Noțiunea de suferință, de cum putem fi în război cu noi înșine fracturându-ne discernământul și cât de mult sunt forțele cosmice aliniate cu suferința noastră devin idei centrale într-un grup de oameni numiți de inamicii lor GNOSTICI. Gnosticismul nu trebuie privit ca o comunitate, ci ca un stil de gândire (precum existențialismul sau fundamentalismul) – nu te duci la o biserică fundamentalistă, ci aparții unei ramuri a creștinismului ce poate fi fundamentalistă – gnosticismul fiind un mod de a te orienta ce nu aparține unei anumite comunități.
Un mod în care putem privi gnosticismul este ca fiind Revoluția Axială din cadrul Revoluției Axiale, fiind o încercare de a duce această Revoluție Axială la paroxism, pe cele mai înalte culmi ale raționalului, și ne vor oferi curentul de bază al înțelegerii istoriei spirituale și a direcției culturii vestice
Să ne amintim ce am discutat despre ceea ce numim „viziune a lumii”. Aceasta este un mod profund integrat și cuplat dinamic de a te vedea pe sine și de a vedea lumea într-o relație agent-arenă. Este o modelar bidirecțională care, simultan, te modelează (îți modelează lumea) și dă formă lumii într-o conformitate mutuală și în revelație reciprocă. De exemplu, când citești o carte a lui Spinoza, petreci mult timp citind argumentele și încerci să le înțelegi, să înțelegi constatările și poate, chiar, să crezi concluziile – obții, astfel, un set de credințe ce nu sunt neapărat sistematic legate între ele. Dar uneori, când citești, ceva se schimbă în tine. Dacă la început vedeai ce spune Spinoza, acum începi să vezi lucrurile precum le spune Spinoza. Pornești de la a crede argumente, la a vedea lumea „spinozistic”, Spinoza devenind lentila prin care vezi lumea și te vezi pe tine, concomitent. Trăiești lucrurile ca și cum Spinoza ar fi un adverb, ai perspectiva a cum e să vezi lumea precum o vedea Spinoza și cum e să participi în acea „viziune a lumii”.
Putem observa că există o diferență între a crede lucruri și aceste lucruri fiind o opțiune viabilă ție. Ce se întâmplă este că, pentru o perioadă de timp, relația agent-arenă a cunoașterii participative și de perspectivă este conformată cu cea a lui Spinoza – avem acces, astfel, nu doar la ce spunea Spinoza, ci și la cine și ce era Spinoza, precum și la modul în care era lumea pentru el. Această abilitate de a intra într-o configurație specifică agent-arenă, te poartă spre următorul pas numit „TRANSCENDENȚA SENSIBILITĂȚII”.
Să ignorăm, acum, puțin regulile și raționamentele moralității, pentru a încerca să înțelegem viabilitatea moralei – cum ne concentrăm atenția într-un mod în care peisajul nostru de importanță și relația agent-arenă sunt transformate într-un mod ce ne duce să facem „binele”. De exemplu, să ne imaginăm o soacră ce are o noră pe care nu o place, văzând-o grosolana, gălăgioasă și necioplită, plasând-o sub eleganța și demnitatea fiului ei. Dar, are loc un fel de revelație, însă nu o revelație tipică – într-o revelație tipică ne re-încadrăm modul în care vedem ceva. Soacra are o revelație bidirecțională, neîncadrând doar modul în care vede lumea, ci și modul în care se vede pe sine, într-o manieră sudată, printr-o schimbare participativă. Și agentul și arena relației sunt schimbate împreună, ne mai fiind vorba de o simplă reîncadrare, ci de o „trans-cadrare”, o transformare a întregului proces de reîncadrare (la ambele capete). Soacra începe să-și vadă nora ca fiind, nu grosolană, ci spontană, nu gălăgioasă, ci sinceră, nu necioplită, ci autentică și, în același timp, într-un mod co-determinant, realizează că felul în care ea (soacra) a încadrat lucrurile până atunci a fost greșit.
Transcendența sensibilității este această revelație sistematică – pe care o are soacra din exemplu – în care un întreg sistem de erori se schimbă printr-o transformare de dezvoltare. Prin această transcendență a sensibilității, nora poate fi cineva ce nu putea fi înainte, dar și soacra devine cineva ce nu ar fi putut fi înainte. Întreaga sensibilitate, întreg modul de participare într-o viziune a lumii, a relației agent-arenă, este transformată acum, sinele și obiectul atenției – sudate între ele – trecând printr-un proces transcendental. Asistăm, astfel, la cunoașterea prin iubire. Acest tip de cunoaștere era cel oferit de creștinism prin deschiderea lumii și a sinelui simultan în METANOIA.
