Întorcându-ne, acum, la Buddha, acesta se trezește, iar această trezire îi conferă o stare care îl ghidează spre o transformare fundamentală a modului în care înțelege lumea și pe sine – nu doar intelectual, ci într-o manieră participativă și existențială. Această trezire vine cu SATI (acea amintire profundă a modului de a fi) și vede prin inutilitatea frustrantă a confuziei mortalității – această stare de înaltă conștiință nu îl ajută doar să își amintească modul de a fi, ci îl ajută să transcendă prin iluzii sistematice către o schimbare de dezvoltare.
Lumea vestică este încă prinsă într-o situație problematică de interpretare corectă a Budismului. În această interpretare avem două poziții:
1 – Nu poți interpreta Budismul decât din interiorul unei tradiții – înțelepciunea și transcendența sinelui nu sunt chestiuni legate de alterarea unor credințe, ci de trecerea prin transformări a cunoașterii participative și de perspectivă, prin alterarea relației agent-arenă în mod fundamental și a modurilor existențiale etc. Pe scurt, dacă nu participi activ în acest proces transformativ, nu poți înțelege ce e Budismul. Acest principiu este aplicabil înțelepciunii în general, singurul mod în care o poți înțelege este din interiorul ei. Problema e că acest mod de a privi Budismul este miopic, de fapt existând multiple secte și tradiții Budiste – relative timpului și al locului în care au apărut – și a susține că oricare din ele deține interpretarea corectă ar fi greșit (de aici miopia). Problema acestei poziții de interpretare este că ea este prea „subiectivă”, tu privind fenomenele nu așa cum sunt ele, ci așa cum le vezi tu.
2 – Poți face interpreta dintr-o perspectivă din afara tradiției – o abordare tipică studiului academic – ce presupune studiul fără practică a Budismului, ce ar veni cu un grad ridicat de obiectivitate.
Vedem că problema este asemănătoare problemei cu care s-a confruntat Socrate, noi având în față relevanța transformativă (1) și adevărul obiectiv (2). Răspunsul problemei este similar celui din proiectul Socratic, Budismul fiind, simultan, ambele variante, acesta fiind o încercare de a găsi adevăruri transformative relevante, iar acest lucru ne obligă să transcendem ambele variante de interpretare. Dar cum facem asta?
Această criză interpretativă interacționează cu criza de sens din societate, pentru că nu facem această interpretare într-un vid cultural, ci pentru că suntem implicați intim în proiectul încercării de a recupera moduri în care putem cultiva înțelepciune și un sens al vieții, aflați fiind într-un mediu socio-cultural ce nu numai că nu susține aceste acțiuni necesare existenței, ci este chiar diletant în înțelegerea lor. Trebuie, astfel, să găsim un punct comun fix între cele două interpretări. Prima interpretare este miopică pentru că se fixează pe propunerile particulare a unei tradiții, fiind fixată pe credințe. Și exact asta este ceea ce trebuie studiat – textele și credințele propuse de tradiție – folosind a doua interpretare obiectivă. Ceea ce trebuie disecat este fixația pe credință din prima abordare.
Parte a ceea ce ne împiedică să înțelegem cu adevărat ambele abordări ale Budismului este faptul că ambele au fixațiile lor specifice, fiind blocate (într-un mod similar blocajului pe care îl ai în problema celor 9 puncte) în încercarea lor de a înțelege Budismul ca fiind un set de credințe. Suntem atât de blocați în acest tip de gândire, încât aceste tradiții axiale moștenite pentru cultivarea înțelepciunii și a transcendenței sinelui sunt privite, acum, ca și cum ar fi crezuri sau sisteme de credințe, și facem asta într-un mod atât de radical, încât punem semnul de egalitate între „credințe” și aceste practici, sau chiar între „credință” și „încredere”. Suntem fixați în această viziune de reducere a procesului de transformare la posesia unui set de credințe și nu avem cum să spargem această paradigmă.
Dar evadarea din criza de interpretare și din fixația de a înțelege sensul prin prisma credinței este necesară în adresarea crizei sensului în viață. Sistemele de credințe (ideologiile) sunt încercări de a genera sens, dar ele eșuează din cauză că o mare parte a mașinăriei de creat sens nu se manifestă la nivelul cunoașterii propoziționale, al credințelor sau al afirmațiilor legate de adeziunea la aceste credințe. Ce trebuie făcut, deci, e să privim Budismul prin prisma existențialistă (modul de a avea vs. modul de a fi): tradițional, învățăturile lui Buddha apar prezentate ca fiind „cele patru adevăruri nobile” – patru afirmații prezentate ca propoziții ce trebuie crezute, iar credința în ele îți conferă statutul de a fi budist.
