Toate aceste idei încep încet, încet, să se răspândească. Spiritualitatea este schimbată (negarea de sine a voinței), lumea se schimbă (devine lumea nominală în care există doar individualități pure, iar pattern-urile ordonate există doar în modul în care vorbim despre ele) și, în tot acest timp, are loc un dezastru: „Moartea Neagră” (despre care se crede că ar fi fost o epidemie de ciumă bubonică). Această molimă ucide o treime din populația Europei, și toți cavalerii apocalipsei încep să-și facă simțită prezența (foamete, molimă, război și moarte – boala este ciuma bubonică; a fost o perioadă ploioasă foarte lungă înainte, făcând grânele să putrezească, și ca efect apare foametea; războiul este pretutindeni, exemplele cele mai concludente fiind Războiul de 100 de ani, cruciadele, lupta împotriva catarismului, în care biserica creează prima poliție secretă, inchiziția, prin intermediul căreia încearcă să extermine toți catarii, pe care îi considera eretici, aceștia reprezentând o revitalizare a gnosticismului).
Imaginează-ți, acum, cum se simțeau oamenii, putând să faci o comparație cu domicidul elenistic. Oamenii mor, sate întregi dispar din existență, ordinea socială este dată peste cap, ai războaie, iar biserica nu numai că nu te ajută, ci chiar trimite oameni pentru a încerca să afle dacă nu ești cumva eretic. Un prim efect este că încrederea oamenilor în viziunea lumii în care se născuseră este subminată, iar ei, literalmente, cred că e sfârșitul lumii. Majoritatea instituțiilor și structurilor sociale sunt distruse sau, cel puțin, sunt puse sub o presiune semnificativă. Apare și o perturbare a ordinii sociale, oamenii începând să se deplaseze tot mai mult, și apare o criză a forței de muncă (din cauză că mor atâția oameni, dar și pentru că cei rămași în viață pleacă din locurile lor). Întreaga situație seamănă cu colapsul epocii bronzului.
Oamenii încep să-și vândă forța de muncă pentru mai mulți bani și încep să aibă posibilitatea de a-și schimba statutul prin intermediul propriilor eforturi. Înainte erau blocați într-o structură socială destul de rigidă (structura feudală), dar acum, datorită haosului din jur, puteau să-și îmbunătățească viața prin efort propriu. Și, brusc, sistemul Ockham – Eckhart începe să aibă sens: lumea nu e, în esență, ordonată, ci ordinea e dată de Dumnezeu, iar acesta poate oricând să o retragă, lăsând descoperit haosul real al lumii; dar omul poate impune ordine, precum Dumnezeu, și, prin puterea voinței, își poate schimba statutul social. Avem de-a face cu o nouă viziune în care realitatea este văzută ca un fundal haotic împotriva căruia se poartă o luptă a voințelor, iar Dumnezeu începe să fie, tot mai puțin o sursă a ordinii raționale, și tot mai mult o sursă de putere arbitrară.
Moartea Neagră deschide calea unor noi experimente sociale. Din cauză că oamenii încep să-și vândă forța de muncă, să devină antreprenori și sunt dispuși să se mute mai ușor, asistăm la o creștere a comercialismului, acesta devenind foarte accentuat – pentru că poți profita de disparitate și cerere în scopul de a acumula avere. De exemplu, să zicem că am multă lână, însă ea nu este căutată în satul meu, pentru că toată lumea are lână. Așa că voi călători undeva unde nu este lână și o pot vinde pe mai mulți bani. Cu banii obținuți mă întorc în satul meu și cumpăr și mai multă lână, continuând acest ciclu și îmbogățindu-mă. Ce e important de observat este că fac acest lucru prin efort propriu, fără ca biserica să fie implicată, fără ca aristocrația să fie implicată și fără să trebuiască să cresc eu oi – este un proces, aproape, magic.
Dar, evident, probleme vor apărea în acest nou context. Una din ele are natură politică, multă aristocrație opunându-se acestui tip de comerț, iar nou răsărita clasă de mijloc se va afla într-o permanentă confruntare cu aceștia. De asemenea, unul din riscurile comerțului pe mare este că vasele se scufundă. Apar, astfel, noi instituții: bănci (ce pot împrumuta bani pentru finanțarea acestor expediții), companii de asigurări (în cazul în care se scufundă vasul) și corporații. Acestea din urmă apar din cauză că nimeni nu vrea să-și asume riscurile individual. Astfel, mai mulți oameni se adună la un loc și, precum biserica este „corpul” lui Dumnezeu, „corpus”, vor face un corp mare, format din toți acești oameni, ce îi va încorpora (in-corp-ora) creând o corporație (corp-orație), în care fiecare membru va avea o parte din risc, acesta fiind împărțit între membrii, și fiecare va avea pe baza acestui risc o cotă parte din corporație. Iar când vor avea profit, acesta va fi divizat pe baza acelei cotă-parte pe care o au (dividende).