Să ne gândim la revers, acum, la inabilitatea de a intra într-un mod nou de a fi – și vom introduce un nou termen, INIMAGINABILUL. Deși poți aduce în gând propoziții, imagini și inferențe, nu le poți face viabile, nu poți trece prin transcendența sensibilității ce te-ar aduce să trăiești în acea viziune a lumii. Să zicem, spre exemplu, că avea un fiu major, care încă locuiește cu mine. Îmi poate trece prin gând ideea de a-l trimite să locuiască altundeva – dacă ar face asta, apartamentul ar fi mai curat și aș avea mai mulți bani – și îmi pot imagina cum ar fi, dar nu pot face această idee să fie o alternativă viabilă pentru mine, această opțiune fiind inimaginabilă. Iubirea pentru fiul meu nu îmi blochează aceste gânduri, dar mă oprește din a trăi în acea lume, acea opțiune nefiind viabilă pentru mine.
Dar ce se întâmplă dacă ești blocat într-o viziune a lumii în care nu vrei să fii? Când vrei să ai o altă viziune a lumii, dar nu poți trece prin transcendența sensibilității care ar face acea viziune a lumii viabilă ție. Nu poți face această schimbare deși poți face inferențe în gând și îți poți descrie viziunea dorită. În acest caz, te afli într-o stare de „INERȚIE EXISTENȚIALĂ”. Acesta este unul din motivele pentru care mulți oameni intră în terapie. Pot preciza cine ar vrea să fie și în ce tip de lume ar vrea să fie, își pot imagina și își pot, chiar, dori foarte mult aceste lucruri, dar sunt blocați și nu pot ajunge în acea viziune.
De exemplu, îmi poți spune „vreau să mă opresc din a mai intra în relații romantice oribile” și „vreau o relație sănătoasă și profundă”. Mă pot imagina în acel context, dar nu pot ajunge acolo. De fiecare dată când încerc să ajung acolo, mă trezesc iar în acest punct în care sunt, și nu înțeleg cum, dar ceva în modul în care îmi pasă de lucruri, în modul în care particip în mine și în lumea mea, mă împiedică să fac acel mod de viață o opțiune viabilă mie. „Vreau să fiu acea persoană care trăiește acolo” însă încercările mele mă aduc înapoi unde sunt acum. Nu știu cum să provoc transcendența sensibilității ce va crea acea lume și acea persoană, și rămân cu o suferință pe care nu am cum să o opresc.
Unul din lucrurile ce îi pot afecta pe oameni este pierderea discernământului, și dacă ne amintim, această pierdere este ceea ce numim suferință, blocându-ne. Carl Jung spunea că principalul motiv pentru care oamenii vin la terapie este pentru că se simt blocați – uneori, chiar și fără probleme concrete în viața lor – având sentimentul că nu se mișcă, dezvoltă, deși ar trebui. Și cum terapia are un element AGAPE-ic în ea, terapeutul va oferi, în această situație, o transformare AGAPE-ică.
În plus, pe lângă blocajul cauzat de inerția existențială, oamenii se mai confruntă cu o problema atunci când au nevoie și caută o transformare semnificativă: posibilitatea unei experiențe transformative profunde ne poate lăsa stupefiați, ea confruntând direct ignoranța existențială endemică acestor experiențe. Un exemplu trivial în acest sens: când oamenilor li se dă să guste un fruct pe care nu l-au mai gustat niciodată, oamenii au o reacție bi-modală. Fie zic „uau, acest fruct este atât de diferit de orice și are un gust minunat”, fie zic „acest fruct este atât de diferit de orice și îl urăsc, are gust de vomă”. Problema e că nu au cum să știe ce reacție vor avea până nu mușcă din fruct, și, astfel, a pune întrebarea: ”vei mușca din fruct”? este irelevant, pentru că pentru a răspunde nu este riscat nimic semnificativ.
Dar acest exemplu sugerează că există un tip de cunoaștere dependent de starea ta de a fi – o cunoaștere de perspectivă. Nu știi cum este (cum se va modifica peisajul tău de importanță) să mănânci acest fruct, până când nu vei fi mâncat fructul – nu ai cum să cunoști cum a priori. Trebuie să treci printr-o experiență pentru a știi cum e să trăiești experiența respectivă printr-un proces numit „TRANSFORMARE EPISTEMICĂ”.
Însă, când avem de-a face cu o transformare personală ne confruntăm cu ceva mai profund. Simpla cunoaștere de perspectivă nu mai este îndeajuns, ci ne trebuie o trans-codare a relației agent-arenă – nu știi cum e să fi acea persoană în acea lume deoarece și tu și lumea ta trebuie schimbate pentru a putea accesa cunoașterea participativă.