Problema, aici, nu e că oamenii cred lucruri în Budism și că au o cunoaștere propozițională a acestora, ci că procesele transformative au loc la nivelul cunoașterii de perspectivă (transformarea stărilor de conștiință) și la cel participativ (transformarea fundamentală a mașinăriei sinelui, a relației agent-arenă și a modurilor existențiale). Trebuie să înțelegem aceste patru afirmații nobile ca fiind căi de acces spre acele tipuri de transformări de care am vorbit până acum, scopul lor nefiind să fie crezute, ci folosite de fiecare în încercarea de a trăi iluminarea lui Buddha. Dacă nu poți pune în practică această iluminare, nu poți înțelege aceste adevăruri nobile.
Poate nu ar trebui să le numim adevăruri nobile, ci adevăruri ce înnobilează sau, poate, provocări ce înnobilează, pentru că scopul lor e să provoace oamenii să se schimbe. Să analizăm, în cele ce urmează, cele patru adevăruri nobile, dar în formă de provocări ce înnobilează – punând față în față forma standard și apoi reformularea.
Adevărul suferinței – Dukkha – este, de cele mai multe ori tradus ca „Totul e suferință” – dacă ar fi o propoziție expusă spre a fi crezută, ar fi falsă, pentru că „suferința” e un termen comparativ ce nu poate fi absolutizat, termenul având sens doar în comparație cu opusul lui. De exemplu, „totul e înalt” nu are sens, lucrurile fiind mai înalte relativ la alte lucruri mai scunde. Așadar trebuie să privim afirmația „totul e” cu sensul de „totul e amenințat de”. Ce e „totul”, tot ce există? Trebuie să fim atenți în a da o interpretare metafizică, precum chiar Buddha ne îndemna, așa că „totul” îl vom citi ca „toată viața ta”.
Să vedem, acum, ce înseamnă „suferința”, acesta fiind un cuvânt ce a fost lăsat să treacă printr-un proces de trivializare și reducție, pierzând o parte a sensului original. „Suferința” este asociată de oameni, în general, cu „durerea”. Dar „a suferi” înseamnă „a trece printr-o situație”, de exemplu poți suferi de fericire – să fii atât de fericit încât să te pierzi pe sine. Durerea este un mod rapid de a te pierde pe tine, fiind o stare extrem de disruptivă asociată, adesea, cu distrugerea. Deci, când Buddha se referă la suferință, nu se referă doar la durere. Din nou, a zice „totul e durere” e ridicol, pentru că dacă totul e dureros, nimic nu ar fi de fapt dureros – și acesta fiind un termen relativ, nu absolut.
În plus (dacă ne amintim parabola vânătorii de maimuțe) majoritatea metaforelor lui Buddha nu sunt metafore pentru „durere” ci pentru „blocaje” și „pierderi de discernământ”. De aceea Buddha nu descrie iluminarea în termeni de „ușurare”, ci zice „la fel cum dacă guști apa din mai multe locuri din ocean, simți același gust, al sării, la fel e și dacă guști din oricare din învățăturile mele, vei simți același gust, cel al libertății”. Ce pare că spune este că toată existența ta este amenințată de pericolul de a-ți pierde libertatea, iar provocarea este să realizezi că toată viața ta este amenințată de pierderea libertății, această pierdere purtând numele de DUKKHA.
Adevărul originii suferinței – Samudāya. După cum am zis, Dukkha nu înseamnă durere. Sensul original al cuvântului este aceea a unei roți al cărei osii este descentrată și care, pe măsură ce se învârte, se autodistruge. Putem concluziona că sensul modern al cuvântului ar fi „auto-distrugere din cauza nealinierii elementelor constitutive”. Vedem, astfel, că întreaga ta existență este amenințată existențial de capacitatea ta pentru auto-distrugere (auto-decepție). După cum am mai spus, aceleași mașinării care te fac inteligent, te fac și vulnerabil la auto-amăgire și comportamente auto-distructive.
Să zicem că întâmpini un eveniment, și evaluezi acel eveniment ca fiind „rău”. Una din mașinăriile adaptive pe care le deții în creier este abilitatea de a anticipa alte evenimente asemănătoare. Creierul va încerca, acum, să calculeze șansele ca un asemenea eveniment să se mai producă în viitor, dar noi nu putem să luăm în calcul toate informațiile la care ai avea acces (lumea reală are un număr indefinit de variabile ce interacționează într-un număr indefinit de moduri). Așa că, noi folosim EURISTICA (scurtături ce taie prin, și identifică, informația relevantă). Vorbim, astfel, de o „euristică reprezentativității” prin care judeci probabilitatea unui eveniment pe baza a cât de prototipic este, cât de interesant este, sau cât de mult iese în evidență în minte.
