de sine, este, simultan, separat de Dumnezeu și exclus din realitate. Avem de-a face cu un proces auto-distructiv (distructiv de sine) pe care Luther îl privește ca fiind esențial pentru sine.
Martin Luther
Iată, deci, interpretarea Lutherană a noțiunii biblice de „trufie” și „rebeliune” împotriva lui Dumnezeu: suntem, intrinsec, obsedați de sine într-o preamărire a sinelui ce are loc într-un mod distructiv de sine. De exemplu, încearcă să te gândești la momente din viața ta în care ți-ai descoperit un pattern comportamental auto-distructiv (cum ar fi că te îndrăgostești mereu de același tip de persoană și te trezești mereu în punctul în care descoperi că nu e potrivită pentru tine). Așa că faci un pas înapoi, discuți cu prieteni, reflectezi la ce faci și iei o decizie deliberată de a face un efort conștient spre a nu te mai încurca cu acest tip de persoane. Vei alege alt tip de persoane încercând să schimbi lucrurile și să întrerupi pattern-urile acestea. Așa că ajungi să umbli cu o persoană ce pare a fi un tip diferit, dar ce să vezi? Împotriva voinței tale – deși pare a fi ceva în care te-ai băgat voit – te trezești în același pattern distructiv din nou (Freud și Jung, și întreaga tradiție psihodinamică – care este o moștenire Lutherană – vor insista pe faptul că vom continua să repetăm, chiar împotriva unor eforturi conștiente de a nu face aceste lucruri, aceste pattern-uri auto-distructive).
Avem de-a face, astfel, cu un adevăr profund în ideile lui Luther: procesele inconștiente pot fi copleșite de aceste procese parazitare (ce ne consumă, având o viață proprie). Luther e convins că el nu poate face nimic pentru a se salva – ia noțiunea lui Augustin care zice că ascensiunea mistică neoplatonică este insuficientă de una singură, și trebuie să fie suplimentată de iubirea de Dumnezeu prin Hristos – radicalizând ideea lui Augustin din cauza propriilor lui insuficiențe. Ajunge, astfel, la o interpretare surprinzătoare a lui Pavel, interpretare ce îl va pune în conflict cu biserica catolică: suntem salvați doar de credință și nimic altceva, iar credința nu este nimic mai mult decât acceptarea completă a binecuvântării salvatoare a lui Dumnezeu.
Tot sentimentul de cunoaștere participativă, sentimentul că participăm într-un proces (să ne amintim ideea israelită a participării la propria istorie culturală prin participarea în creația lui Dumnezeu) este acum pierdut, iar sentimentul de a fi, senzația de sine, este complet iluzorie. Vedem, deci, că toată cunoașterea de perspectivă și cea participativă sunt acum eradicate, credința fiind acum redusă la acceptarea unei propoziții. Este o acceptare ce nu se poate baza, în niciun fel, pe dovezi sau argumente, acestea presupunând să participi la salvarea ta. Trebuie să fie o acceptare radicală și pură, ideea negării de sine a Misticilor din Rhineland ajungând la împlinire în gândirea lui Luther.
Ce înseamnă toate acestea? Trebuie să accepți în mod absolut că nu ai ce să faci pentru a te salva, până și afirmarea propozițiilor din crezul creștin trebuind să fie primit. Actul lui Dumnezeu de a te salva este unul complet arbitrar, din moment ce nimic din ce faci nu contează (niciun gând, cuvânt, sau faptă nu are efect cauzal în deciziile lui Dumnezeu). Dumnezeu a devenit, astfel, doar un act arbitrar de voință (fără vreun scop) de a ne salva, iar noi trebuie să acceptăm radical arbitrarietatea acestui act.
Ironia este, însă, că Luther introduce în gramatica noastră culturală faptul că suntem, inerent, lipsiți de valoare și că viața noastră interioară este caracterizată de dezgust de sine, iar singurul mod în care poți obține salvarea este în urma unei considerații arbitrare și nemeritate. El introduce, practic, un antrenament cultural pentru narcisism – narcisismul presupune a fi blocat, a fi obsedat de sine într-un dezgust de sine, dorind, pentru atenuarea acestui dezgust, o considerație pozitivă și nemeritată (nu pentru vreun motiv anume, nu pentru ceva ce ai fi făcut). Una din marile ironii ale revoluției Lutherane este că setează gramatica narcisismului cultural (suntem cu toții antrenați să ne privim ca fiind jalnici, obsedați de noi, și singura soluție este primirea unei considerații pozitive necâștigate. Vedem, de exemplu, spiritul lui Luther în obsesia noastră curentă cu Instagram – vrem constant acea considerație pozitivă nemeritată.
