Ne vom întoarce acum în Vest, în lumea de după Revoluția Axială. Socrate a fost norocos, având un mare discipol în Platon. Platon, a fost norocos, având un mare discipol în Aristotel. Aristotel a avut un mare discipol, dar nu a fost norocos. Urmașul lui, Alexandru cel Mare, nu a urmat calea filosofiei, ci pe cea a cuceririi lumii, el fiind un exemplu măreț al gândirii pre-axiale. Alexandru creează un vast imperiu și va duce gândirea grecească prin aproape toată lumea cunoscută într-un mod care reconstruiește, poate într-un mod periculos, lumea pre-axială. Alexandru cel Mare e atât de glorios în fapte încât, în ochii contemporanilor lui, linia dintre natura lui umană și cea de zeu este vagă, el creându-și o mitologie personală în care ar fi fost un om-zeu, precum faraonii Egiptului Antic – posibil acesta ar fi și motivul pentru care a fost atât de bine primit la curțile egiptene.
În această perioadă poate fi observată o schimbare fundamentală a lumii. Alexandru cel Mare nu reprezintă doar o întoarcere la un mod pre-axial de a fi, el este reprezentativ unui bruiaj fundamental al lumii în care se găsea. Să comparăm lumea lui Aristotel, cu cea a lui Alexandru, ținând cont că Alexandru cel Mare moare la vârsta de 33 de ani în Babilon. În urma morții lui, generalii împart imperiul în patru
Alexandru cel Mare
regiuni ce se vor lupta între ele vreme de 300 de ani, această perioadă purtând numele de Epoca Elenistică.
În vremea lui Aristotel, dacă erai grec, trăiai într-un polis (oraș-stat). Cunoșteai personal foarte mulți concetățeni și participai la guvernarea polis-ului în mod direct, ceea ce presupunea să trăiești aproape de cei ce guvernează și să îi cunoști personal, chiar și pe lideri. Toată lumea în jurul tău vorbește limba ta, toți din jurul tău au strămoși care au trăit în acel loc din vremuri imemoriale, toți din jurul tău au aceeași religie ca și tine și toată lumea susține într-un mod similar acest loc. Polis-ul nu este, deci, doar locul în care locuiești, ci este reprezentativ pentru o relație agent-arenă atât de profundă, încât una din cele mai grave pedepse pe care o poți primi este să fii ostracizat – nu ești nici omorât, nici închis sau pedepsit în alte moduri, ci ți se cere să părăsești polis-ul – iar majoritatea oamenilor ar fi preferat să fie uciși sau încarcerați decât să primească această pedeapsă, pentru că polis-ul era un mod de a exista, identitatea lor fiind total întrepătrunsă cu el. Este evidentă conexiunea profundă dintre om, mediu, oamenii din jur, guvern, cultură și istorie.
Acum, Alexandru distruge toate aceste lucruri. Cultura greacă este, acum, distribuită prin Africa, Levant și Asia, până la granițele cu India (de exemplu, în Regatul Bactria – Afganistanul de azi – cultura greacă este integrată cu filosofia Budistă). În Epoca Elenistică ești mișcat pretutindeni, putând fii la mii de kilometri distanță de nucleul guvernului, nu mai participi la procesul de guvernare, dar nici nu mai cunoști personal vreun membru al acelui guvern. Oamenii din jurul tău e posibil să nu fi locuit în locul în care trăiești de prea mult timp – e posibil ca nici tu să nu fi locuit în acel loc de prea mult timp. Acei oameni vorbesc limbi diferite de a ta și venerează zei diferiți de ai tăi. Vedem cum toate conexiunile se pierd – nu mai ești conectat cu oamenii de un polis, sau de o limbă, sau de o istorie împărtășită cu ceilalți, sau de o religie similară – și oamenii trăiesc un „DOMICID”.
Domicidul înseamnă „distrugerea casei” și se poate realiza în două moduri: fie prin distrugerea fizică a casei, fie locuind într-un loc pe care nu îl simți ca fiind acasă – domicid cultural (în zilele noastre, asociat crizei de sens, mulți oameni se simt a nu fi „acasă” în lumea în care trăiesc). Oamenii au un puternic sentiment de domicid, simțind că nu mai au o conexiune profundă cu sinele lor, cu alți oameni, cu mediul, cu istoria, cu mediul cultural, au prezență politică minimă și se simt insignifianți (un om se poate culca seara făcând parte din Imperiul Ptolemeic, iar dimineața să se trezească că face parte din Imperiul Seleucid).
