Diogene va avea un discipol în Crates, iar acesta îl va avea pe Zenon. În timp ce cinicii erau, relativ, ostili față de Platon pentru accentul pe care îl punea pe argumentare, Zenon, deși a fost profund influențat de cinici, l-a plăcut în egală măsură și pe Platon, observând valoarea argumentării și realizând că există o conexiune profundă între abilitatea de a reflecta rațional și cea de a utiliza raționamente. El încearcă să integreze argumentarea rațională a lui Platon cu atitudinea provocativă a cinicilor, creând un stil de viață ce le includea pe amândouă. Zenon preda aceste învățături plimbându-se de-a lungul STOA-ului – o colonadă acoperită – această școală filosofică primind, astfel, numele de „STOICISM”.
Ideea cu care a venit Zenon era aceea că, deși abordarea cinicilor era, relativ, corectă, aceștia greșesc concentrându-se prea mult pe produs și nu destul pe proces. Sunt prea concentrați pe lucrurile de care ne atașăm emoțional, și prea puțin pe procesul de atașament în sine. Stoicii consideră că, într-adevăr, particularitățile culturale în istorie sunt variabile, dar sociabilitatea nu este, iar oamenii sunt ființe sociale – particularitățile instituțiilor politice, culturale și istorice sunt variabile, dar sociabilitatea este parte a umanității. Observând că atât Socrate, cât și Diogene, intrau în polis pentru a-și practica filosofia, stoicii trag concluzia că polis-ul nu trebuie părăsit.
În viziunea lui Zenon, problema nu sunt lucrurile de care te atașezi emoțional, ci cum te atașezi de ele – un aspect cheie al raționalizării este acela de a nu te concentra doar pe produsul cogniției, ci trebuie să fii atent și la proces. Procesul de atașament emoțional este chiar procesul de co-identificare – procesul prin care se stabilește relația agent-arenă, procesul prin care, simultan, îți asumi o identitate și atribui o identitate într-un mod continuu și inconștient. Stoicii considerau că, în acel proces de co-identificare, ți se formează identitatea și ți se conturează discernământul. Dar dacă acest proces este făcut în mod automat, inconștient și reactiv, va fi deschis către tot felul de distorsiuni, auto-amăgiri și auto-destrucțiune. Trebuie, astfel, să fim atenți la acest proces, la cum ne asumăm și atribuim identități –
Zenon
trebuie făcute într-un mod în care ne putem întări discernământul în fața pericolului prezentat de domicid.
Stoicii realizează ceva, ce era implicit la epicurieni: aceștia nu încearcă să schimbe lumea sau să ducă la eradicarea morții (aducând nemurirea), ci încearcă să te facă să reîncadrezi sensul pe care îl dai mortalității și să ai o revelație existențială. Iată miezul revelației stoice: fii atent la cum este creat sensul existențial, fii atent la cum are loc acel proces de co-identificare și la modul în care ne asumăm și atribuim identități, pentru că acolo sunt construite sinele tău și identitatea ta.
Problema e că majoritatea oamenilor lasă acest proces să funcționeze inconștient, automatic și reactiv, ceea ce face ca acest proces să fie susceptibil la distorsiuni, iar aceste distorsiuni pot afecta însăși mașinăria sinelui, a existenței noastre în lume. Deci, cum susțineau stoicii că ar trebui să procedăm? Prin aducerea procesului de co-identificare, de co-determinare și co-creare a agentului și arenei în conștiința noastră, stoicii pledând pentru „PROSOCHE” și „PROCHEIRON”.
PROSOCHE presupune a fi atent, în sensul de a fi atent la modul în care ești atent, să fii atent la cum judeci lucrurile, să fii atent la modul inconștient, automatic și reactiv în care are loc procesul și să înveți să observi diferența dintre sensul modului existențial și eveniment. Aceasta este esența psihoterapiilor curente, ele încercând să te învețe să distingi între eveniment și sensul pe care îl dai evenimentului. Pentru că încadrăm evenimentele în mod aproape inconștient (după cum am văzut, procesul poate fi inconștient, automatic și reactiv), sensul evenimentului și evenimentul în sine sunt sudate. Problema, însă, e că cele două nu sunt identice: evenimentele sunt evenimente, iar sensul este procesul de co-identificare ce apare ca răspuns la eveniment – acest proces poate fi unul parazitar, fără a avea nicio legătură cu evenimentul. De fapt, sensul pe care îl dăm unui eveniment nu este parte a acelui eveniment, iar faptul că le ținem sudate creează confuzie.