În acest sens, să facem un exercițiu de gândire. Imaginează-ți că, la tine, vin câțiva prieteni și îți dezvăluie un secret, îți dau dovezi indubitabile că te pot transforma într-un vampir, și te întreabă dacă dorești asta. Accepți să te transformi într-un vampir? Problema e că nu poți face inferențe pe acest subiect pentru că nu știi cum va fi să trăiești ca un vampir deoarece preferințele tale, caracterul tău și peisajul tău de importanță se vor schimba. Ești confruntat, astfel, cu faptul că nu știi ce ai de pierdut daca devii vampir – odată făcută această transformare vei pierde un mod de a fi, ce va deveni inimaginabil, și nu te vei mai putea întoarce la el – și, de asemenea, nu vei știi ce pierzi decât dacă treci prin transformare. „În acest caz nu o fac. Dar dacă nu o fac, nu știu ce am de câștigat. Ar putea fi un mod de a fi minunat”. Și te blochezi pentru că, pe lângă că nu știi ce ai de pierdut, nu știi nici ce ai de câștigat. În plus, nu poți face niciun calcul pentru a pune în balanță opțiunile pentru că nu ai cum să știi care ar fi valorile tale de după transformare – nu ai un punct din care să poți avea o viziune de ansamblu în care să poți face comparațiile necesare și, prin urmare, nu poți raționaliza o soluție.
În acest exemplu, spre deosebire de exemplul fructului, totul este riscat, atât agentul, cât și arena. Ne lovim de acest tip de probleme constant în viață, fiind confruntați cu decizii de acest timp mereu. De exemplu, ar trebui să faci un copil? Nu ai cum să știi ce ai de câștigat daca ai avea un copil, pentru că în acea situație ai fi devenit o persoană diferită, și până nu îl ai, nu poți știi cum e să îl ai. În același timp, nu știi ce o să pierzi făcând un copil, aflându-te, astfel, în ignoranță existențială.
Un alt exemplu este dacă să intri sau nu într-o relație romantică cu o anumită persoană. Nu ai cum să știi răspunsul pentru că nu știi cine vei deveni în acea relație – dacă relația este reală, te va schimba – decât când vei ajunge în acel punct. Ne confruntăm, astfel, cu schimbări ireversibile și nu putem raționaliza care e cea mai bună decizie în fața acestor schimbări, pentru că de ambele părți ale transformării suntem confruntați de ignoranță în a știi ce avem de pierdut și de câștigat.
Mulți oameni, puși în fața dificultății acestei transformări, rămân blocați (precum zicea Pavel când compara înțeleptul și adultul cu adultul și copilul, copilul nu știe ce va pierde odată cu pierderea inocenței copilăriei). La baza problemei e faptul că alegerea unei realități presupune pierderea unui număr de potențiale, iar unii oameni vor să își păstreze acele posibilități deschise dar, nealegând nimic, nici nu câștigi nimic, pentru că nu te așezi pe o direcție clară spre un anumit potențial. Acest refuz de a alege, te va lăsa stupefiat în fața unei nevoi de transformare radicală.
Acești oameni ajung la terapie pentru că se simt blocați, neștiind cum să se schimbe, dar și stupefiați, neștiind dacă ar trebui să se schimbe. Vedem în aceste cazuri o „deghizare a aspectului” în care exact lucrul pe care trebuie să-l schimbe, este lucrul la care nu pot renunța fiind identificați cu el. De exemplu, cineva vrea să schimbe faptul că „sunt căpos și nu-mi schimb deciziile”, dar el identifică cea mai mare calitate a lui ca fiind „sunt perseverent și mă țin de decizii”. Acești oameni vorbesc de același lucru ca fiind un aspect negativ și, simultan, ca fiind unul pozitiv, fără să realizeze că fac asta. Sunt blocați și stupefiați – nu-și pot imagina cum să facă viabilă o viziune alternativă a lumii și, în același timp, nu-și pot imagina alternativele în lipsa unei decizii raționale. Sunt într-o stare de inerție și indecizie fiind, finalmente, blocați existențial.
Cum ieșim din acest blocaj? Ce anume faci în terapie? Cum deblochezi un om blocat existențial? Hai să vedem ce fac unii oameni, de exemplu, atunci când iau în considerare dacă vor, sau nu, să aibă un copil. Mulți oameni își iau, pentru început, un animal de companie (de obicei un câine) și se angajează în comportamente bizare cu aceștia: își fac poze cu animalul, îi dau un pat și jucării – se comportă similar modului în care s-ar comporta cu un copil. Sau, gândește-te la ce sugestii primești atunci când întrebi un prieten daca e sau nu o idee bună să intri într-o relație – să petreci timp cu acea persoană, poate să pleci într-o excursie, ceva asemănător traiului împreună, a unei relații.
