În schimb, o altă școală filosofică are o înțelegere mai bună a ceea ce se întâmplă în Epoca Elenistică, și dă un răspuns mai comprehensiv: STOICII. Stoicismul este extrem de relevant nouă, acum, acesta fiind un strămoș direct și explicit al unor forme curente de psihoterapie – cele mai eficiente forme de psihoterapie (cu bază în dovezi științifice), cele cognitive (cognitiv-comportamentală, rațional-emoțională), se trag direct din stoicism. Felul în care noi încercăm să gestionăm probleme de genul anxietății în zilele noastre (și, în cultura noastră, ne confruntăm cu o criză de anxietate și depresie) seamănă foarte mult cu modul în care filosofia stoică era pusă în practică (folosim mult mai puțin epicurianismul).
Stoicii pun un diagnostic diferit problemei și oferă o soluție, de asemenea, diferită față de epicurieni. Si ei consideră că suferim de un tip de anxietate, un tip de suferință cauzată de pierderea discernământului și de stresul aferent acestei pierderi (criza domicidală a Epocii Elenistice), dar oferă o altă interpretare a ei. Socrate, pe lângă Platon, a mai avut un discipol important, pe Antistene. În timp ce Platon a scris „Dialogurile” pentru a ne ajuta să emulăm și să internalizăm metoda Socratică (procesul de întrebare-răspuns pe care Socrate l-a făcut faimos), când Antistene a fost întrebat ce a învățat de la Socrate, a răspuns că a învățat cum să converseze cu sine însuși. El nu se referă la dialogul intern, ce poate să deraieze grav în anxietate și depresie – ceea ce psihologii numesc „ruminare”, în care dialogul intern este prins în procesare parazitară și o ia pe spirală în jos fără control – ci la ceva diferit. Antistene a învățat să facă cu el însuși ceea ce Socrate făcuse cu el, internalizându-și mentorul.
Spre deosebire de epicurieni care încearcă să continue gândirea lui Socrate, stoicii sunt, mai degrabă, o religie ce încercă să-l internalizeze pe acesta, Socrate devenind astfel un set sistematizat de psihotehnologii ce poate fi internalizat în meta-cogniție. În timp ce pentru Platon crucial devenise procesul de „argumentare”, pentru Antistene mai importantă a fost confruntarea cu Socrate. Ambii sunt interesați de transformarea pe care o poate oferi metoda Socratică, dar, în timp ce pentru Platon această transformare are loc prin argumentare, pentru Antistene transformarea este produsă prin confruntare – a se observa că ambii au dreptate, dialogul Socratic presupunând atât comunicare cât și confruntare.
Antistene are un mare discipol, pe Diogene, acesta întruchipând acest tip de gândire confruntativă, și putem începe să înțelegem ce făceau discipolii lui Antistene urmărind tipurile de confruntări în care s-a angajat acesta. Diogene făcea ceva asemănător unei „arte interpretative a confruntării” prin care se prezenta oamenilor într-un mod ce încerca să provoace în aceștia revelații ce îi pun în încurcătură și să genereze în ei APORIA – acea trăire șocantă pe care oamenii o aveau atunci când Socrate îi provoca să-și transforme radical viața. Dar, în loc să folosească argumentarea și discuția – precum făcea Socrate și, mai apoi, Platon – Diogene încerca să fie cât mai provocativ cu putință.
Odată, Diogene s-a dus la piață cu o lampă în mână, cotrobăind și căutând ceva cu disperare. Când oamenii îl întreabă ce caută, acesta le răspunde „caut un om cinstit” – onest, onorabil – și, evident, oamenii se supără pe el pentru că știu că are dreptate – în piață toată lumea minte, fură și înșală, dar nimeni nu vrea să îi fie atrasă atenția asupra acestui lucru. Altă dată, Diogene se duce în piață și se masturbează în public. Într-o zi, Alexandru Macedon, viitorul împărat al lumii, vine să-l viziteze pe Diogene, aducând cu el întreg alaiul, și îi spune „îți pot oferi jumătate de lume, ce ți-ai dori?”, la care Diogene îi răspunde „dă-te mai spre stânga că îmi iei razele de soare”. Dar cum pot fi cele trei evenimente, posibil, legate?
Diogene
Grupul de oameni care începe să capete formă în această tradiție poartă numele de „CINICI”. Acest termen nu trebuie interpretat în sensul modern al cuvântului – a fi suspicios că toată lumea ar avea o agendă secretă – ci în sensul original al lui, „a trăi ca un câine”, Diogene trăind în afara Atenei, într-un butoi.
De ce trăiește în butoi? De ce îi răspunde așa lui Alexandru? De ce căuta un om cinstit? De ce se masturbează în public? Ce se întâmplă? Ei bine, cinicii aveau un mod aparte de a înțelege domicidul elenistic. Ei vin cu ideea că ceea ce ne cauzează suferința sunt acele lucruri pe care se fixează inima omului – nu doar varianta particulară a acestei idei în care ne atașăm de viață și ne e frică să o pierdem în moarte. Când ne atașăm emoțional de lucruri greșite, în momentul în care vor eșua, vom suferi – și nu putem să nu observăm similaritatea cu unele aspecte ale Budismului și ascetismului practicat de Buddha, la început).