Sunt și alte consecințe ale acestei schimbări radicale: una imediată este că Luther intră în conflict, protestând, cu biserica catolică (de aici vine termenul de „protestantism”), biserica catolică având o doctrină diferită a mântuirii (una în care omul are, încă, un rol participativ), de aceea biserica încă crezând (din tradiția israelită) că istoria ei culturală, că tradițiile ei, sunt importante pentru mântuirea omului (fiind necesară participarea la această tradiție, la istoria culturală a bisericii). Luther atacă aceste idei, atacă autoritatea bisericii și atacă autoritatea tradiției; deci istoria, tradiția și instituția nu contează. De ce? Pentru că Luther e în pas cu timpurile lui, el e blocat în mintea lui și susține că tot ceea ce contează cu adevărat, în treburi de credință, este CONȘTIINȚA INDIVIDUALĂ (cunoașterea de sine) – singurul lucru pe care îl poți cunoaște ești tu însuți. Luther refuză să-și schimbe interpretarea pentru a se alinia cu biserica și valorizează conștiința individuală ca fiind autoritatea finală ce guvernează viața spirituală a unei persoane.
Ce înseamnă toate astea? Această retragere a sensului în mintea individuală izolată este acum însușit ca însemnând că mintea, conștiința individuală, este autoritatea unică și finală care contează. Este o idee radicală, atât de radicală încât multe culturi o consideră ca fiind o chestie bizară a lumii vestice. În zilele noastre se poartă multe discuții în jurul responsabilității individuale, autorității individuale, având chiar un cult al autenticității – a fi sincer cu tine (idee Lutherană) reprezentând autoritatea supermă prin care ar trebui să judeci și să-ți evaluezi viața. Conexiunea cu realitatea (a fi sincer cu realitatea) a fost subminată în a fi sincer cu tine, această idee apărând concomitent cu gramatica culturală ce ne antrenează narcisismul.
Din această cauză Luther (care era călugăr) ajunge la concluzia că mănăstirile ar trebui închise. De ce trage această concluzie? Vestul, pentru o perioadă lungă de timp, a avut aceste instituții pereche: o instituție a cunoașterii, universitatea – în care ar trebui să obții o educație universală, necesară înțelegerii a cât mai multă realitate din univers – ce are ca pereche instituția înțelepciunii, mănăstirea – în care treci prin transformări pentru a acumula înțelepciune. Ideea e că în mănăstire cauți transcendență de sine, aici aflându-se moștenirea revoluției axiale, mănăstirile apărând ca o reacție la primele științe Aristoteliene și a noii științe (reprezentate de oameni precum Bacon, Copernic și Galileo). Cele două instituții ar trebui să reprezinte o sinteză importantă pentru modurile în care oamenii pot să-și găsească sensul și să trăiască o viață plină de sens.
Dar instituția mănăstirească pune accentul pe transcendență de sine, iar pentru Luther această transcendență de sine este cea mai mare iluzie – el consideră ideea că oamenii ar fi capabili de așa ceva ca fiind cea mai mare minciună pe care sinele nostru ni-l spune – văzând în ea culminarea păcatului „trufiei”. Când pierzi natura participativă și de perspectivă a credinței, când credința devine doar afirmarea născută din acceptare radicală, idee posibilității transcendenței de sine dispare, și iată de ce instituția mănăstirească trebuie desființată.
Universitățile au, acum, nevoie de altceva care să preia această cunoaștere și să ofere relevanță existențială transformativă vieții individuale, altă instituție capabilă să transforme viețile oamenilor, să dea structură și scop existenței lor. Această instituție va deveni „statul”, iar cunoașterea nu se va mai lega, atât de mult, de înțelepciune, cât va fi legată de politică. Acest transfer instituțional va fi susținut de noua știință, Bacon spunând „cunoașterea este putere” – Bacon fiind influența primară a lui Michelle Foucault.
Pierdem, astfel, toate psihotehnologiile înțelepciunii, ale comunităților culturale dedicate oferirii de ghidaj și suport celor care vor să-și cultive înțelepciunea, ale tradițiilor istorice ce ne pot transmite modele de succes și eșec și care ne pot oferi exerciții prin care putem testa și încerca transformările de sine. Știi unde să te duci pentru informații, știi unde să te duci pentru cunoștințe, dar, azi, nu știi unde să te duci pentru înțelepciune. Suferim de UZURĂ MORALĂ SAPIENȚIALĂ a cunoștințelor noastre și cunoașterea ne este inextricabil legată de mașinăria statală și de politică într-un asemenea mod încât devine tot mai dificil în zilele noastre, pentru noi ca și cultură, să distingem între politică și cunoaștere. Și toate acestea se întâmplă din cauza unei deplorabile afirmații care ne spune că trebuie să acceptăm lucruri, pur și simplu, în fața unei voințe arbitrare ce deține putere.