Noile create corporații și instituții financiare vor pune presiune pe guverne (state) pentru a nu lucra numai pentru biserică și aristocrație, ci le vor obliga să protejeze contractele și să impună reguli acestor instituții sociale. Asistăm, astfel, la nașterea capitalismului corporatist și al statului capitalist. Oamenii au acum un mod prin care să poată căuta putere și să-și utilizeze abilitățile de a-și schimba viața, cu norme care să le guverneze comportamentele ce nu au vreo legătură cu biserica sau aristocrația. Oamenii creează o alternativă seculară (fără o intenție prealabilă), o sursă seculară de putere, bogăție și prestigiu, și încep secularizarea statului pentru a proteja această nou creată alternativă. Ce trebuie observat este că lumea supranaturală este irelevantă în acest proiect secular.
Acest comercialism și comerț mai presupun ceva, o îmbunătățire a psihotehnologiilor de procesare a informațiilor, oamenii înlocuind numerele romane cu cele arabice hinduse (calculele cu numerele romane fiind greoaie și complicate), numere ce pătrund în Europa datorită comerțului și a cruciadelor. De asemenea, tot din lumea arabă, este adoptată și algebra, ce presupune utilizarea de litere pentru a reprezenta variabile. Una din cele mai importante importuri este cel al numărului „0”, ce va permite utilizarea numerelor negative (pentru că, uneori, când ai o afacere, lucrezi pe deficit). Vedem, deci, un avânt considerabil al psihotehnologiilor matematice.
Oamenii îmbunătățesc, de asemenea, navigația celestă, traversarea apelor într-un mod rapid și sigur scăzând riscul de pierdere a profiturilor prin scufundarea vasului. Astfel, se fac observații tot mai precise ale stelelor prin aplicarea acest nou mod de gândire Aristoteliană – gândire propozițională logic coerentă – și a noii matematici (algebra). Și, ceva ce era cunoscut de ceva timp, va deveni tot mai evident: corpurile cerești nu se comportă în modul frumos și ordonat pe care l-au enunțat Aristotel și Ptolemeu. De exemplu, mișcarea planetei Marte văzută de pe Pământ prezintă și o mișcare retrogradă:
Și, cu aceste descoperiri, oamenii încep să realizeze cât de haotică e, de fapt, bolta cerească și vor încerca să ajusteze sistemele (cu epicicluri), totul devenind foarte întortocheat și complex. Dar, acum apare Copernic care spune că matematica e mai elegantă dacă poziționează Soarele în centru, iar oamenii, în acest nou mod de gândire Aristotelian, se lasă convinși de această matematică mai bună.
Trebuie să înțelegem ce înseamnă această revoluție Coperniciană. Să recapitulăm care erau testele Aristoteliene pentru a desemna dacă ceva este real: 1) organul perceptor este funcțional? 2) Mediul distorsionează informația? 3) alți oameni, în urma unei discuții raționale, îți dau dreptate? Ei bine, dacă aplicăm acest model pentru a observa soarele vom vedea că suntem complet treji, că ochii ne funcționează corect și că suntem cu toții de acord cu ceea ce vedem, dar modelul Copernician ne arată că suntem, cu toții, induși în eroare și că asistăm la o iluzie. Iar dacă acest lucru atât de evident este o iluzie, ce altceva nu este o iluzie? De unde poți știi că un lucru este real? Mare parte a simțului realității se bazează pe minte, pe simțuri funcționale și pe confirmarea din partea altor oameni, dar Copernic vine și zice că, deși toate aceste elemente pot fi satisfăcute, un lucru poate fi ireal doar pentru că matematica spune că nu e real. Iar concluzia pe care o trag oamenii este aceea că nimic din ceea ce trăiesc nu este real.
Teoria conformității este, acum, lăsată uitării, fiind înlocuită cu următorul model: între lumea exterioară și mintea noastră există o barieră numită experiență.