Cinicii ajung la concluzia că multe din lucrurile pe care le luăm de bune și le considerăm parte din structura realității, nu sunt, fundamental, reale. Nu au caracter peren, nu sunt permanente și sunt istoric și cultural dependente. Iar când ne atașăm emoțional de aceste lucruri, evenimentele curente le pot distruge ușor și rapid, lăsându-ne văduviți și cu inimile strivite – iar asta e ce se petrece în domicid. Ce e de făcut? Trebuie să înveți (nu doar să achiziționezi un set de credințe) cum să te atașezi emoțional de acele lucruri ce rămân în picioare indiferent de evenimente. Un exemplu de lucru peren sunt legile naturi. De aceea Diogene trăiește într-un butoi, el dorind să trăiască pe cât de mult posibil ca un animal – vrea să trăiască cât de mult bazându-se pe legile naturii și cât mai puțin pe cele umane – dar, în același timp nu vrea să trăiască deloc ca un animal. Nu vrea să fie învestit în instituții culturale create de oameni sau în practici similare, în sisteme de valori politice sau culturale, pentru că acestea se vor sfârși, și dacă ar fi atașat de ele, le-ar percepe ca pe o pierdere.
Vrei, pe cât posibil, să trăiești pe baza legilor naturii, aceste legi ce nu vor fi afectate de schimbările istorice sau culturale. Dar cinicii spun, de asemenea, că pe lângă legile naturii, trebuie să te bazezi și pe legile morale – legate de modul corect de a fi un om bun. Cinicii au încercat să facă o distincție între principiile morale și codurile de puritate, cele din urmă fiind legi bazate în cultură și istorie – cele două sunt destul de simulare, și pot fi ușor confundate.
Un mod bun de a înțelege distincția aceasta este prin folosirea termenilor (mai moderni) de vină vs. rușine. Vina este dificultatea (durerea) pe care o simți atunci când ai încălcat un principiu moral, pe când rușinea este dificultatea resimțită la încălcarea unui cod de puritate. De exemplu, dacă mi-ar cădea pantalonii în public aș simți rușine, încălcând un cod cultural – acela de a fi îmbrăcat în public; dar este acesta un act imoral? Nu!
Uneori, cele două pot fi în opoziție una cu cealaltă: ești forțat să te simți rușinat deși consideri că ceea ce ai făcut este (într-un mod justificat) moralmente corect. De exemplu, oamenii care susțineau negrii în mișcarea lor pentru drepturi egale în anii ’60 în SUA au fost supuși la multă umilire deși nu se simțeau vinovați pentru ceea ce făceau.
Codurile de puritate sunt create pentru a păstra limitele categorice ce fac ca o cultură, într-o anumită perioadă de timp, să funcționează așa cum funcționează. Ele sunt strâns legate de structurile de putere învestite, și care au interesul de a păstra mersul lucrurilor în același mod mereu. Avem, prin urmare, o mulțime de limite forțate prin codurile de puritate. Dacă aș scuipa într-o cană cu apă și apoi aș bea-o, aș crea repulsie în privitor, dar dacă amestec apa cu saliva în gură și o înghit e acceptabil. Observăm, în
Diogene în piață
acest exemplu, un cod de puritate: lucrurile din interiorul corpului meu nu ar trebui să iasă afară din el (fără scuipat, fără flatulații, fără râgâieli, fără resturi de unghii după tăiere la vedere).
De multe ori, confundăm codurile de puritate cu cele morale și, din această cauză, reacția noastră de dezgust, ce este bazată pe coduri de puritate, ajunge să fie aplicată unei judecăți morale ce ar trebui să fie bazate pe rațiune și dovezi. Spre exemplu, nu aș vrea să-mi văd părinții făcând sex, ideea fiind puțin dezgustătoare. Dar este ăsta un argument moral? Evident că nu, pentru că nu e nimic imoral ca ei să facă sex – nu aș exista nici eu fără acest act. În mod similar, nu aș vrea să văd doi bărbați făcând sex, dar nici acest lucru nu ar reprezenta un argument moral din partea mea. Unul din motivele pentru care au fost persecutați homosexualii a fost pentru că o reacție de dezgust, bazată pe un cod de puritate, a fost confundat cu un argument moral legitim. Cinicii au fost, astfel, cei care au început procesul de separare a celor două coduri.
Ceea ce încerca să facă Diogene era să provoace oamenii să distingă între codurile morale și cele de puritate. El nu a făcut nimic imoral când s-a masturbat în public, însă oamenii din piață făceau lucruri care, deși acceptate cultural, erau imorale (înșelat, mințit). Când vine Alexandru cel Mare și îi oferă putere și faimă, el oferă lucruri pe care cinicii le consideră irelevante pentru că atașamentul emoțional de ele vor provoca, într-un final, decepție prin dispariția lor.
Cinicii dezvoltă această metodă provocatoare de a-l internaliza pe Socrate pentru a ne ajuta să conștientizăm lucrurile de care ne atașăm și să ne separăm de modul automat în care reacția de dezgust se confundă cu reflecția morală din acțiunile noastre.