Dacă sensul și evenimentul sunt sudate, singurul mod în care poți altera sensul este să alterezi evenimentul, problema fiind că, deși uneori poți face asta, în general nu ai, de fapt, atât de mult control pe cât ai crede că ai. Epictet își începe manualul de instrucțiuni pentru modul în care poți trăi o viață stoică zicând că „esența înțelepciunii este să știi ce e în controlul tău și ce nu și să te oprești din a te preface că ai lucrurile sub control atunci când nu le ai”. De cele mai multe ori, nu exercităm atâta control asupra evenimentelor pe cât ne place să credem, dar ne amăgim că avem acest control pentru că, dacă pierdem controlul asupra evenimentelor, vom pierde controlul și asupra sensului pe care îl dăm evenimentelor, deoarece le avem sudate împreună. Aceasta e confuzia existențială de care vorbesc stoicii („con-fuzie” are sensul original de „lipit (fuzionat) la un loc”).
Cum se naște această confuzie? Să ne întoarcem la discuția despre modurile „de a fi” și „de a avea” (elaborate de Erich Fromm). Nevoile de a avea sunt satisfăcute prin controlul asupra lucrurilor, cum ar fi, de exemplu, aer, mâncare, apă, adăpost etc. Dar cele mai multe dintre nevoile noastre proeminente nu pot fi satisfăcute prin exercitarea controlului, ci prin îmbunătățirea sensului pe care îl dăm nevoii. Modul de a fi este satisfăcut prin dezvoltarea relației agent-arenă prin maturizare – schimbarea nu are loc doar în interior, ci este și o adaptare la o nouă arenă. Acest tip de maturizare este recunoscut social, fiind motivul pentru care nu ne lăsăm copiii să se căsătorească sau să conducă mașini – nu au voie să pășească în anumite arene pentru care nu sunt pregătiți.
Dar dacă nu știi cum să separi sensul de eveniment, ești pasibil de a deveni confuz modal într-un mod serios – de exemplu vei căuta maturizarea prin deținerea unei mașini, sau vei căuta dragostea având câți mai mulți parteneri sexuali obținuți prin control și manipulare. Aceste încercări nu funcționează pentru că nu poți exercita prea mult control asupra lumii înconjurătoare, și în mod sigur nu cât control ai avea nevoie pentru a stabiliza sensul. Să ne amintim ce ziceau cinicii: încerci să controlezi o lume pe care nu ai cum să o controlezi și te atașezi emoțional de lucruri care, într-un final, te vor dezamăgi.
Prin urmare, trebuie să-ți exersezi aducerea în conștiință, într-un mod transformativ ce vine cu dezvoltare, distincția dintre evenimente și sensul pe care îl dai acelor evenimente și să realizezi că acționezi, de obicei, ca și cum ai avea control asupra sensului, fiind ignorant în ceea ce privește procesul – te concentrezi pe controlul unor evenimente ce nu îți oferă controlul pe care crezi că îl ai. Ce îți rămâne de făcut este, deci, să-ți recalibrezi simțul controlului și al identității, știind că ai mult mai mult control peste sensul pe care îl dai, și prea puțin control asupra evenimentelor. Iată de ce, pentru stoici, esența înțelepciunii e să știi ce e în controlul tău, și ce nu.
Modul în care pui în practică această idee este prin „PROCHEIRON” – „a avea la îndemână” sau a-ți aminti în sensul lui SATI. PROCHEIRON presupune să-ți „amintești” într-un fel care îți aduce la îndemână abilități și sensibilități, într-un mod potrivit și eficient – să-ți amintești într-un mod existențial modal. Pentru a realiza asta, trebuie să-ți internalizezi, prin practică, câteva psihotehnologii – într-un mod atât de eficient încât să nu știi că faci aceste distincții.
Marcus Aurelius, în Meditațiile lui, sugerează că, pentru a face aceste internalizări, trebuie să te angajezi în practici moment cu moment. Mulți oamenii care citesc această carte consideră că aceste gânduri scrise sunt propoziții ce trebuie luate ca crezuri, însă cartea nu a fost scrisă pentru a fi citită de alți oameni și, astfel, nu are cum să fie o încercare de a crea credințe. Cartea e scrisă „pentru sine însuși”, deci Marcus Aurelius, în ea, pune în practică exerciții spirituale și exersează psihotehnologii în încercarea de a-și aduce în conștiință procesul de co-identificare, cu scopul de a co-transforma sensul lumii și sensul său, și să facă toate acestea încercând să evite controlul și manipularea lumii prin utilizarea puterii și faimei.