Perioada elenistică este o epocă a anxietății, iar asta se vede în artă. Arta se schimbă devenind mai frenetică, mai realistică, și este organizată în jurul extremelor și a tragediei. Încrederea în viitor observată în perioadele de început (Socrate, Platon, Aristotel) a dispărut. Grecia suferă de pe urma unui război civil titanic (Războaiele Peloponesiace), Sparta învingând Atena, apoi Sparta fiind învinsă de Teba, și tot așa, până când întreaga Grecie este cucerită de Alexandru Macedon.
Un alt aspect important este faptul că pe măsură ce cultura grecească se răspândește prin lume, începe să se subțieze, pierzându-și profunzimea. Religiile se schimbă și ele, incorporând tot mai mult sincretism. Oamenii încearcă să creeze religii ce integrează mai multe zeități din diferite culturi le un loc (de exemplu combinarea unei zeități grecești cu una egipteană) și se observă, de asemenea, elevarea zeițelor-mame la o importanță pan-culturală (de exemplu, Isis) – când simți domicidul, nimic nu e mai reprezentant pentru ideea de „acasă” decât mama, iar când nu ai o mamă fizică, vei căuta o mamă divină care să te poată face să te simți acasă oriunde ai fi în lumea fracturată de domicid.
Dar și filosofia răspunde acestei schimbări. Era axială a lăsat o puternică moștenire, iar acel proiect nu a fost finalizat, dar filosofia suferă acum transformări în fața crizei de sens a perioadei elenistice. Până acum, principalul element cu care se lupta înțelepciunea era prostia sau nechibzuința. Filosofia nu abandonează această luptă, dar o privește acum ca fiind insuficientă.
Unul din marii filosofi ai acestei perioade este Epicur, care spunea „nu îl numi filosof pe acela care nu a alinat suferința altora”. Vedem, la el, un aspect terapeutic al înțelepciunii, scopul acesteia fiind acum, în principal, acela de a ameliora anxietatea și suferința cu care oamenii se confruntă în Era Elenistică. Este creat, astfel, un nou model: înțeleptul, până acum, era văzut ca fiind cineva precum Socrate, care provoacă revoluția axială în tine și te îndrumă spre ieșirea din peșteră, însă, începând cu Epicur, filosoful devine doctorul sufletului, cel care te poate vindeca de suferința existențială, și această vindecare devine rolul crucial al filosofiei.
Epicurienii vor încerca să (și vom folosi metaforele lor) „diagnosticheze boala ce îi afectează pe oameni și să prognozeze un remediu”. Epicurienii sunt relevanți nouă pentru că ei reprezintă o viziune seculară în mijlocul unei lumi foarte religioase. Ei pun diagnosticul spunând că principala cauză a problemelor noastre este „frica”. Pentru a înțelege mai bine această idee, să ne îndreptăm atenția către Paul Tillich care ne spune că trebuie să facem distincția dintre frică și anxietate (termeni care, în zilele noastre, sunt folosiți interschimbabili, anxietatea împărțind, uneori, sensul cu nerăbdarea).
Frica apare atunci când există un pericol direct observabil (de exemplu, dacă un urs ți-ar intra acum în cameră, ceea ce ai simți este frica) și știi ce ai de făcut pentru a evita pericolul (chiar dacă poți eșua în această acțiune). Anxietatea apare atunci când pericolul e nebulos, când nu știi prea clar care e pericolul și nici nu ești sigur de acțiunile pe care trebuie să le iei. De aceea, de obicei, când suferi de probleme existențiale, ceea ce simți este anxietate (termen preferat și de Kirkegaard și Heidegger).
Putem reformula diagnosticul epicurienilor astfel în „suferim pentru că nu știm să ne gestionăm anxietatea” – frica de care vorbesc ei nu este față de pericole clare în care să știi ce ai de făcut. Conform epicurienilor suntem incapabili de a ne controla imaginația și gândurile și, în consecință, suferim de anxietăți ce ne afectează abilitatea de a „prinde” (înțelege) corect lumea.
Mulți oameni sunt anxioși în ceea ce privește moartea și, prototipic, vor folosi existența morții pentru a explica de ce viața lor este, în ultimă instanță, lipsită de sens – „voi muri oricum, ce mai contează?” Când oamenii sunt puși în fața mortalității lor, de obicei, devin rigizi și intră într-o stare asemănătoare procesării parazitare, blocându-se. Ca soluție, poți căuta nemurirea, religiile lumii antice și câteva versiuni de religii moderne promițând o asemenea nemurire, dar această strategie e sortită eșecului deoarece dovezile că mintea și conștiința sunt complet dependente de, și emergente din, creier sunt cât se poate de clare. Cum, indisputabil, creierul moare, vor muri cu el și conștiința, și caracterul și sinele. Problema acestei strategii este că face o confuzie fundamentală, confundând o experiență fenomenologică misterioasă cu o concluzie (nu îți poți imagina propria moarte, pentru că atunci când încerci să faci asta, ești încă conștient, și din cauza asta moartea e neinteligibilă, iar ca efect direct al acestui lucru, începi să crezi că există ceva nemuritor în tine din simplul fapt că nu poți concepe să nu exiști într-o formă sau alta).
