Ne vom întoarce, acum, în unul din locurile unde Revoluția Axială a avut deja loc, Israelul Antic, ce fusese cucerit de un șir de imperii, cel mai recent fiind Imperiul Roman. În această perioadă, aici, se naște o religie – nu este o religie axială, dar este puternic in-formată de moștenirea axială, și în mod particular de moștenirea evreiască în care, dacă ne amintim, avem „modelul cu două lumi” (cele două lumi erau privite ca deplasarea din lumea sclaviei spre Tărâmul Promis, în care lumea adevărată e viitorul iar Dumnezeu este un creator deschis, în care încerci să simți DA’ATH-ul prin cursul istoriei, în care poți rata traseul și în care, pentru a te întoarce la calea ce bună, poți fi izbăvit de către profeții ce încercă să aducă oamenii pe un traseu spre un viitor co-creat cu Dumnezeu.
În acest teritoriu, și în această tradiție, se naște un evreu pe nume Iisus din Nazaret, ce va fi responsabil pentru o transformare radicală a acestor credințe – și care va fi, literalmente, considerat Dumnezeu de către milioane de oameni (nu metaforic sau simbolic). În cele ce urmează, ne vom concentra pe a explica ce a făcut Iisus, prin Creștinism, acelei moșteniri axiale ebraice – acest lucru fiind relevant subiectului nostru, și nu discuțiile despre cine a fost sau ce a făcut acesta.
Să ne amintim, momentan, de termenul grecesc KAIROS. Acesta reprezintă cunoașterea participativă și de perspectivă, o cunoaștere precisă a momentului în care trebuie făcută o schimbare a cursului evenimentelor. De exemplu, nu ești încă într-o relație romantică cu o persoană, și o săruți. Este acesta momentul oportun? Dacă momentul este bun, daca KAIROS-ul este corect, atunci cursul relației este alterat, se transformă, iar identitatea ta și a persoanei respective se vor schimba.
Conceptul israelit al KAIROS-ului se aplică națiunii, Dumnezeu intervenind KAIROS-itic în momente cheie ale istoriei acesteia. Creștinismul propune o idee radicală, și anume că LOGOS-ul creativ al lui Dumnezeu (Cuvântul pe care îl rostește prin profeți, același Cuvânt prin care rostește lucruri spre a le aduce în existență, Cuvântul care ajută la crearea istoriei, Cuvântul care produce KAIROS-ul) ne face KAIROS-ul posibil, iar această capacitate a lui Dumnezeu de a produce KAIROS prin LOGOS a fost întrupată (identificată) într-un individ. LOGOS-ul, aici, nu e doar cuvântul rostit, este însăși inteligibilitatea, principiul formativ și structura de bază a realității. În Ioan, avem un pasaj – probabil împrumutat de la stoici – care spune: „La început a fost Cuvântul”.
Iisus este, de fapt, KAIROS-ul suprem spre care toate celelalte KAIROS-uri se îndreptau, însumându-se în el – Iisus reprezintă punctul de cotitură suprem. El reprezintă acest punct de cotitură nu doar în istorie, cât și la nivel personal, pentru că, fiind un om, te poți identifica cu el, iar acel KAIROS se poate manifesta, astfel, și în tine. Precum Socrate este personalizarea Revoluției Axiale și, prin internalizarea lui, poate aduce această revoluție în tine, „întâlnirea” cu Iisus presupune că, și tu, poți trăi un KAIROS profund personal. Iisus a vorbit despre acest KAIROS personal folosind metafora „a fi renăscut”, o METANOIA, o schimbare radicală de direcție – termenul e tradus „convertire”, dar cuvântul e mai apropiat de senul cuvântului „trezire” (NOIA însemnând „a observa”, a avea cunoaștere de perspectivă, iar META însemnând „dincolo de”, „peste”). METANOIA este o transformare radicală participativă și de perspectivă a peisajului de importanță, a ceea ce înseamnă să fii tu.