Oamenii se angajează într-un joc de roluri, încercând să joace situații dificile emoțional. De ce ai face asta? Pentru a face permeabilă linia dintre viața reală și rolul pe care îl joci în această psiho-dramă, pentru a face linia dintre realitate și joacă să devină neclară. Vei face asta pentru a te juca, în mod serios, cu posibilitățile. Iată de ce se angajează oamenii în joacă. Jocul te pune pe muchia dintre lumea reală și cea în care ai vrea să fii. S-a observat că pe măsură ce un organism devine tot mai inteligent, cu o nevoie tot mai mare de transformări de dezvoltare, acesta devine tot mai jucăuș, antrenându-se tot mai des în joacă de roluri.
Deși e clar acum, e important de menționat că joaca nu este frivolă. O problema a culturii noastre este că am trivializat joaca, asociind-o doar cu distracția. Ea poate fi distractivă, dar în situațiile mai sus exemplificate, oamenii nu caută latura distractivă a jocului – cel ce are un câine și îl tratează ca pe un copil nu face aceste lucruri pentru a se distra. În joacă, oamenii confruntă posibilitățile unei experiențe transformative folosind o „analogie aplicată”. Aceasta nu e o analogie a cuvintelor sau a gândurilor – acestea nu vor funcționa, aici fiind vorba de schimbări participative – ci este o analogie a practicii.
Pentru a crea o analogie aplicată e nevoie de multă pricepere, aceasta trebuind să fie făcută corect. Terapeutul te va pune să vorbești cu cineva, să te prefaci că pe un scaun se află cineva, te va pune să acționezi (să realizezi un „act” precum într-o piesă de teatru în care ești actor). Analogia aplicată trebuie să fie destul de similară lumii și persoanei ce vrei să devii pentru a le putea simți, pentru a putea să începi să le cunoști participativ și din perspectivă, dar și destul de similară lumii prezente pentru a te putea retrage, dacă este nevoie, într-un balans delicat ce necesită pricepere. Vrei, astfel, să te plasezi într-un loc unde te poți juca cu cele două pentru a le putea compara. Această plasare creează și cere o capacitate pentru „frumos” și „eleganță” necesare unui joc participativ – iar asta e exact ceea ce exersezi în terapie.
Pentru a ne reveni din criza de sens, va trebui să recuperăm „joaca”, aceasta fiind unul din elementele importante pe care le oferea religia, în forma ritualurilor corect înțelese. Oamenii se joacă, într-un mod serios, pentru a încerca să se plaseze într-un loc între două lumi – cea de zi cu zi în care sunt, și cea sacră în care vor să fie – din care să poată vedea cum, și dacă, să treacă prin schimbarea de lume și de sine pe care religia o cere și o oferă.
Acum, pentru a face viabilă o viziune a lumii, trebuie să treci prin această transcendență a sensibilității sinelui și a lumii, și ne-am mai întâlnit cu acest proces înainte, când am vorbit despre ANAGOGE (transformarea se petrece pe măsură ce dezvolți un contact tot mai bun cu realitatea). Transcendența sensibilității este, în esență, ANAGOGE, iar transcendența sensibilității este procesul ce îți permite să pătrunzi într-o nouă viziune a lumii.
Nu este nevoie, deci, doar de o analogie aplicată, ci și de un mod de a juca acest ANAGOGE, ambele putând fi oferite de către ritualurile religioase. Ritualul religios era un mod de a te juca cu analogii aplicate pentru a putea face comparațiile necesare, pentru a-ți depăși ignoranța și pentru a vedea și a fi în aceste două lumi, aceste două moduri de a fi și aceste două persoane care ești în aceste lumi. Dar ritualul era și un ANAGOGE jucat ce îți oferea abilitățile necesare deblocării, transcendenței sensibilității și viabilizării unui viziuni a lumii.
În terapie, oamenilor le sunt oferite analogii aplicate cu care să se joace în mod serios (de exemplu li se poate cere să joace ca și cum mama lor, deși e moartă, ar fi într-un scaun lângă ei și să poarte o discuție cu aceasta), după care terapeutul poate oferi moduri de a reîncadra evenimentele pentru a declanșa ANAGOGE în client și pentru a-l ajuta în a face primii pași spre transcendența sensibilității – aceștia fiind pașii necesari deblocării unui blocaj existențial (jucând ritualic o transformare ANAGOGE-ică).
Acest blocaj existențial este motivul pentru care oamenii din zilele noastre sunt tot mai mult interesați de filosofie estică, de arte marțiale și de psihoterapie, fiind înfometați de moduri prin care pot confrunta acest blocaj. Oamenii caută moduri de a-și transforma nu doar cognițiile și credințele, ci să-și transforme în perspectivă conștiințele și participativ caracterele pentru a-și modifica identificările și relațiile agent-arenă.