Pentru Marcus Aurelius, aceasta era o problemă extrem de dificilă, el având la îndemână putere și faimă enormă – era împăratul Romei în plină expansiune, fiind considerat ultimul mare împărat. El pune în prim plan această problemă cu care se confruntă – aceea de a încerca să nu cadă sub influența puterii și a faimei, cele două cauzând sudarea evenimentului la sens – spunând: „este posibil să fii fericit, chiar și într-un palat”. Marcus Aurelius, spre deosebire de Buddha și de cinici, nu părăsește palatul, așa că trebuie să învețe „să fie” fericit în acesta, nedorind să se dezică de responsabilitățile morale.
În acest sens, una din practicile în care se antrenează este aceea de a „privi obiectiv”, Marcus Aurelius sugerându-ne, de exemplu, să privim sexul ca frecatul a două bucăți de piele și producția unui fluid lipicios – și, similar lui Diogene în piață, această viziune ne poate crea repulsie – pentru a ne fi mai ușor să realizăm diferența dintre actul sexual și sensul pe care îl dăm actului. El nu spune că sensul pe care îl asociem acestui eveniment (actul sexual) e greșit, ci vrea să realizezi diferența dintre cele două.
Stoicii recomandau să alegi o cană de care ești foarte atașat, pe care o folosești des și care îți e foarte familiară, și să o spargi, acesta fiind un mod de a-ți aminti de distincția dintre sens și lucru. Și pe măsură ce îți vei exersa această abilitate pe lucruri mărunte (cu prea puțină importanță ca sens), vei învăța să faci asta și cu lucruri mai importante. Acest exercițiu duce la o practică (pe care mulți oameni o găsesc ca fiind dezgustătoare) numită „PREMEDITATIO”. Un exemplu de această practică este ca atunci când îți săruți copilul de noapte bună, să-ți spui: „ar putea muri în noaptea aceasta” – ajutându-te să realizezi că
Marcus Aurelius
poți exercita control asupra sensului pe care relația ta cu copilul o are pentru tine, dar că ai foarte puțin control asupra fizicii mortalității lui; să realizezi că poți face lucruri pentru a-l proteja, dar ca nu poți muta munții.
Este necesar să ne amintim (SATI) această distincție mai bine. În prezent, avem genuri întregi de filme care distorsionează și re-sudează sensul și evenimentul și, fiind omniprezente în cultura noastră, sunt mult mai periculoase decât credem (ubicuul este cel mai periculos). Să vorbim, astfel, de comediile romantice. Ele ne învață că sensul narativ pe care îl atașăm lucrurilor este aliniat cu modul în care se desfășoară evenimentele în lume, ele conspirând la a aduce doi oameni împreună. Evident, vor întâmpina dificultăți, dar universul îi va ajuta, într-un final, să fie împreună – acest gen de filme sunt în antiteză cu tragediile. Din păcate, lucrurile nu stau așa și universului nu-i pasă de fericirea ta, sau de narativul tău, sau de sensul pe care l-ai dat lumii. Toate aceste elemente (reale) ale existenței tale nu au nicio legătură cu evenimentele din jurul tău (de exemplu, indiferent de cât de îndrăgostit ești de o persoană, acea persoană fiind perfectă pentru tine, în orice moment poți fi omorât de o mașină).
Ajungem, astfel, la diagnosticul stoicilor: nu mortalitatea ne face anxioși, ci fatalitatea. „Fatalitate” este un alt cuvânt al cărui sens s-a pierdut în timp, fiind acum asociat cu mortalitatea – ceva fiind fatal dacă cauzează moarte. Însă rădăcina cuvântului este „soartă”, „destin”, fatalitatea având două sensuri: (1) eveniment predestinat de o forță supranaturală – dar nu vom folosi acest sens în cele ce urmează, ci – (2) modul în care lucrurile sunt destinate să se petreacă, din propria cauzalitate necesară.
Când sensul și evenimentul se sudează, suntem prinși în fatalitatea tuturor lucrurilor, mai exact, pentru că „sensul” și „lucrul” ne sunt identice, inevitabil, la un moment dat, se vor separa provocând suferință. Vedem aici și de unde a apărut asocierea fatalității cu moartea, pentru că, în moarte evenimentul și sensul se desprind una de alta, moartea fiind momentul în care evenimentele din univers și tot sensul pe care l-ai dat, și toată narațiunea pe care ai construit-o, și toată identitatea ta, se vor separa definitiv. Moartea e, deci, fatală, pentru că îți dezvăluie, într-o completă pierdere a discernământului, că sensul și evenimentul nu sunt identice.