Iisus este încarnarea principiului prin care poți interveni în istoria ta personală (sau prin care poate apărea intervenția) spre a obține METANOIA (o nouă minte, o nouă inimă, un nou mod existențial) – prin care vei „renaște”. Și cum ni se arată acest KAIROS? Răspunsul creștin este: prin iubire.
Acest cuvânt este, astăzi, trivializat, și credem că iubirea este un sentiment sau o emoție, când ea, de fapt, este un mod existențial de a fi, o relație agent-arenă. De exemplu, „a iubi pe cineva” poate fi exprimat prin emoții precum „a fi trist” când este absent, prin „a fi vesel, fericit” când este prezent, prin „a fi gelos” când este lângă altcineva, prin „a fi furios” când te neglijează.
Astfel, Iisus întruchipează, ca un KAIROS pentru schimbarea istoriei lumii și a istoriei proprii individuale, un tip diferit de iubire, numit AGAPE. Trebuie să distingem între trei tipuri de iubire: EROS, PHILIA și AGAPE. EROS-ul este iubirea consumatoare, ce caută unificarea. Poate fi o unificare spirituală (a fi una cu natura) sau poate fi o unificare materială (a fi una cu o prăjitură, mâncând-o). Noi privim EROS-ul ca fiind iubirea erotică, a fi unit cu cineva prin consumarea actului sexual. PHILIA reprezintă iubirea ce caută cooperarea, iubirea în care țintim pentru reciprocitate (de exemplu modul în care ne iubim prietenii).
Dar AGAPE – modul în care susține Iisus că ar iubi Dumnezeu oamenii – este iubirea pe care o are un părinte pentru copilul lui. Nu e o iubire consumatoare (a-ți consuma copilul este un act malefic) și nu e nici prietenie, ci e o iubire ce transformă o non-persoană într-o persoană – fiind cel mai apropiat lucru de un miracol pe care îl putem vedea în lume. Depinzi de AGAPE, pentru că ai devenit cine ești tocmai pentru că niște oameni te-au iubit de încă de dinainte ca tu să devii o persoană – această iubire determină devenirea unor non-persoane (animale) în persoane cu simț moral. Și am zis că este un miracol, pentru că e ca și cum, dacă mi-aș iubi destul de mult canapeaua, aceasta s-ar transforma într-un Ferrari. Aceasta e puterea AGAPE-ului.
Iar Iisus vine și oferă tuturor un mod de exaptare a acestui tip de iubire. Și iată de ce Creștinismul va cuceri cultural lumea Romană. Creștinii pot spune tuturor non-persoanelor din Imperiul Roman (femei, copii, celor bolnavi, cei săraci) că îi pot transforma în persoane prin AGAPE, persoane care au un loc în Regatul lui Dumnezeu.
AGAPE este iubirea creației demonstrată umanității prin modul în care Dumnezeu reprezintă creația continuă a viitorului deschis, el creând viitorul, procesul istoric și cursul acelui viitor ce face omenirea posibilă – această iubire pe care o avem pentru copiii noștri este o abilitate dumnezeiască pentru că, prin participarea, prin iubire, în altă ființă, o putem transforma din non-persoană într-o persoană ce poate intra într-o comunitate de persoane pentru a-și găsi, astfel, sensul în viață, prietenii și sentiment de apartenență.
Această putere transformativă a AGAPE, abilitatea acesteia de a ne transforma și de a ne reorienta, aduce cu ea o METANOIA, o schimbare radicală de direcție – un KAIROS personal în care cursul vieții și direcția se schimbă. Iisus îi învață pe oameni cum să facă acest lucru, exemplificând procesul prin modul în care se trăiește pe sine ca un KAIROS și oferind oamenilor, prin AGAPE, posibilitatea trăirii KAIROS-ului lor personal.