Reforma Protestantă e titanică. Dacă încerci să înțelegi apariția crizei de sens, este nepotrivit să te uiți doar la Revoluția Științifică, ci trebuie să privești Revoluția Științifică și cea Reforma Protestantă la un loc, acestea fiind, de fapt, unite.
Sunt și alte aspecte importante ale Reformei Protestante ce ies la iveală. Prin atacul tradiției și a instituției, Luther militează pentru ceea ce el numește „preoția tuturor credincioșilor” pentru că, între om și Dumnezeu, nu există un mediator, ci o relație personală directă – asistăm, din nou, la ideea unei spiritualități personale. Din această cauză, Luther sugerează ideea că toată lumea are o autoritate spirituală egală și, pentru că învățarea proceselor de creștere și transformare de sine nu mai sunt importante, tot ce contează este gradul în care Dumnezeu salvează persoana individuală. Luther susține o formă de democrație completă în biserică, totul trebuind să fie decis democratic, fără să existe o autoritate proeminentă sau vreo structură ierarhică. Iată de ce biserica catolică este atât de rezistentă la aceste idei dorindu-le eradicate: ele subminează însăși structura și existența instituției bisericii catolice.
Luther nu propune, însă, și democrație politică, ci doar în biserică – totuși, oamenii vor avea, prin biserică, în viețile lor de zi cu zi, experiența procesului democratic, și vor începe să acționeze democratic în ariile pe care le vor considera cel mai importante vieților lor. Luther crede că nu ar trebui să fie democrație în lumea exterioară bisericii, demonstrând acest lucru atunci când țăranii se revoltă în Germania, influențați de această idee a importanței individului, el luând partea prinților și a autorităților consacrate. El vine cu o doctrină a două lumi: o doctrină în interiorul bisericii – în lumea iubirii lui Dumnezeu trebuia acționat democratic – și o altă doctrină în afara ei – o lume în care nu știm cine e sau nu mântuit, fiind, deci, o lume a mâniei lui Dumnezeu, o lume în care lucrurile trebuie ținute sub control de către o autoritate politică ce mânuiește puterea.
Vine, de asemenea, cu ideea separării statului de biserică – o idee radicală pentru acea vreme. Luther vine cu această idee pentru că el consideră că oamenii trebuie să fie tratați într-un mod în cadrul bisericii – sub iubirea lui Dumnezeu – și total altfel în afara ei – sub influența mâniei lui Dumnezeu – și din această cauză statul nu ar trebui să interfereze cu biserica. Asistăm la începuturile separării bisericii de stat, lucru pe care îl luăm de bun acum, însă aceste idei vor dezvolta secularizarea culturii pentru că, tot mai mult, oamenii vor considera sacrul ca fiind o chestiune privată, separată, ascunsă în sinea lor, separată de stat și de politică și, concomitent, separată de știință și universități.
Acum, această necunoaștere a cui este sau nu mântuit aduce cu ea niște probleme mari – problema cu modelul lui Luther este că nu poți face nimic pentru a știi dacă ești salvat, pentru că nu poți face nimic care să influențeze decizia lui Dumnezeu de a te salva – ne mai având un rol cauzal în acest proces, Dumnezeu alegând oamenii ce sunt mântuiți în mod arbitrar. Și această necunoaștere provoacă o groaznică anxietate, în gândirea lui Luther fiind o imensă tensiune zicând, pe de-o parte, că trebuie să te bazezi pe conștiința individuală și, pe altă parte, îți spune că acea lume interioară este o auto-iluzie.
Ce e de făcut cu această anxietate? Nu poți face nimic oficial, dar te poți strădui să-ți construiești o viață mai bună pentru că dacă ai succes în lumea exterioară – în special în cadrul socio-economic – este, cu siguranță, un semn că Dumnezeu te-a ales și că te iubește. Vedem, astfel, cum se dezvoltă o etică de muncă personală, singurul mod în care puteai știi dacă ești mântuit fiind prin intermediul succesului muncii pe care o prestezi. În această paradigmă vei muncii din greu pentru a avea succes și averea acumulată nu o vei putea folosi pentru a te promova sau pentru consum ostentativ – acestea fiind semne de trufie – așa că o vei împinge înapoi în afacere. Această etică de muncă se va alinia perfect cu corporațiile ce răsăreau acum și, odată cu ascendența clasei comerciale, asistăm la venirea capitalismului.
