Deși nu este catastrofal precum colapsul epocii bronzului, căderea Imperiului Roman are efecte dramatice, însă numai în lumea vestică, Imperiul Bizantin supraviețuind. În orice caz, are loc o pierdere traumatizantă a vieții urbane, a alfabetizării și a comerțului, standardele de viață pierdute din fostul Imperiu Roman nu vor mai fi recuperate până în anul 1750 (în Londra). Dar moștenirea lăsată de Augustin este atât de puternică încât va servi ca și „casă” oamenilor ce trăiau aceste turbulențe.
Însă această moștenire va începe să fie erodată în urma unor evenimente, iar învelitoarea sacră începe să se sfâșie și nu mai poate proteja oamenii de terorile și disperarea ce îi cuprinde. În 1054 are loc Marea Schismă între Vestul colapsat și Estul încă prosper, între latinitate și lumea greacă. Pe lângă moștenirea Augustiniană, Estul este influențat și de cultul lui Dionis, fiind cauza multor diferențe culturale și socio-economice, precum și a modului în care era înțeles creștinismul în Est și în Vest. În urma acestei schisme dintre ortodoxia estică și vestul catolic, creștinismul iese slăbit, iar Estul pierde o parte din conexiunea cu neoplatonismul (teologia mistică), devenind tot mai puțin Platonic, și din ce în ce mai mult Aristotelian.
Acest întreg proces începe, după schismă, cu o schimbare în psihotehnologia cititului, a modului în care citesc oamenii. Înainte de schismă, cititul se făcea cu voce tare și, de multe ori, în mod comunal (la comun cu alții care citeau același lucru). În acest tip de citire ești conectat, mai întâi, unui context cultural, într-o comunitate sapiențială, iar când citești cu voce tare, reciți. De exemplu, gândește-te la diferența dintre a citi o poezie și a recita una. Și ca o mică paranteză, nu e o coincidența că atunci când Gabriel i se adresează lui Mohammed, îi cere acestuia să recite, nu să scrie.
Intonația folosită și faptul că cititul este împărtășit cu alții, face ca acest tip de citire să fie ceva special, iar dacă se realizează și pe un fond muzical, senzația e și mai puternică. Când cineva cântă un poem, nu ți se adresează doar propozițional, nefiind acel tip de cunoaștere. Pentru recitarea unui poem trebuie să-ți folosești întreg ansamblul de comunicare pentru a fi capabil de a transmite mesajul și a-l comunica altora. Trebuie să întrupezi mai multe moduri de a fi atent, trebuie să ai o cunoaștere de perspectivă ca să înțelegi cum trebuie să fii în acel spațiu, context și cu acei oameni, recitând acele cuvinte și, de asemenea, trebuie să ai și o cunoaștere participativă, demonstrând cum te-a schimbat poemul și cum ți-a adăugat ceva identității. Ei cunosc aceste poeme nu în modul în care cunoști cuvintele de pe eticheta de ingrediente a unui produs, ci le cunosc prin modul în care au fost schimbați de ele.
Când oamenii citeau biblia (fiind printre puținele cărți scrise), pe lângă că o recitau comunal, se angrenau și în ceea ce e numită LECTIO DIVINA – un mod de a citi un text în care nu încerci să expui propozițiile verbal, ci să lași textul, pe cât de mult posibil, să-ți vorbească ție, abordarea textului făcându-se într-un mod meditativ și mindfull, deschizându-te la posibilitatea de a fi transformat (asemănător modului în care asculți o piesă muzicală, pregătit fiind pentru o experiență profund estetică). Este un mod de a citi și a recita într-un mod în care te deschizi pentru a lăsa acel text să-ți vorbească. Oamenii religioși vorbesc despre ea ca fiind resimțită precum Dumnezeu ar fi prezent în text și ți-ar vorbi prin intermediul lui.
Acest mod de citire era ontologic tămăduitoare, fiind special creată pentru a vindeca și pentru a transforma, pentru a declanșa, activa și pentru a aduce cunoașterea procedurală, de perspectivă și participativă, și nu doar pentru a-ți oferi propoziții. Se dorea, ca prin citire, să-ți amintești modul de a fi și nu doar să deții (modul de a avea) credințe și propoziții. Însă, cum ziceam, după schismă, oamenii încep să citească într-un mod diferit.