În GNOZĂ se încercă atingerea unei stări de conștiință alterată (pentru a declanșa flow-ul, o stare de înaltă conștiință și o experiență mistică transformativă) și plasarea într-un context ritualic – în care poți face analogii aplicate și în care poți juca ANAGOGE. Obții, astfel, flexibilitatea cognitivă ce va da putere procesului de eliberare din blocajul existențial (de exemplu, psihedelicele pot oferi flexibilitatea cognitivă care, împreună cu terapia, pot elibera un om de PTSD).
Gnoza presupune deținerea unui set de psihotehnologii ce ne creează un context ritualic (precum artele marțiale și terapia), care permite depășirea blocajului și a stupefacției existențiale, alimentat de o stare de conștiință alterată indusă prin incantații, privare de somn sau psihedelice. Acest set de psihotehnologii activează și formează o cunoaștere participativă de perspectivă ce ne oferă un sentiment al unei realități mai înalte în care să vrem să trăim, eliberându-ne, astfel, de blocajul existențial și vindecându-ne de suferința provocată de fractura și fragmentarea discernământului.
Gnosticii sunt cei ce înțeleg și interpretează lumea conform acestei gnoze. Gnosticismul apare în aceeași perioadă cu creștinismul și interacționează cu acesta, mulți gnostici considerându-se creștini. El reprezintă Revoluția Axială din interiorul Revoluției Axiale, și este relevant discuției noastre pentru că reprezintă un mod de a confrunta „nimicnicia” și „nihilismul” asociat crizei moderne de sens ce ne blochează existențial.
Pericolul ce apare atunci când facem schimbări radicale ale peisajului nostru de importanță – când ne riscăm sinele și lumea noastră, când ne inducem stări de conștiință alterate – este că există o șansă semnificativă de a cădea pradă procesării parazitare, a bullshit-ului de sine și auto-amăgirii. Precum au făcut-o gnosticii, e important să construiești o comunitate, o mitologie împărtășită în grup, în set împărtășit de practici psihotehnologice și o rețea de cogniție distribuită împărtășită în grup pentru a oferi feedback sapiențial, ghidaj, corecții și încurajări celor care vor să treacă prin aceste experiențe ce îi vor elibera din blocajul existențial.
Ai, deci, o stare de conștiință alterată – de preferat în forma unei stări de înaltă conștiință – plasată într-un cadru ritualic, plasat la rândul lui într-o comunitate sapiențială și susținătoare ce te învață tot felul de abilități relevante prin care poți obține înțelepciunea – abilitatea de a învinge auto-amăgirea și comportamentele auto-distructive – pe baza căreia vei face transformarea radicală prin care vrei să treci. Acest ultim cadru cel le înglobează pe celelalte este, pe scurt, GNOZA.
Avem, astfel, în față un proiect ce încearcă să adreseze domicidul ce încă exista, persistând din epoca elenistică, gnosticismul apărând simultan cu creștinismul – care este, de asemenea, un răspuns la această problemă – pentru că Imperiul Roman, deși a venit cu soluții socio-politice, nu a reușit să ofere o soluție viabilă pentru domicid. Mulți gnostici se considerau creștini – îl vedeau pe Iisus ca fiind cel ce le-a oferit gnoza – dar pentru ei ce era important nu era credința în Iisus, ci posibilitatea de a deveni precum Iisus, trecând prin transformări radicale și unificându-se cu Dumnezeu într-un mod similar felului în care Iisus a realizat acest lucru.
Fie că putem, sau nu, să credem în această mitologie particulară, trebuie să reținem două lucruri: 1) gnosticismul și creștinismul comunică intim între ele și se in-formează reciproc, și 2) atât gnosticismul cât și creștinismul sunt similar între-țesute cu neo-platonismul. În zilele noastre, mulți oameni sunt în căutarea gnozei (de exemplu în artele marțiale sau în terapie), pentru că gnoza este un element important pentru eliberarea din blocajul existențial ce vine cu criza de sens.
Astfel, gnosticii creează o mitologie care reprezintă o schelă pe baza căreia se poate crea gnoza – când îi citești pe gnostici, ai senzația că te afli într-un trip de LSD, și că toată lumea vorbește invers, scrierile lor fiind extrem de bizare. Însă mitologia gnostică este prevalentă în zilele noastre, multe filme având o temă gnostică – te uiți la filme pentru a te juca cu mitologii.