Iisus îndreaptă oamenii spre o experiență în care are loc o reorientare fundamentală. Pentru o mare parte a vieții ești receptorul AGAPE-ului – ești o persoană, acum, doar pentru că animalul biologic care ai fost a primit această iubire din partea altora – ajungând să internalizezi acești oamenii și modul în care te percep. Obții, astfel, raționalitatea reflectivă, înțelegerea de sine, sentimentul de sine și abilitatea de auto-reflecție emulând modul în care te privesc acei oameni ce îți ofer AGAPE – nimic nu e mai transformativ pentru un adult decât să crească un copil.
Privind această iubire din perspectiva copilului, el „consumă” iubirea pe care o oferă adultul, luând-o și devenind una cu ea. Perspectiva copilului fiind foarte egocentrică, aceștia vor trebui să internalizeze atenția oferită de adulți, identificându-se cu percepția acestora. De aici pleacă Freud în teoria sa, dar a răsucit oarecum sensul. Relația copilului cu părinții este, în acest fel, una erotică (copilul consumându-și părinții, internalizându-i și devenind una cu ei), dar sensul eroticului de aici nu este cel folosit de Freud care, într-un mod mult prea simplist, credea că toată această dinamică era de natură sexuală.
Privind, acum, din perspectiva părintelui, oferirea AGAPE-ului presupune renunțarea totală la orientarea egocentrică. Dacă ești un părinte bun, nu vei mai fi tu centrul peisajului de importanță, ci copilul – care e complet dependent de tine – nimic nefiind mai provocator pentru egocentrism decât creșterea unui copil.
METANOIA produsă de AGAPE este schimbarea de perspectivă și orientare ce se produce prin trecerea de la o perspectivă egocentrică la o centrare orientată spre o persoană externă, centrare făcută cu scopul de a crea o persoană – precum Dumnezeu. Această poziționare nu este una egocentrică în care spui „sunt Dumnezeu”, ci „particip la acest proces AGAPE-ic care m-a creat pe mine, în care AGAPE-ul ce mă precedă curge prin mine și mă transformă pe măsură ce mă orientez”.
Practic, ce oferea Iisus era o învățătură ce permitea tuturor oamenilor experiența AGAPE-ică – nu la nivel individual cu părinții fiecăruia, ci în termenii unei relații cu Dumnezeu, în care cu toții puteau trăi această schimbare de direcție fundamentală pentru a devenii „medii” prin care AGAPE-ul poate crea noi oameni. În epistolele lui, Ioan sugerează că proaspăt formata comunitate Creștină începe să înțeleagă această capacitate pentru transformarea radicală a oamenilor, spre a deveni canale pentru procesul creator divin ce transformă non-persoanele în persoane, ca fiind însuși Dumnezeu – AGAPE este Dumnezeu. Noțiunea israelită a unui Dumnezeu ce creează istoria deschisă devine specificată în învățăturile lui Iisus în ideea că Dumnezeu este AGAPE, el este procesul în care participăm, care ne-a creat și prin care vom crea noi persoane.
Aceasta este ideea radicală ce va da creștinilor o psihothenologie, o gramatică, pentru o transformare a cunoașterii participative și de perspectivă ce le va permite să cucerească Imperiul Roman, nu militar, ci prin oferirea tuturor non-persoanelor din imperiu un proces prin care să poată deveni persoane și o comunitate în care oamenii sunt legați între ei prin iubirea AGAPE-ică.
Au apărut, astfel, o mulțime de comunități și mișcări în jurul învățăturilor lui Iisus, toate având, însă, o idee în comun, o idee ce are în ea elementul de „sacrificiu”. AGAPE are o latură sacrificială, pentru că ea presupune a fi oferită înainte ca persoana ce o primește să o merite – nu e PHILIA, pentru că nu necesită reciprocitate, și nici EROS, pentru că nu e o iubire în sensul consumator. Ce faci în AGAPE este să renunți la tine pentru a te face disponibil (consumabil) în transformarea altcuiva din non-persoană, în persoană. De aceea Iisus pune un accent pe „iertare”, aceasta fiind centrală mesajului lui – „a ierta” își ia sensul din latină, însemnând „a da libertate”.