Nicolaus Copernic
Experiența senzorială nu mai este considerată ca fiind un contact cu realitatea, ci un văl între minte și lumea exterioară, și singurul lucru care poate penetra această opacitate este un canal subțire de matematică, tot restul fiind o iluzie. Și iată cum, brusc, nu mai ești aproape deloc în contact cu realitatea. Iar această concluzie este terifiantă, pentru că ești înconjurat de haos și ai o viziune a lumii care îți spune că nu ai cum să știi dacă nu cumva totul este o iluzie (de exemplu, cum poți știi dacă masa pe care scrii este adevărată sau dacă mama ta te-a iubit cu adevărat?).
În zilele noastre, ne protejăm de lipsa cunoașterii participative afirmându-ne pur și simplu în minte propoziții („da, da, Pământul nu este în centru”) fără a translata aceste afirmații existențial. Dar ce spune asta despre participarea noastră la realitate? Unul din efecte este că oamenii tind să fie tot mai deconectați de lume.
Nu putem să nu remarcăm influența lui Ockham aici: suntem blocați în spatele experiențelor noastre, noi putând vorbi despre acestea și nu despre ce ar trebui ele să reprezinte în real. Dar acum apare Galileo și vine cu un răspuns pentru Ockham, folosind noua metodă științifică ce unește logica Aristoteliană, matematica și observațiile precise la un loc. Limba vorbită și experiența senzorială nu sunt de încredere, însă matematica este limbajul universului – fiind puternic influențat de viziunea Platonică în care abstractizările matematice sunt cele mai reale lucruri.
Galileo ia această metodă științifică și o pune în practică. Matematica, până la acel moment, era folosită cel mai mult în geometrie – textul matematic de bază fiind Elementele lui Euclid – matematica și geometria fiind aproape sinonime. Dar Galileo începe să folosească geometria într-un mod complet abstract. Cum experiența senzorială nu e de încredere, felul în care mă gândesc la lucruri nu trebuie să arate precum lucrul pe care îl reprezintă și, deci, nu trebuie să existe o similaritate experiențială între gândurile mele și lume. De exemplu, Galileo folosește un triunghi pentru a reprezenta relația dintre distanță, timp și viteză.
Galileo Galilei
Nu e nimic triunghiular la viteză, dar el folosește geometria pentru a reprezenta relații matematice abstracte, fără vreo legătură cu modul în care are experiența lumii – nu există conformitate între modelul geometric și felul în care apare acel lucru în lume.
De asemenea începe să facă observații atente în jurul lui. De exemplu, vede un candelabru pendulând într-o biserică și face măsurători utilizându-și pulsul ca referință pentru timp. În urma acestor observații el descoperă mișcarea inerțială și ucide, astfel, universul. Lucrurile nu se mișcă pentru că au o pornire lăuntrică de a ajunge acolo unde le e locul (acesta fiind modul narativ de înțelegere ce presupunea un scop), ci se mișcă pentru că au fost lovite de o forță externă pur aleatorie și arbitrară, și își vor continua mișcarea până când o altă forță externă aleatorie le va lovi.
Până la Galileo totul era viu, totul având porniri de a ajunge acolo unde le e locul pentru a face universul un loc mai frumos și ordonat. După Galileo totul e mort, nu mai există viață interioară în materie și nimic nu se mișcă din proprie voință. E o distincție importantă pentru că, până atunci, omul era la fel ca toate celelalte lucruri, și cum omul se mișca din voința lui, și restul lucrurilor făceau la fel. Dar când Galileo ucide universul, omul devine o mică insulă de voință (și scop) într-un deșert vast lipsit de scop. Omul e singur, un exilat ontologic, ciudat și bizar, un intrus în acest univers indiferent și inert („fără viață”, baza cuvântului „inerție”).
Iar Galileo începe să înțeleagă materia într-un mod diferit. În lumea veche, materia era potențialul informației, însă acum materia devine „ceea ce rezistă”, materia opune rezistență voinței omului – materia este definită pe baza rezistenței pe care o poate exercita în relație cu omul. De ce e important? Când totul în jur e haos și ești înconjurat de iluzii, o materie care să ofere rezistență voinței este un lucru benefic, fiind singurul mod în care poți determina că este ceva acolo – totul devine definit prin voință și rezistență la voință. Avem, acum, un univers lipsit de viață și o luptă între voințe izolate (care, în mare parte, creează iluzii). Un univers vast și inert, lipsit de voință, dar care opune rezistență altor voințe.