Dar, cumva, Luther credea că toată lumea va citi biblia în același fel în care o citea el și credea că așa va scăpa de papă. Însă biblia devine elementul unificator ce va ține creștinismul la un loc, iar biblia va deveni, acum, ceva sfânt – și multă lume va spune că protestanții au un papă de hârtie, biblia preluând rolul de papă. În zilele noastre, ca efect, ne chinuim neștiind ce să facem cu această carte extraordinară și groaznică în același timp.
Ce l-a șocat pe Luther, și nu ar trebui să ne șocheze și pe noi, este faptul că protestantismul s-a fragmentat foarte rapid. Atunci când nu dai oamenilor nici o altă autoritate în afara conștiinței personale individuale, când îi separi de orice obligație istorică sau instituțională, de orice obligație a cunoașterii, ideea că vor cădea cu toții de acord pe o idee comună este ridicolă. Ce s-a întâmplat, și continuă să se întâmple și în zilele noastre, este o fragmentare continuă și accelerată a protestantismului alimentată de ceea ce este numit „narcisismul micilor diferențe” – trebuie să găsești acea bucățică de dovadă care demonstrează că ești unic, care demonstrează că, într-o mare de oameni blestemați, Dumnezeu te-a ales pe tine și, astfel, unicitatea ta, specialul din tine, trebuie să fie garantată; prin urmare, cu cât ești mai asemănător celorlalți oameni, cu atât mântuirea ta este mai improbabilă; nu ești mânat doar de subiectivitatea ta radicalizată și de interpretările tale, ci ești, de asemenea, flămând pentru o notă de specialitate a ta care îți va arăta că ești salvat. Narcisismul și fragmentarea protestantismului sunt inseparabil legate în marșul lor în care se accelerează reciproc.
Să remarcăm ce s-a întâmplat: Dumnezeu se retrage. În timpul lui Luther, Dumnezeu devine doar o voință arbitrară într-o lume ce este precum un Babel de voințe. Gândește-te că nu mult după Luther apare Shakespeare și observă în scrierile acestui om, care sapă în psihicul uman într-un mod ce a devenit profund peren, cât de absent e Dumnezeu – există supranatural, însă Dumnezeu nu e niciodată prezent, iar supranaturalul e absurd și arbitrar acționând, în mare, ca un agent al haosului și al destinului ce stinge avântul oamenilor în strădaniile lor. Vedem cât de mult s-a retras Dumnezeu spre a fi un agent arbitrar și absurd care, în cea mai mare parte a timpului, oprește sau subminează activitățile umane.
Reforma Protestantă este fundamentală gramaticii modului în care ne înțelegem. Iar problema e că, deși suntem copii ai secularizării accelerate de Reforma Protestantă, încă folosim această gramatică în mințile noastre: trebuie să ne străduim, să muncim din greu, pentru că dacă nu facem asta ni se va arata cât de lipsiți de valoare suntem; suntem, de asemenea, flămânzi pentru acea considerație pozitivă nemeritată; și trebuie să ne găsim acea notă de unicitate care arată că suntem cei aleși dintre blestemați și că nu vom dispărea în nimicnicie și lipsă de sens, ci că suntem adorați, pur și simplu, pentru cine suntem.
Acum, toți acești factori (Revoluția Științifică, apariția capitalismului și Reforma Protestantă) se întăresc reciproc, creând în oameni anxietăți groaznice – Revoluția Științifică te separă de lume, Reforma Protestantă te separă de biserică, tradiție și istorie, și tu, omul, trebuie să duci totul în spinare fiind responsabil de tot ce e în jurul tău, de unul singur, în timp ce ți se zice că nu ai nici resursele necesare și nici capacitatea internă de a face asta, fiind, practic, un nimic responsabil pentru tot. Ești separat de lume, separat de realitate prin iluzii, separat de instituțiile de înțelepciune și ești într-o permanentă luptă de voințe suferind de uzură morală sapiențială. Aceasta a fost o perioadă încărcată de teroare existențială, observabilă în afirmația lui Pascal, care nu mai poate vedea cosmosul ca fiind acea ordine minimală în care putem participa și care ne poate oferi transcendența: „acele spații infinite mă înfricoșează”. Cosmosul este acum rece și înspăimântător, vastitatea lui fiind inumană și devastatoare pentru spiritul uman.