O altă practică în care stoicii se angajează este aceea a „privirii de ansamblu”. Vedem un exemplu al acestei practici la Marcus Aurelius care spune (și aici ne putem aminti de efectul Solomon cu schimbarea perspectivei de la persoana I la persoana a III-a): „imaginează-ți că privești o situație în care ești parte integrată, după care începi să te ridici, depărtându-te, și începi, încet, încet, să o situezi În mediul restrâns în care se petrece, apoi la nivelul orașului, apoi al țării, apoi la nivel global, și, în cele din urmă, nu doar la nivel global în acest moment, ci la nivel global în toată istoria lui”. Când exersezi această abilitate, alterezi relația agent-arenă și întreaga mașinărie pătrunde în conștiință, iar simțul sinelui din tine și a ce contează pentru tine și a sensului pe care îl au lucrurile pentru tine se transformă radical – vei deveni mai predispus la a urma țeluri pe termen mai lung, vei deveni mai flexibil, mai capabil de reflecție rațională și transformare de sine.
Acestea sunt câteva practici pe care stoicii le-au dezvoltat pentru te ajuta să aduci în conștiință acest proces la creării sensului și pentru a-ți oferi discernământul necesar separării sensului de eveniment. Majoritatea psihoterapiilor au ca scop ajutorarea oamenilor în a vedea această schimbare de perspectivă (și de cunoaștere a acestor perspective), a se identifica cu această schimbare, ca apoi să-și schimbe simțul sinelui și nevoia de control. Acestea sunt pași necesari pentru a-i opri din a mai încerca să schimbe evenimentele pe care nu le pot controla – deși își doresc asta, cu disperare – și pentru a-i ajuta să facă o reîncadrare cognitivă a sensului (prin transformarea identității lor participative și a modului existențial). Iar acest proces necesită extrem de mult exercițiu.
Un ultim lucru pe care îl vedem pe Marcus Aurelius că îl face este acela de a-l internaliza pe Socrate (precum o făcea Antistene – să încerci să faci de unul singur ceea ce ar fi făcut Socrate cu tine). Același lucru încearcă să facă și psihoterapiile moderne, încercând să provoace oamenii să se oprească și să fie Socratici cu ei înșiși.
Să încercăm un exemplu cu o persoană depresivă – și trebuie să ne amintim că felul în care vorbea Antistene cu el însuși nu era ruminare – care este blocată pe o idee de genul „tot ce fac e un eșec”. Terapeutul nu va încerca să consoleze persoana spunând „nu e adevărat, du-te și încercă să ai succes”, ci va purta o discuție de genul:
– Tot ce faci? Absolut totul eșuează?
– Da.
– Ai ajuns cu succes azi, aici?
– Da…
– Ai reușit să te îmbraci?
– Da…
– Deci ce vrei să spui cu „totul”?
– Păi, nu chiar totul.
O mare parte a stării acestei persoanei este determinată de gândul că „tot ce fac este un eșec” fără să-și lase Socratele intern să o oprească și să-i spună „faci niște declarații așa de puternice, înseamnă că știi și înțelegi ce spui”. Ea, de fapt, se bullshit-uiește pentru că „totul” este foarte important cogniției ei dar este mult peste capacitatea persoanei de înțelegere, acest termen neavând sensul pe care vrea, de fapt, să-l transmită – este, poate, ceea ce crede, dar nu poate fi ceea ce vrea să transmită cu adevărat (sensul pe care îl are de fapt pentru acea persoană).
– Toată lumea mă urăște.
– Toată lumea? Toți au ceva cu tine?
– Nu chiar toți.
– Dar cine?
– Eh, persoanele X…
– Te urăsc? De unde știi asta?
– Au zis Y și Z
– Iar asta e destul pentru ură? Spune-mi, ce înțelegi prin ură?
Toate aceste gânduri sunt percepute ca importante în minte și, din această cauză, rulează continuu, dar cum sensul lor nu este înțeles, omul se va bullshit-ui, pentru că nivelul motivației și al excitației sunt mult peste nivelul înțelegerii. Și, în plus, din această cauză, sensul și evenimentul vor fi sudate, având ca rezultat confuzia atât în credințe, cât și în identitatea persoanei.
Punând în practică ideile stoice îți transformi capacitatea de interacțiune cu lumea înconjurătoare. Nu mai cazi pradă absurdității provocate de fatalitatea tuturor lucrurilor pentru că poți discerne (acesta fiind un element cheie al înțelepciunii), nu doar cu gândul, ci cu întreaga ta identitate, diferența dintre sens și eveniment, putând astfel să identifici mai bine (să simți corect) și să-ți calibrezi simțul controlului necesar dezvoltării simțului identității.