Iisus nu se prezintă nicăieri în scripturi ca fiind un mijloc prin care putem obține iertarea lui Dumnezeu. Întrebat fiind cum se poate obține această iertare, el răspunde că prin iertarea altor oameni. Practic, AGAPE-ul Dumnezeiesc este direct proporțional cu AGAPE-ul pe care îl oferim altora, iar această idee a fost puternic trivializată în cultura noastră, noi privind acum iertarea ca pe o trecere cu vederea în ceea ce privește o persoană care a greșit dar se căiește pentru ce a făcut.
Iertarea, însă, nu are legătură cu căința, ci cu cât de mult dorești să oferi cuiva „creșterea” într-o persoană și cu cât de multe ești dispus să sacrifici în acest scop. Toată iubirea AGAPE-ică este o iubire iertătoare, pentru că este oferită înainte ca persoana care o primește să poată demonstra că o merită. Această idee a extinderii capacității de sacrificiu pentru a ajuta alți indivizi să-și redirecționeze propria istorie și să-și trăiască propriul KAIROS este descrisă de Iisus ca fiind o „renaștere” – mori și apoi renaști printr-o transformare radicală a întregii orientări și a întregului mod de a fi.
Tragedia care se abate asupra mișcărilor formate în jurul lui Iisus este că acesta moare. Desigur, sunt unele mișcări care nu se concentrează pe moartea lui, ci doar pe învățăturile acestuia, însă o mare parte dintre ele rămân puternic afectate, deoarece, pentru aceste mișcări, moartea lui reprezintă exemplificarea sacrificiului iertării ce stă la baza ideii de Dumnezeu ca AGAPE. Cumva, moartea lui Iisus le permite oamenilor să internalizeze acea iubire sacrificială și îi împuternicește spre a transforma alți oameni.
Evident, a existat și o rezistența la aceste mișcări formate în jurul ideilor lui Iisus, fiind chiar posibil ca moartea lui să fi fost cauzată de animozitățile pe care le-a creat în niște oameni influenți (și nu putem să nu remarcăm similaritatea cu destinul lui Socrate). Unul din oamenii care, la început, părea să fie de partea persecutorilor acestor mișcări, era un om pe nume Saul.
Saul era o persoană foarte interesantă, fiind simultan și evreu, și cetățean roman, într-o perioadă în care aceste două grupuri erau plasate antagonist una față de cealaltă (avuseseră deja loc războaie între romani și evrei, cu încă unul pe cale să erupă, plus două mari revolte evreiești). Relația dintre aceste grupuri este una tensionată, tensiune ce este reflectată și în interiorul lui Saul, care părea să fi reușit să împace aceste două aspecte ale identității lui în forma unui angajament față de lege (reguli stabilite de comportament și conduită).
Discipolii lui Iisus erau numiți, pe-atunci, „discipolii căii”, Iisus fiind cel care a prezentat „calea” prin care poate fi trăit KAIROS-ul spre METANOIA și prin care indivizii pot deveni oameni ce pot oferi AGAPE altora. Saul îi vede pe acești discipoli cu limbajul lor AGAPE-ic și adorația pe care o poartă pentru Iisus ca fiind profund periculoși atât moștenirii iudaice cât și ordinii romane, așa că se implică direct în persecutarea „discipolilor căii” – în timpul persecuției încep să fie numiți, ca insultă, creștini. Știm despre Saul că a fost prezent la martirajul lui Ștefan, pentru că atunci când mulțimea se enervează și îl lapidează
Pavel
pentru că vorbea despre mesajul lui Iisus, el se oferă să le țină hainele oamenilor ca să poată arunca pietrele mai bine.