Până în acea perioadă, interpretarea dominantă a viziunii lumii Augustiniene a fost cea a unui măreț filosof persan numit Avicenna (versiunea latinizată pentru Ibn Sina), acesta punând accentul pe elementele neoplatoniene – Corbin va scoate în evidență faptul că filosofia persană a încercat, mereu, să păstreze elementele neoplatonice și gnostice ale spiritualității în viață, Persia având un rol mai important în istoria lumii și în istoria culturală decât i se dă credit în Vest. Însă această interpretare este înlocuită de cea a lui Averroes (latinizare pentru Ibn Rushd), acesta având o viziune pur Aristoteliană, acest lucru indicându-ne o schimbare de direcție spre a da prioritate exclusivă definițiilor și tezelor (Aristotel încerca să înțeleagă esențe, EIDOS-ul ca esență, iar esența lucrurilor era definiția acestora – lucru ce se va dovedi problematic, pentru că multe lucruri nu au definiții). Iar oamenii încep să citească în gând, pentru ei, dând prioritate coerenței din cadrul unei limbi, în detrimentul efectul transformativ pentru ei și pentru lume pe care l-ar putea avea un text – ceea ce contează acum este ca simbolurile (nu în sens spiritual, ci ca termeni propoziționali) și conectorii logici să se potrivească corect între ele.
Apare, astfel, un nou mod de gândire. Vechiul model presupunea că gândul este o conformare la lume transformat și articulat în gnoză, ANAGOGE și transformare de sine – un mod de cunoaștere ce este, simultan, și un mod de a fi sau un mod de devenire. Acest model este înlocuit cu unul în care cunoașterea presupune să ai un limbaj propozițional coerent, gândirea presupunând să ai un set coerent de propoziții în cap. Observăm o schimbare de direcție dinspre un sine extensiv (sinele ce este conectat transjectiv – o relație co-creată ce transcende distincția dintre subiectiv și obiectiv – cu lumea și care se înțelege pe sine în termeni ai conformității lui la lume) spre un sine intensiv (un sine în mintea mea, în interiorul credințelor mele; sinele este, în principal, modul în care vorbesc cu mine prin afirmarea credințelor folosind un limbaj propozițional).
Oamenii încep să considere că modul principal prin care cunoaștem lucruri se face prin acumularea a cât mai multă coerență în limbajul intern și mai puțin prin conformitate în modul nostru existențial extern. De ce se produce această schimbare? Pentru că lumea începe, din nou, să se deschidă și oamenii încep să fie interesați de a cunoaște lumea în mod științific. Începe o deplasare spre valorificarea teoriilor propoziționale coerente logic și bine organizate, puterea acestui tip de gândire fiind ușor, ușor, descoperită. Când citești în acest fel, îți poți îmbunătăți abilitățile argumentative dar pierzi acea citire ca psihotehnologie pentru transformare existențială psiho-spirituală. Citirea devine, acum, „consumul” de propoziții și structurarea lor într-un mod logic coerent.
De ce? Pentru că asistăm la începutul unei reorientări spre lumea exterioară, mișcare provocată de faptul că este redescoperit Aristotel și ideile lui devin proeminente – datorită cruciadelor, scrierile lui Aristotel sunt redescoperite, ele fiind pierdute în Europa de Vest, dar acestea ridică o problemă pentru creștinism. Problema era că Aristotel fusese integrat cu creștinismul de către Augustin (și, deci, nu poate fi ignorat) dar Aristotel descrie o lume ce nu are o mare parte a mitologiei creștine atașată la ea și care oferă explicații pentru lucruri pe care creștinismul nu face niciun efort de a le explica. Avem, astfel, o atracție puternică pentru puterea explicativă oferită de Aristotel și pentru modelul pe care îl oferă pentru definiții clare, inferențe silogistice clare și construcții de imagini clare, ce sunt întrețesute cu acest nou mod de citire, cu acest nou mod de a trăi cunoașterea și cu modul în care oamenii simt că trăiesc în interiorul minții, într-un limbaj propriu.