Dar cum răspund stoicii la problema mortalității – la care epicurienii dau un răspuns direct? Să exersăm puțină „privire de ansamblu” pentru a găsi acest răspuns.
– Să zicem că ai deveni nemuritor. Ce ai face cu nemurirea?
– Aș mânca multă ciocolata și aș face mult sex.
– Cât timp ai face asta?
– Probabil nu foarte mult, m-aș plictisi la un moment dat.
– Apoi ce ai face?
– Aș urmări chestii mai pline de sens.
– Ce anume?
– Aș învăța să trag cu arcul și aș deveni foarte bun la asta.
– Apoi?
– Aș deveni foarte bun la baschet.
– Apoi?
– …
Atâta timp cât îți formulezi identitatea orizontal, în forma unei narațiuni liniare, chiar dacă e infinită, vei eșua. Ce vrei, de fapt, nu e viață lungă, ci adâncime, vrei o viață plină – vrei să-ți trăiești viața cât mai din plin posibil. De aceea, Marcus Aurelius spune că „toată lumea moare, însă nu toată lumea a trăit”.
Axa orizontală este axa faimei și a averii (modul de a avea), iar cea verticală este axa transcendenței de sine (modul de a fi). Întrebarea pe care trebuie să ți-o pui este „pe ce axă mă aflu?” Dacă te afli pe cea verticală și exersezi PROCHEIRON și PROSOCHE, vei obține această viață plină. Și chiar dacă va ține doar un moment, va fi destul, pentru că durata nu are importanță, ci calitatea trăirii – „dacă pot obține asta în acest moment, aici, am terminat”.
Stoicii au, astfel, un răspuns care, deși e diluat acum, e încă eficient – cel puțin în psihoterapii (care devin tot mai centrale vieților oamenilor datorită crizei de sens). O viață împlinită poate fi obținută prin a realiza că putem exercita mai mult control asupra sensului lucrurilor, realizare care ne va ajuta să obținem acele lucruri care vor fi mereu cu noi (înțelepciunea) și care ne va oferi o identitate cu adâncime, o identitate ontologică, în locul unei identități istorice.
O scurtă paranteză, acum, pentru o dezvăluire personală. La nivel fiziologic, evit moartea, dar nu vreau să fiu nemuritor. Nu cred că Denis Călin trebuie să existe pe vecie, acest lucru fiind o greșeală ontologică. În unele feluri, sunt obosit de viață, sunt obosit de modurile în care m-am purtat prostește, de modurile în care am fost imoral, când m-am dezamăgit pe mine și pe alții, și am un sentiment puternic al inevitabilității acestor lucruri. Și extinzând aceste lucruri prin toată eternitatea, îmi pare a fi un rău oribil pe care l-aș face realității, și nu vreau să port pe umeri o asemenea greutate. Dar! Am văzut mici părți ale unei vieți pline? Da! Și știu că atunci când oamenii au experiența „trezirii” ce le oferă deplinătate în viață, își pierd frica de mortalitate și anxietatea existențială. Cuplând această trezire cu un trai plin, ar putea fi un mod de a răspunde problemelor noastre mintale, dar și suferinței existențiale generată de mortalitatea noastră personală individuală.
Vedem la epicurieni și la stoici ceva similar cu ce am văzut în Budism, și putem observa că nu trebuie, neapărat, să ne uitam la istoria asiatică pentru psihotehnologiile transcendenței și transformării sinelui. Putem folosi tradiția estică, dar nu trebuie să o facem crezând că nu e nimic în moștenirea vestică care ne-ar putea oferi răspunsuri profunde și puternice pentru problemele căutării sensului, a înțelepciunii, a transcendenței sinelui și a anxietății existențiale. Tradiția filosofică vestică este foarte capabilă în a oferi aceste răspunsuri.
Epoca Elenistică se încheie cu o revenire la un imperiu mondial care, în multe feluri, va fi in-format de Revoluția Axială, dar în multe alte feluri, va reprezenta o întoarcere la o lume pre-axială – o lume în care un om poate fi considerat a fi zeu datorită puterii imense pe care o deține, puterea și prosperitatea fiind, din nou, modul în care înțelepciunea va fi înțeleasă. Dar, aceste filosofii își vor găsi locul în acest imperiu, uneori chiar împăratul fiind un exemplar și un susținător al Revoluției Axiale (Marcus Aurelius). Însă, odată cu expansiunea Imperiului Roman, se mai întâmplă ceva.