De la Platon, gnosticii preiau ideea că lumea de zi cu zi este o lume a umbrelor și ecourilor, a lucrurilor ireale, a proiecțiilor de forme. Platon, însă, s-a confruntat cu o problema pentru că „formele” lui sunt eterne (de exemplu, E=mc2 nu este un eveniment, ci este ceva atemporal și ne-spațial). Dar cum pot aceste forme să se manifeste în timp și spațiu, elemente ce sunt permanent în schimbare? Cum se intersectează timpul cu eternitatea?
Platon a propus un răspuns mitologic: există un creator, „DEMIURGUL”, ce poate deveni conștient de aceste forme eterne (fiind rațional) pentru a modela aceste forme în spațiu și timp. Demiurgul creează o „lume a devenirii” ce incorporează o realitate, păstrând, astfel, similarități cu lumea eternă – dacă ești atent la evenimentele temporale, poți conștientiza principiile eterne de la baza lor (un exemplu este cam ce face știința acum). Platon încercă, prin urmare, să înțeleagă mitologic relația dintre eternitate și timp.
Gnosticii preiau noțiunea de „demiurg” de la Platon și o transformă. Ei considerau că lumea temporală, cea de zi cu zi în care trăim, este o lume a suferințelor semnificative (să ne amintim că gnosticii apar în urma domicidului elenistic, iar Imperiul Roman a fost responsabil de multă suferință și durere în întreaga lume), în care suntem blocați existențial. Pentru ei devine clar că „cel” responsabil de creația acestei lumi era fie prost, fie malefic, fie ambele simultan. Pentru Platon, demiurgul este, în esență, o entitate benevolentă, însă pentru gnostici demiurgul devine un „stăpân malefic”. Ei încearcă să articuleze sentimentul de blocaj provocat de faptul că structurile socio-economice, socio-culturale și politico-economice zadărnicesc orice încercare de deblocare.
Ceva asemănător are loc și în zilele noastre. Când ești blocat existențial și te uiți în jur la structurile politice, sociale și economice, nu le poți percepe ca oferind o soluție pentru acest blocaj, ci ca fiind proaste și malefice. Tot mai mulți oameni își percep miturile personale (modelate socio-econimico-cultural) ca zădărnicindu-le încercările de eliberare din blocaj, amplificându-le fragmentarea și suferințele.
Chiar dacă nu suntem de acord cu viziunile supranaturale ale gnosticilor, putem, totuși, înțelege ce încercau să articuleze prin ideile lor de bază: suntem într-un blocaj existențial pentru că modelele socio-culturale și socio-politice sunt făcute pentru a adânci acest blocaj, pentru a ne amplifica auto-amăgirile și auto-distructivitatea și pentru a ne ține captivi în confuzie modală sau în procesări parazitare.
Gnosticii trebuiau, acum, să lege „stăpânul malefic” mitologiilor existente: au identificat toți zeii existenți (fie el zeul evreilor, sau zeii romani) și, în loc să îi privească ca fiind niște ființe divine, îi prezintă ca fiind temnicerii închisorii noastre. Privesc tot ce a fost, înainte lor, sacru (de exemplu zeii) ca fiind lucruri ce ne încarcerează. Vin, de fapt, cu o idee radicală ce spune că există un element comun între toți acești zei ce trebuie confruntat. Până în acel punct, relația dintre om și zei era unul de servitute (frizând, chiar, noțiunea de sclavie – oamenii sunt servitorii sau sclavii zeilor), dar gnosticii doresc să inverseze această relație astfel: omul, în loc să venereze acești zei, în loc să îi idealizeze, în loc să se supună acestor puteri și principii, în loc să se muleze dorinței lor, trebuie să îi transcendă, de fapt, pe toți, aceștia fiind temnicerii închisorii noastre – deși zeii sunt puternici, în om există o „scânteie divină” ce îl poate duce deasupra lor, la zeul de deasupra zeilor.
Această idee poate fi mai bine înțeleasă folosind mitologia creștină: pentru gnostici, zeul ca „stăpân malefic” este Dumnezeul Vechiului Testament – malefic, gelos, ranchiunos, ce amenință și forțează oamenii, ce autorizează genocide, ce arată favoritisme fără o bază morală – iar „zeul de deasupra zeilor” este Dumnezeul Noului Testament – Dumnezeul AGAPE-ului, al luminii și al iubirii. Iar acest nou Dumnezeu nu cere venerația noastră, ci vrea să ne reunificăm cu El, participând la această relipire – gnosticii sunt faimoși și pentru modul în care au confruntat diferențele dintre sexe din lumea antică, considerând că femeile și bărbații sunt în mod egal capabili de o viață spirituală.