La un moment dat, Saul primește o scrisoare oficială care îi cere să călătorească la Damasc pentru a aduna creștinii și a-i aduce spre judecată, dar pe drum are o experiență transformativă. El povestește cum că ar fi fost lovit de o lumină puternică – vedem aici metafora iluminării, și știm că experiențele transformative, de multe ori, implică o trăire a super-importanței acompaniată de o lumină puternică –, cade la pământ copleșit de ceea ce simte și aude o voce care îi spune „Saule, Saule, de ce mă persecuți (prigonești)?” Această experiență aduce cu ea ontonormativitatea de care am discutat, Saul având senzația că se confruntă cu ceva mai real decât el. Întrebând vocea cine este, aceasta îi răspunde că este Iisus-ul pe care îl persecută, iar Saul, orbit de lumină – ne putem aminti aici metafora platonică din mitul peșterii, întâlnirea acestor lucruri venind cu o orbire temporară – și ascultând acea voce simte cum în el erupe un conflict intern profund – cum se putea să fi avut această trezire tocmai din partea omului pe care în persecuta?
Călătorește, astfel, la Antiohia, unde va fi adoptat de oamenii pe care îi persecutase, trăind pe pielea lui iertarea de care vorbea Iisus. Oamenii pe care încercase să îi distrugă erau, acum, responsabili de îngrijirea lui și, în grija lor, vederea îi revine. Realizează că era în război cu însăși AGAPE, așa cum suntem cu toții, chinuindu-ne să acceptăm realitatea AGAPE-ică (ne place să creăm fabule personale despre cum suntem auto-creați, auto-direcționați și siguri pe noi).
Saul pleacă în deșert pentru a reflecta (plecarea în deșert este o paradigmă biblică mitică pentru procesul de realizare a unei reflecții profunde) și când se întoarce e o persoană nouă, schimbându-și numele în Pavel. Mesajul cu care vine el, și pe care îl vom analiza în cele ce urmează, este unul radical, el prezentându-ne ce înseamnă această AGAPE – acest pasaj este prost interpretat la nunți, Pavel vorbind în el de iubirea AGAPE-ică și, deși în relațiile romantice ar trebui să existe acest tip de iubire, lumea refuză să ia în considerare acest fapt.
”…vă voi arăta o cale nespus mai bună.
Nespus mai bună are sens de excelentă, el ne prezintă modul în care putem excela spre a ne transforma în mai bine și a crește. Nu va face o argumentare precum Platon, ci va prezenta totul din perspectiva unei cunoașteri participative;
Chiar dacă aș vorbi…
Vorbește despre propria identitate și cum aceasta a fost in-formată și transformată de conformitatea cu iubirea AGAPE-ică.
…în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința, chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă* mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars,…
De notat, creștinii începuseră să fie arși ca pedeapsă pentru credința lor.
…și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă,…
Aici devine evident că nu vorbește de iubirea romantică, pentru că în iubirea romantică pot apărea invidia și gelozia.
…nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.
Acestea sunt elementele necesare când oferi AGAPE.
Dragostea nu va pieri niciodată.
Iubirea romantică poate eșua, însă AGAPE nu. Vom fi întotdeauna născuți AGAPE, și vom da naștere, la rândul nostru, la AGAPE, în caz contrar tot ce ar însemna să fii o persoană dispărând.
Prorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit.
Vrea să ne facă să înțelegem.
Căci cunoaștem în parte și prorocim în parte, dar, când va veni ce este desăvârșit,…
Desăvârșirea are sens de „a fi complet”, ”deplinătate”.
…acest „în parte” se va sfârși.
Urmează să ne ofere o metaforă.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.
Când ești copil ai o identitate specifică și un peisaj al importanței particular, iar lucrurile contează pentru tine într-un anume mod. Când devii adult, lumea ta devine radical reorientată. Ceea ce e important pentru tine și central ție se schimbă radical. Când ești matur, viața nu îți mai este centrată și orientată spre super-importanța dulciurilor și a jocurilor.
Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin. Acum dar rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”
Acum vedem ca într-o reflexie, nefiind în contact direct cu realitatea. Suntem precum oamenii din peștera lui Platon, vedem umbre și auzim ecouri, nu vedem lucrurile așa cum sunt. Dar, prin AGAPE, putem ajunge să cunoaștem cum suntem cunoscuți – vorbește de o iubire participativă.
