Eckhart reprezintă un exemplu pivotant, chiar o figură culminantă, a unui grup de oameni din Germania (iar Germania va fi centrală în această poveste de acum încolo) numit Misticii din Rhineland, ce aduc o transformare a modului în care înțelegem spiritualitatea umană, venind cu o schimbare în ordinea normativă. Aquino schimbă ordinea nomologică separând-o în cele două lumi, însă acum este un hău între ele, iubirea ne mai putând ridica rațiunea în lumea supranaturală pentru că rațiunea nu are ce căuta acolo. Se conturează, astfel, un nou sens pentru spiritualitate în Misticii din Rhineland – sunt puternic influențați de neoplatonism cu fundamentele puse de gnostici: dispare ANAGOGE-ul neoplatonic și, în loc de ascensiune a sinelui, apare o coborâre a lui Dumnezeu în tine – conformitatea, ca transcendență de sine, și transcendența sinelui dispar din spiritualitate, precum și conexiunea dintre
Meister Eckhart
spiritualitate și înțelepciune, unde înțelepciunea este înțeleasă ca fiind capacitatea de a te educa în transcendență de sine pentru a-ți îmbunătăți sensul în viață.
Există și un precedent important în lumea antică pentru această viziune: TEURGIA. Dar acum există o diferență importantă, Aquino vorbind de iubire ca fiind forța care mișcă voința către credință. Și, cum Misticii din Rhineland înlocuiesc spiritualitatea ascensiunii cu una de descensiune, vor concluziona că iubirea este modul în care se mișcă voința (și nu este cea care mișcă voința).
Mai specific, iubirea este voința ce se neagă pe sine. Vin, astfel, cu ideea aspectului sacrificial al iubirii, a iubi înseamnă a te sacrifica – a-ți nega voința. Când voința este centrată pe mine (egocentrică), ea este antiteza AGAPE-ului, iar eu trebuie să sacrific această voință (să-mi neg impunerea voinței proprii) pentru a deveni un canal (o conductă) pentru AGAPE, Eckhart spunând că trebuie să creezi un spațiu în care Dumnezeu să poată veni să locuiască în tine. Ideea de bază este că spiritualitatea reprezintă voința negându-și propriile impuneri de sine pentru a crea un spațiu în care voința Dumnezeiască să nu întâmpine rezistență. Voința lui Dumnezeu este iubirea AGAPE-ică iar noi, în mod normal îi rezistăm și, pentru a opri această rezistență trebuie să ne negăm propria voință, modul în care ne exprimăm sinele, pentru a-i permite lui Dumnezeu să pătrundă în noi.
Efectul direct al acestei idei este că face din negarea de sine și conflictul intern elemente centrale spiritualității. Ceea ce era incidental și contingent la Pavel și la Augustin, conflictul lor intern, devine valorizat în această nouă spiritualitate, trebuind să fii într-un permanent conflict intern, negându-ți sinele, pentru a te goli. Acest nou mod de a vedea spiritualitatea, ca o luptă a voințelor (voința ta împotriva ei înșiși pentru a nu fi împotriva voinței lui Dumnezeu), devine o idee centrală pentru spiritualitatea acelor vremuri.
Trebuie să menționez că vorbim atât de mult despre Dumnezeu pentru că trebuie să înțelegem dezvoltarea gramaticii Dumnezeiești și cum aceasta s-a țesut în gramatica culturii noastre și în cogniția noastră. Faptul că crezi sau nu într-un Dumnezeu este irelevant subiectului pe care îl abordăm. Modelul tău pentru Dumnezeu (fie că crezi sau nu în el) influențează modul în care te înțelegi pe tine și realitatea.
Ockham vede voința lui Dumnezeu ca fiind facultatea lui primară. Pentru Ockham, spre deosebire de Augustin, nu inteligibilitatea (rațiunea) lui Dumnezeu stă la baza existenței lui, ci voința. Pentru că Aquino a făcut din voință acea facultate prin care putem accesa lumea supranaturală, facultatea voinței devine centrală spiritualității și lui Dumnezeu. El spune că nu iubirea AGAPE-ică a lui Dumnezeu este puterea creației lui, ci voința lui este sursa abilității lui de a crea – Dumnezeu grăiește lumea în existență, este un act de impunere; Dumnezeu impune lumea atunci când o creează.
Voința lui Dumnezeu înlocuiește, suprapunându-se, raționalul lui, asta însemnând că Dumnezeu nu e constrâns de raționalul lui, nu e constrâns de felul în care lucrurile sunt, sau nu, rațional coerente. Rațiunea nu mai este, în niciun fel, centrală lui Dumnezeu și, de aceea, ascendența la lumea supranaturală prin raționalitate dispare. Asta înseamnă că orice ordine pe care o găsim în existență este impusă arbitrar de voința lui Dumnezeu, acesta grăind-o printr-un act de voință nefiind constrâns de niciun principiu rațional, actul fiind realizat fiduciar prin putere pură.
De ce contează toate acestea pentru noi în zilele noastre? Pentru că modelul tău pentru natura lui Dumnezeu este un model de paradigmă pentru modul în care te înțelegi pe tine. Ockham concluzionează că suntem precum Dumnezeu: noi nu găsim ordine gata făcută, ci o creăm prin modul în care vorbim despre ea (numit NOMINALISM). Precum Dumnezeu grăiește și voiește ceea ce este în lume, și noi creăm orice pattern-uri pe care le găsim prin modul în care vorbim despre ele (aceste pattern-uri nefiind, de fapt, acolo). De exemplu, ia o carte. Aceasta nu e cu adevărat o „carte”, pentru că nu e nimic în realitate care să grupeze aceste obiecte (cărțile) împreună. Numai mintea mea, prin utilizarea termenului, le grupează la un loc. Este un proces automat din mine și nu mă pot abține din a vedea că e o carte, dar nu există un atribut „cărț-esc” universal. Vorbesc, și prin utilizarea limbajului aduc lucrurile la un loc, creând un pattern ordonat, deși tot ceea ce sunt aceste obiecte, în realitate, sunt individualități pure cu relații cauzale între ele.
Să recapitulam pe scurt: citesc, și citesc acum în minte (mintea mea), cunoașterea fiind, acum, modul în care există coerență între diverse simboluri lingvistice, iar orice ordine există, există doar în mintea mea, în modul în care folosesc limbajul – toată ordinea e în limbaj și nu e nimic ordonat, de fapt, în lumea exterioară. Lumea este, acum, într-un sens cât se poate de real, absurdă. Ea nu este, în sine, inteligibilă, ci devine inteligibilă în măsura în care vorbesc despre ea, sau în măsura în care Dumnezeu o pronunță în existență. Se creează, astfel, o lume supranaturală radicală, ce nu mai este o sursă pentru rațiune și ordine rațională.