Continuând ideea, gnosticii considerau că nu ne simțim deloc ca fiind la locul nostru în această lume a suferinței pentru că capacitatea noastră pentru AGAPE presupune că avem un potențial gnostic, acela de a ne aminti, de a știi că locul nostru este în lumea „zeului de deasupra zeilor”, în lumea Dumnezeul AGAPE-ic (simțim că nu ne e locul aici și că trebuie să fim altundeva, având sentimentul că ceva e fundamental greșit în locul acesta). Acest „zeu de deasupra zeilor”, această deplinătate a ființei, trimite indivizi jos, în lumea suferinței, pentru a aduce gnoza, acea cunoaștere transformativă eliberatoare, iar gnosticii creștini au identificat un astfel de individ ca fiind Iisus.
Gnosticii nu pun prea mult accent pe persoana lui Iisus și pe crucificarea lui, ci se axează pe învățăturile acestuia. Iisus, în viziunea lor, ne oferă modul de cunoaștere a gnozei AGAPE-ului pentru a ne elibera din blocaj. În gândirea lor, Creștinismul nu are sens ca doctrină sau dogmă, deoarece scopul lui este acela de a ne oferi o mitologie ce ne va elibera și ne va permite să trăim această transcendență a vechilor zei. Această inversiune este Revoluția Axială, în sfârșit, aplicată întregului cadru mitologic al lumii antice. Gnosticii, iar acest lucru a fost criticat la ei, scot mereu noi evanghelii, noi povești și noi mituri, pentru ei nefiind important să existe o poveste finală, ortodoxă, și un set final de principii, ci să participe în procesul de creare a analogiilor aplicate.
Această idee, că spiritualitatea presupune, în esență, transcenderea zeilor și nu servirea lor, este pertinentă și nouă, astăzi, dar a fost o idee radicală în perioada în care a apărut. Ea reprezintă confruntarea unei presupoziții, de necontestat atunci, cum că relația noastră cu zeii este una de servilitate și afirmarea ideii că miezul spiritualității este transcendența de sine – ce eliberează și vindecă oamenii din blocajul existențial și de suferință – iar mitologia și practicile noastre trebuie să fie în serviciul reunificării noastre cu cine și ce suntem.
A se observa că această idee are în ea, încă, toate elementele platoniene (oameni blocați în peșteră, legați, ce, prin primirea cunoașterii secrete, se eliberează și se întorc spre lumină) – desigur, la Platon, te întorci în peșteră din dorința de a disemina mesajul. Platonismul se conectează cu Creștinismul prin reinterpretarea lui Iisus ca fiind întruparea gnozei – în loc de a fi un sacrificiu în care trebuie să credem – în care Iisus are rol de învățător ce ne oferă ceva asemănător lucrurilor oferite de șamani sau de terapeuți: o cheie ce poate deschide toate ușile prin care putem vedea cum aceste modele socio-politice, culturale și economice de a gândi și a fi, sunt adânc înfipte în straturile psihicului nostru exacerbând suferința și blocajul nostru existențial.
Ideea gnostică a transcenderii zeilor („stăpânilor malefici”) este o dorință de actualitate și în zilele noastre, fiind motivul pentru care vizionăm, cu interes, filme ce ne prezintă aceste lucruri. De exemplu, avem filmul The Matrix. Matrix-ul este lumea suferinței controlată de stăpâni malefici în care te țin blocat pentru a nu descoperi cine ești cu adevărat, dar în care știi – precum o așchie înfiptă în minte – că ceva este greșit și că locul tău nu e acolo. Avem, de asemenea, filmul The Truman Show, în care numele protagonistului este „true-man” (omul adevărat), protagonist care descoperă, într-un final, cine este cu adevărat – este născut într-o lume creată special de niște stăpâni malefici, ca fac tot posibilul pentru a-l împiedica să afle cine este cu adevărat, el trebuind să acumuleze cunoștințe pentru a evada de sub influența acestor stăpâni.
Continuăm să spunem această poveste pentru că este un mit, pentru că continuă să ne indice pattern-uri omniprezente și profunde, pattern-uri pe care nu le putem articula prea bine sau să le cunoaștem cu adevărat, iar mitul ne oferă, cel puțin, un moment de recunoaștere narativă și simbolică a suferinței noastre. Gnosticii vin cu o formă radicală de gândire axială, dar aceasta poartă în ea și o latură întunecată. Această latură întunecată poate fi observată în elementul gnostic din filmele Star Wars: ești blocat într-un imperiu cu un stăpân malefic (împăratul) din care trebuie să te eliberezi, iar pentru a face acest lucru ai nevoie de cunoașterea Forței. Partea întunecată a viziunii gnostice este că aceasta poate (dar nu neapărat) degenera în gândire conspiraționistă – întreg sistemul este o teorie a conspirației la cel mai înalt nivel – care spune că în spatele întregului haos și tuturor suferințelor se află cineva (stăpânul malefic).