Când iubești cu adevărat pe cineva, îți cunoști partenerul la fel de mult pe cât te cunoaște acesta pe tine. Este un mod atât de participativ de cunoaștere, și ești atât de conectat cu realitatea partenerului, încât nimeni altcineva nu îl poate cunoaște la fel de bine ca și tine. Această cunoaștere este o parte a târgului îl faci într-o înțelegere matură a unei relații romantice: renunți la alergatul după erotismul mai multor parteneri pentru a putea cunoaște și a fi cunoscut profund de către o altă persoană – este un proces asemănător maturizării, trecerea de la a fi copil, la a fi adult. Pavel susține că există, astfel, un tip specific de cunoaștere atașata AGAPE-ului, numită GNOZĂ – vom reveni asupra ei mai târziu.
Toate aceste elemente de care am discutat (Dumnezeu este AGAPE, noi iertăm prin AGAPE, suntem iertați prin AGAPE, cunoaștem precum suntem cunoscuți, participăm în devenirea în persoană a altora și alții participă în devenirea noastră) formează un nou mod de a fi, foarte puternic, devenind atât de sedimentat în cultura noastră, și atât de osificat, încât reprezintă, acum, fundația culturii și a modului în care trăim – iar acum arătăm atâta dispreț acestui mod de a fi fără să înțelegem că totul în lumea noastră se bazează pe această fundație. Nu sunt creștin și nu pledez pentru creștinism, dar trebuie să înțelegem cât de potrivită era oferta creștinismului pentru expresia sensului în viață, pentru transcendență și pentru cultivarea înțelepciunii.
Avem, totuși, de-a face și cu o latură întunecată, deoarece dificultatea cunoașterii participative și GNOZA reprezintă un pericol, un pericol de a înțelege greșit aceste idei. Când cunoști pe cineva printr-o relație participativă și AGAPE-ică, modul în care cunoști persoana și modul în care te cunoști pe tine devin inseparabil sudate – acesta e motivul pentru care Iisus spune, referindu-se la relația lui cu Dumnezeu, „Eu și Tatăl suntem unul” și, în mod similar, Pavel care spune „nu eu trăiesc, ci Cristos trăiește prin mine”. Această cunoaștere prin sudarea identităților, este o cunoaștere ce se face nu prin transformarea gândurilor sau a minții, ci prin transformarea sinelui. Pericolul ce apare în această cunoaștere este că orice aspect al tău pe care nu îl înțelegi corect și care nu a devenit cunoscut, poate fi proiectat pe ceea ce iubești – pericol prezent și în relațiile romantice. Din cauză că ai identitatea atât de sudată de cea a altei persoane, multe din lucrurile inconștiente din tine vor fi proiectate pe acea persoană. De aici apare obligația morală, pe care o ai când intri într-o relație romantică, de a te angaja și implica într-un proces de auto-cunoaștere (în sensul Socratic), de descoperire de sine, pentru că gradul de ignoranță a sinelui este și gradul în care acea cunoaștere participativă va fi întunecată și deformată de proiecțiile unor aspecte din tine.
Și vedem același lucru întâmplându-se și în Pavel. Prins în conflictul lui intern, se confruntă cu o problemă, pe care mulți dintre noi o întâlnim, când știm ce trebuie să facem, dar facem opusul a ce știm că este corect (Aristotel numea acest lucru AKRASIA, o „slăbiciune a voinței”) – cumva, deși știi ce trebuie să faci, te trezești că faci altceva, ca și cum ai fi tras de o forță în acea direcție. Pentru a-și descrie starea în care se află, Pavel se compară cu „cineva în mijlocul unui război civil, care stă protejat în centrul citadelei în timp ce provinciile adiacente ard”. El vine cu o narațiune, pentru a înțelege acest conflict, în care personalizează noțiunea de deplasare între cele două lumi ca o eliberare dintr-un loc vechi spre unul nou (Exodul). Cum Creștinismul reprezintă această eliberare, Pavel trăiește această tranziție în mod personal, în interiorul lui fiind doi de el: Saul, din trecut, ce urmează calea legilor dar care se simte vinovat și furios, și care este deconectat și rejectat de Dumnezeu; și Pavel, cel nou, al iubirii, ce se simte conectat și care, văzându-și cele două euri, încercă să nască omul nou din cel vechi – această idee, a unui „vechi eu” și un „nou eu” va deveni endemică culturii noastre.