Făcând din materie o substanță aparte, și nu un potențial pentru informație, Galileo elimină orice bază pentru malefic. Înainte, maleficul era o gaură în ființă, haos pur, dar acum așa ceva nu mai poate exista, materia fiind inertă. Ca efect, noi pierdem ceva: nu mai avem un mod de a vorbi despre malefic, nu mai avem o metafizică a maleficului – acum noi considerăm maleficul ca fiind imoralitatea excesivă. Dar la întrebarea „ce este maleficul?”, până în acest moment oamenii aveau un răspuns coerent și sofisticat, însă de acum încolo răspunsul va fi „nu știu” sau „nu există așa ceva”.
Galileo oferă umanității metoda științifică și putem vedea cum această metodă este o moștenire a Revoluției Axiale pentru că prin intermediul ei putem lupta cu iluziile și auto-amăgirile. Întregul scop al metodei științifice este să ne arate, prin modul în care lumea inertă și lipsită de voință rezistă voințelor noastre, cum ne auto-amăgim. Iar asta va însemna că metoda științifică și matematica vor fi prioritare în căutarea adevărului. Galileo va declara că proprietățile matematice sunt adevăratele proprietăți ale lucrurilor: ceea ce poate fi măsurat este real, acea proprietate fiind în acel lucru – în obiect, „obiectiv” – iar proprietățile matematice sunt obiective, deci sunt reale.
Dar ce facem cu celelalte proprietăți, cele ce nu pot fi măsurate matematic (de exemplu cât de frumos este un apus, ce gust plăcut are mierea, cât de pline de sens sunt unele cuvinte), ce facem cu tot sensul? Acestea sunt non-matematice, deci nu se află în obiect, însemnând că trebuie să se afle în minte (mintea devine o cameră internă ce manipulează limbajul și propozițiile) și sunt, deci, subiective – în minte stau închise sensurile, valorile și frumosul. Omul trăiește, deci, iluzia că aceste proprietăți s-ar afla în lume (însă lumea nu are sens, nu are scop, nu e încărcată de frumusețe, nici de adevăr și nici cu benevolență; lumea nu are, nici măcar, scaune, mese sau căni) pentru că ele nu sunt entități matematice. Ele sunt iluzii create de mintea care generează sensuri în auto-amăgirea ei voită prin impunerea ei în lume. Observăm, astfel, cum toate ordinile se descompun.
Una din punctele forte ale viziunii Aristoteliene era că viziunea cunoașterii și cea a lumii se sprijineau reciproc. Dar slăbiciunea acestui sistem este că pe măsură ce una din ele începe să se destrame, la fel pățește și cealaltă, această destrămare intrând într-un ciclu accelerat. Astfel, pe măsură ce viziunea Aristoteliană se destramă, și teoria cunoașterii Aristoteliene se destramă, și pe măsură ce aceasta se destramă, viziunea se destramă, iar acest ciclu, odată început, începe să se producă tot mai rapid.
Prin urmare, suntem deconectați de lume, blocați în mințile noastre, am pierdut cunoașterea participativă și de perspectivă, transcendența de sine, tot sensul și frumosul din lume rămân în capul nostru, tot ce e în exteriorul nostru e lipsit de scop, inert, haotic și absurd și tot ce este în noi este conflict intern și luptă de voințe cu ceilalți oameni. Nu e de mirare că mulți oameni au considerat această realizare ca fiind traumatizantă.
După cum îți poți imagina, această revoluție nu va lăsa religia și spiritualitatea neatinse. Vor apărea indivizi ce vor fi afectați de ideile lui Ockham, a Misticilor din Rhineland și de apariția noii științe, și vor încerca să reconfigureze creștinismul pentru a putea înfrunta această criză emergentă. Pe măsură ce Revoluția Științifică ia avânt, pe măsură ce corporațiile, comerțul și secularizarea statului iau avânt, are loc Reforma Protestantă.
Moartea universului va avea un impact profund asupra modului în care se înțeleg pe sine oamenii și asupra modului în care aceștia dau sens lucrurilor pentru a le înțelege existența. Ideea Aristoteliană în care structura experiențelor tale și structura realității sunt conformate a fost subminată complet, iar acum omul este blocat în mintea lui în spatele unei perdele de iluzii, deconectat de lume, iar Dumnezeu devine, tot mai mult, o chestiune ce ține de voință.