Aristotel nu poate fi ignorat sau respins, datorită autorității pe care o emană, dar nici nu poate fi asimilat în viziunea lumii creștină, pentru că el vorbește despre, și explică, lucruri de negăsit în biblie. Pe măsură ce tot mai mulți oameni citesc în acest nou mod și încep să emuleze proaspăt redescoperita știință Aristoteliană, începe să apară o criză în creștinism. În acest moment, un individ, Toma de Aquino, vede pericolul din depărtare, observând că se petrec două lucruri: o schimbare în psihotehnologia citirii și o schimbare în modul în care oamenii încep să se uite la lumea înconjurătoare. Ambele schimbări sunt asociate cu dificultatea de a-l asimila pe redescoperitul Aristotel în viziunea creștină a lumii. Toma de Aquino se înhamă la rezolvarea acestei probleme și va deveni o figură pivotantă exact din acest motiv.
Aquino se întreba cum putem salva viziunea creștină fără a renunța la noua știință Aristoteliană, și se duce la gramatica fundamentală, la mitologia celor două lumi a gândirii axiale (una reală și una iluzorie), căutând constanta dintre acestea, și vine cu un mod de a le unifica. La Platon și la Augustin avem lumea de zi cu zi și lumea reală, dar Aquino vine cu o schimbare spunând că ambele lumi sunt reale. Lumea de zi cu zi e și ea reală, iar cunoașterea în acest spațiu se obține prin rațiune și știință. Știința studiază
Toma de Aquino
această lume reală (de zi cu zi) și poate descoperi adevăruri reale despre ea, dar lumea reală de sus (lumea reală Platonică) este, într-un fel, mai reală.
Pentru a face această idee să funcționeze, Aquino face o distincție importantă: lumea de zi cu zi e „lumea naturală”, iar lumea de deasupra lumii naturale este „lumea supranaturală”, o lume ce nu poate fi studiată de știință sau rațiune, fiind o lume accesibilă numai prin credință.
Avem, astfel, două lumi separate, fără o legătură între ele, neexistând un mod de a te deplasa dintr-una în alta. Pentru Aquino, iubirea mișcă voința (la Plotin și la Augustin, iubirea mișcă rațiunea) de a impune lucruri pe care nu le putem cunoaște rațional. Credința devine, acum, o acțiunea de impunere voită (voință născută din iubirea pentru Dumnezeu). Iubirea și rațiunea sunt despărțite, credința se transformă dintr-o participare în flow pe cursul istoriei, într-o impunere de propoziții (crezul), iar știința și spiritualitatea sunt acum complet separate una de cealaltă (dacă e științific, nu e spiritual, iar dacă e spiritual, nu e științific).
Asistăm la nașterea Romantismului: iubirea nu are nicio legătură cu rațiunea, iubirea care ar avea această legătură, nefiind considerată iubire adevărată. Aquino încercă să salveze viziunea lumii axiale prin reformularea gramaticii fundamentale a celor două lumi într-o formă ce, acum, începe să ne fie familiară. Însă pericolul (pe care Aquino nu are capacitatea de a-l prevedea) este că, pe măsură ce lumea naturală (științifică) devine tot mai de succes, și pe măsură ce descoperim că impunerile voite sunt tot mai rar bazate în iubire și tot mai mult în voință pură, lumea supranaturală devine tot mai ireală omului. Marea problemă ce se naște aici e că, fără lumea supranaturală (dacă aceasta nu mai este viabilă sau trăibilă), întreaga mitologie axială și întreaga gramatică axială (cea care ne-a dat gramatica sensului, a înțelepciunii și a transcendenței sinelui) stă să cadă.
Credința este înțeleasă, după Aquino, ca modul în care iubirea transformă voința, iar voința este, în principiu, modul în care poți impune anumite propoziții ca fiind adevărate. Însă consecințele apar imediat, iar unii oameni îi răspund lui Aquino. Avem două figuri puternic influențate de acesta, doi reprezentanți a două linii diferite de dezvoltare a acestor idei, dar ce se vor influența reciproc: Meister Eckhart (Magistrul Eckhart) și William de Ockham.