Și iată unde apare problema cu pericolul proiecției în înțelegerea tensiunii dintre vechiul Saul și noul Pavel care participă la puterea eliberatoare a iubirii. Pavel înțelege conflictul lui intern ca un conflict intern în Dumnezeu – conflictul intern al lui Dumnezeu manifestat în interiorul lui Pavel. Și pentru a înțelege criza de sens, va trebui să îl înțelegem pe Pavel. El vine cu idee că Dumnezeu are două moduri de manifestare:
(1) Dumnezeu reprezintă legea, ordinea și justiția, noi fiind mereu pentru modul în care eșuăm în a trăi la nivelul de perfecțiune morală cerut (moralitatea nu cere nimic mai puțin decât perfecțiune de la tine, trebuie să fii complet onest, complet curajos, și nimeni nu poate altera acest standard). Pavel consideră că Dumnezeu este perfect just, iar noi eșuăm în a ne ridica la nivelul standardelor lui și, astfel, suntem, legal, condamnați la moarte.
(2) Dumnezeu este, simultan, și părintele AGAPE-ic care ne iubește.
Pavel preia noțiunea naturii sacrificiale a morții lui Iisus, și vine cu ideea că Iisus s-a sacrificat pentru a satisface nevoia lui Dumnezeu pentru justiție, pentru a-l lăsa pe Dumnezeu liber să ne iubească. Vedem cum, în acest extraordinar mesaj fundațional de GNOZĂ și AGAPE găsim, de asemenea, și o încercare de a proiecta conflictul intern a lui Pavel, în modul în care cursul realității ar fi afectat de un conflict între justiție și AGAPE.
Un efect direct al acestei proiecții este că oamenii care trăiesc conflicte interne profunde vor găsi o casă primitoare în comunitățile creștine. Indivizi răvășiți de un sentiment de eșec personal, de a nu fi trăit la nivelul la care puteau și trebuiau să fie, de a avea personalitatea stinsă și de a nu fi ajuns la o deplinătate a persoanei lor, vor fi atrași de mesajul creștin și vor găsi acceptare și înțelegere în cadrul acestor comunități. Dar în zilele noastre, când majoritatea oamenilor nu mai este creștină – deși participăm în moștenirea creștină a culturii noastre – cum putem extrage puterea AGAPE-ului pentru a-i confirma realitatea, GNOZA participativă, transformarea radicală, sentimentul de a ne fi ridicat la nivelul potențialului nostru? Cum putem trăi toate aceste experiențe în lipsa mașinăriei creștinismului, fără o metafizică a mântuirii cosmice la dispoziția noastră?
Suntem martori, astfel, la o puternică experiență a disperării. Camus spunea că „toată viața am încercat să-mi dau seama cum pot fi un sfânt în lipsa unui Dumnezeu”, ajungând la concluzia că realitatea este complet absurdă. Prețul pe care îl plătim (să nu îl interpretăm ca resentiment) pentru „grațiile” pe care ni le-a oferit creștinismul – „grație” însemnând „dar”, „cadou” – și anume expectanțele de iubire și transformare, de creștere ca persoană și eliberarea din conflicte interne, este că aceste așteptări nu mai pot fi bine atinse în lumea post-creștină.
În continuare vom urmări cum moștenirea israelită începe să se intersecteze cu Revoluția Axială ce se extindea din Grecia, cum creștinismul va integra în el stoicismul (Pavel chiar citând stoici în biblie), și cum, pe măsură ce face asta, va intra în confluență cu neo-platonismul și gnosticismul.