Unul din lucrurile pe care le întreprindem pentru a face maleficul mai ușor „digerabil” este să-l întrupăm într-un individ, iar gnosticii, în teoria lor conspiraționistă supremă, întrupează „stăpânul malefic” – identificat de gnosticii Creștini cu Dumnezeul Vechiului Testament – în oamenii ce îl venerează: evreii. Asistăm la nașterea unei idei ce, de-atunci, s-a tot manifestat în cultura vestică: evreii sunt parte a unei conspirații pentru a ne reține din a ne realiza adevărata noastră moștenire (idee ce se va dovedi a fi extraordinar de periculoasă și sângeroasă). De altfel, nazismul nu este, la bază, o mișcare politică sau socio-economică, ci este un răspuns gnostic răstălmăcit la criza de sens ajunsă la niveluri titanice în Republica din Weimar (Germania).
Vedem, acum, și latura întunecată a gnosticismului, și motivul pentru care trebuie să avem o atitudine ambivalentă față de ideile din el. De aceea trebuie să ne gândim la cum putem recupera gnoza din gnosticism, similar modului în care trebuie să recuperăm AGAPE-ul din Creștinism sau cum să salvăm înțelepciunea din ordinea nomologică antică. Dar de unde apare această problemă a gnosticismului? O parte a cauzei este reprezentată de faptul că biserica ortodoxă ce se crea atunci (numită biserica apostolică) – care considera că Iisus este absolut și unic, scopul nostru fiind acela de a-l venera, crucială fiind credința în el ca sacrificiu – i-a persecutat pe cei ce urmau forma gnostică a Creștinismului și i-a împins în clandestinitate, iar în această clandestinitate, gnosticii s-au alăturat oricărui alt grup ce încerca să lupte cu ordinea stabilită. Iată de unde apare tendința gnosticismului de a ieși la suprafață în nazism – sunt multiple elemente ce alimentează nazismul, dar acesta este destul pentru punctul în care suntem.
Gnosticismul influențează puternic câțiva oameni importanți: Tillich, Jung și Corbin; și vom începe să vorbim despre ideile lor tot mai mult de acum încolo. Tillich, unul din cei mai mari teologi, vorbește despre criza de sens în cartea „Curajul de a fi”, iar răspunsul pe care îl oferă acestei crize este un mod de a descoperi (evident din modul în care vorbește despre simboluri și transformare) gnoza zeului de deasupra zeului teismului. Practic, ne spune că trebuie să descoperim „zeul” (ce nu este zeu în sensul clasic al cuvântului, acesta fiind deasupra zeului teist) pe măsură ce criza de sens distruge mitologia teistă a lui Dumnezeu. Dar putem redescoperi sacrul într-un mod ce ne eliberează din suferința existențială? Tillich – care a fost primul academician non-evreu concediat pentru motivul de a fi anti-nazist, identificând substratul ideologic și rezistând îndoctrinării – consideră că Creștinismul poate juca un rol important în acest proces, iar în zilele noastre, Jonathan Pageau consideră că Creștinismul va trece printr-un proces de auto-transformare pentru a putea înfrunta criza de sens prin care trecem.
Jung, la bază, utilizează gnosticismul, similar modului în care terapia cognitiv-comportamentală utilizează stoicismul. El face o transformare a mitologiei gnostice într-un context psiho-terapeutic, mitologia gnostică oferind o schelă pentru punerea în practică a analogiilor și a ANAGOGE-ului practic, acestea fiind elemente centrale procesului terapeutic.
Corbin încearcă să recupereze acest tip de cunoaștere, considerând că, prin pierderea acesteia, ne-am pierdut capacitatea pentru transformare și eliberarea pe care o poate aduce, și suntem blocați în modele istorice ce ne fragmentează lumea și ne distrug discernământul.
Fiind o formă radicalizată a Revoluției Axiale, avem multe de învățat din gnosticism, însă se pune întrebarea dacă putem, cumva, recupera gnoza din aceasta sau, măcar, unele din ideile ei legate de modul în care ne putem reconfigura pentru a obține o înțelegere a sacrului non-teist și non-supranatural. Și, mai important, putem recupera aceste lucruri evitând latura conspirativă a gnosticismului? După cum ziceam, gnosticismul poate foarte ușor să ducă la gândire conspiraționistă, dovadă în acest sens stând acele ideologii utopice, extrem de atractive, ce oferă o mare teorie a conspirației și care îți spune că aparții celor puțini, aleșii (rasa aleasă, clasa aleasă), și care susțin violența ca fiind acceptabilă în lupta cu sistemul malefic ce trebuie distrus. Un exemplu contemporan este noua mișcare ateistă, fiind și ea o ideologie utopică conspiraționistă ce acceptă violența în numele ateismului.