Ajungem, astfel, la strategia oferită de epicurieni, anume acceptarea radicală a mortalității – moartea fiind indisputabilă. Ei vin cu ideea că nu poți fi anxios de moarte: dacă ceea ce înțelegi prin moarte este
Epicur
„non-existența”, cum rămâne cu tot ce a fost înainte să te naști? Acea perioadă nu te înspăimântă, chiar dacă nu existai nici atunci, deci non existența nu este, în sine, ceva înspăimântător.
În cazul acesta, poți spune că ceea ce provoacă anxietatea este „pierderea” existenței, dar Epicur neagă că ar exista așa ceva: „unde sunt eu nu e moarte, iar unde e moarte nu sunt eu”. Dacă ești conștient că „pierzi” ceva, înseamnă că ești încă viu, iar dacă ai pierdut totul, ai pierdut și conștiința, și nu vei putea fi conștient că ai pierdut totul, deci nici asta nu poate fi cauza anxietății.
Poate, atunci, sursa ar fi o „pierdere parțială” – ceea ce te-ar înspăimânta este pierderea unui părți a discernământului – iar anxietatea ar fi față de o reducere a capacităților tale, pe măsură ce mori. Dar asta faci, oricum, tot timpul, așa că nici aceasta nu este cauza.
Epicurienii spun, astfel, că îți e frică de a pierde ceea ce e „bun”. Și iată ce îi face pe epicurieni moderni: ceea ce e bun e ceea ce creează plăcere. Dar sensul „plăcerii” la ei nu avea sensul hedonistic asociat azi termenului, lucrurile plăcute fiind acele lucruri care dau cel mai mult sens vieții. Unul din lucrurile care dau sens vieții, pe care suntem cel mai predispuși să le pierdem pe măsură ce îmbătrânim sau ne îmbolnăvim (spre deosebire de faimă și avere care nu dau sens vieții) este „prietenia”, folosind termenul în sens foarte larg – preiau ideea de la Socrate. Important de precizat este faptul că epicurienii au inclus femei în comunitatea lor, nu doar pentru a dezvolta relații sexuale cu ele, ci pentru că, pentru ei, era crucial să dezvolte cât mai multe relații profunde de prietenie.
Prietenia este necesară practicării și exersării filosofiei, iar atâta timp cât exiști, prietenia îți este mereu la dispoziție. Epicurienii, de asemenea, considerau că durerea pe care o simți când pierzi lucruri triviale, precum faimă și avere, este cât se poate de gestionabilă. Ei refuză să accepte că poate exista anxietate provocată de moarte, considerând că nimeni nu-și dorește, de fapt, nemurirea. Ceea ce îți provoacă anxietatea este pierderea identității formate în jurul acelor lucruri triviale. Dar cum nu acolo este sursa plăcerilor vieții, atâta timp cât ai discernământ, poți cultiva prietenii filosofice, iar Epicur a practicat asta până în ultimele lui clipe, deși suferea de o boală oribilă de stomac.
Epicur a mai explicat și de ce nu ai motive să fii anxios față de zei – fiind printre primii oameni care a utilizat argumentele folosite azi de atei. Totuși, el nu era ateu, ci non-teist, susținând că zeii sunt irelevanți și, prin urmare, a fi preocupat cu ei, sau a fi anxios față de ei și de pericolul nebulos pe care îl reprezintă, nu este ceva ce ar trebui să faci rațional.
Discipolii lui Epicur vor încerca să-l internalizeze, vor scrie citate de-ale lui pe pereții caselor sau pe ustensile casnice, vor practica învățăturile formând comunități în care vor pune în aplicare aceste practici prin care te antrenezi constant pentru a fi în stare să-ți accepți mortalitatea. Astăzi, învățăturile lui Epicur sunt utile pentru că orice tradiție filosofică trebuie să ne ofere un mod de a răspunde când suntem puși față în fața cu mortalitatea.
Epicurienii, nefiind prinși în încadrarea obișnuită în care fie crezi în viața de apoi, fie viața ta nu are sens, vin cu o strategie alternativă, o terapie alternativă pentru gestionarea anxietății: un mod da a învăța – nu doar credințe – cum să trăiești în acceptare a mortalității.
Dar, deși învățăturile lor sunt relevante, diagnoza este, în schimb, insuficientă, pentru că criza de sens a Erei Elenistice nu avea la bază, doar, frica de mortalitate – mortalitatea a fost dintotdeauna și este mereu cu noi, însă perioadele de criză și domicid exacerbează această anxietate.