Această euristică va interacționa cu „euristica disponibilității”, prin care judeci cât de probabil e un eveniment pe baza a cât de ușor îți amintești un eveniment similar, sau cât de ușor îți poți imagina un eveniment similar.
Aceste scurtături sunt adaptive, dar te afli într-o poziție proastă, pentru că tocmai ce ai evaluat evenimentul pe care l-ai întâmpinat ca fiind „rău”, iar asta declanșează așa numita „codificare a specificității” (spre exemplu, când ești trist, îți e greu să-ți amintești momente în care erai fericit, dar e foarte ușor să ți le amintești pe cele triste – pentru că memoria nu păstrează doar faptele, ci și acea cunoaștere participativă de perspectivă, precum și starea în care erai când s-au desfășurat acele fapte. Efectele, în schimb, pot fi paradoxale, ca de exemplu: dacă îți pierzi cheile când ești beat, îți poți crește șansele de a le găsi dacă te îmbeți iar, pentru că așa îți vei îmbunătății memoria; dacă înveți pentru un test dar te doare capul și iei o aspirină, în ziua testului luatul unei aspirine îți va îmbunătăți performanța.
Toată această procesare este adaptivă, pentru că creierul încearcă, permanent, să te potrivească mediului înconjurător – nu memorează doar informațiile, ci și cum ești „potrivit” contextului.
Acum să ne întoarcem la evenimentul cel „rău. Ești într-o stare rea, deci îți amintești mai ușor lucrurile rele și judeci, din această cauză, probabilitatea ca lucrurile rele să se întâmple din nou ca fiind mărită. Cum evenimentul rău tocmai ce a avut loc, el prezintă interes (este interesant, este în prim planul minții), și din nou judeci probabilitatea ca ceva rău să se întâmple ca fiind mărită. Vedem, astfel, cum cele două euristici se amplifică una pe cealaltă.
Codificarea specificității și cele două euristici interacționează, apoi, cu bias-ul de confirmare.
Procesarea parazitară a anxietății
Biasul de confirmare este o strategie adaptivă în care tinzi să cauți informațiile care susțin credințele actuale, deoarece căutarea acelora care le infirmă ia prea mult timp, fiind un proces dificil și mult prea complex.
Cu bias-ul de confirmare, vei căuta în memorie acele lucruri care îți vor confirma faptul că aceste tip de eveniment este foarte probabil – judeci probabilitatea ca fiind mare. Vedem, deja, cum această mașinărie poate să deraieze și cum aceste euristici te put duce spre interpretări greșite ale evenimentelor.
De exemplu, accidentele aviatice au o probabilitate foarte scăzută să se întâmple, dar din cauză că sunt mediatizate le vedem ca fiind probabile. În același timp, ne urcăm în automobile (cu șanse mult mai mari de accident) fără să ne pese. Dar, deși pot eșua, avem nevoie de aceste euristici, ele fiind adaptive supraviețuirii noastre. A se observa, de asemenea, cât din acest proces se întâmplă automat, într-o manieră auto-organizatorică – a face asta conștient ar fi prea complicat și ne-am bloca. Vrem, de fapt, ca cogniția să fie cât mai auto-organizatorică (de exemplu, când citim, citim simultan și literele și cuvintele) și cât mai automatizată, acest aspect fiind adaptiv-indispensabil pentru noi.
Ce efect are această judecată, ea nefiind neutră emoțional? Te va face anxios. Când creierul începe să concluzioneze că probabilitatea evenimentelor este mărită, apare anxietatea. Când ești anxios îți pierzi flexibilitatea cognitivă, iar ca efect, încadrările pe care le faci sunt foarte restrânse, foarte rigide și foarte limitate, reducându-ți abilitatea de a rezolva probleme. Când această abilitate scade, începi să faci greșeli și să eșuezi, iar aceste lucruri îți măresc anxietatea și consolidează bias-ul de confirmare. Toate aceste efecte încep să se acumuleze și să se amplifice, iar tu vei concluziona că ești „pierdut”, „osândit” și vei deveni fatalist. Dacă trăiești într-o lume fatalistă, vei interpreta tot mai multe evenimente neutre ca fiind „rele”, repornind ciclul.
Vedem, deci, că fix lucrurile care te fac adaptabil și inteligent (faptul că cogniția te ajută să identifici informația relevantă și că o face importantă, că e capabilă de complexificare și de auto-organizare, că încearcă să te potrivească mediului și că te ajută să procesezi informația într-un mod ce îți este la îndemână), simultan, te fac vulnerabil la comportamente auto-amăgitoare și auto-distructive.
Iată, astfel, ce înseamnă să „realizezi că întreaga ta existență este amenințată de Dukkha”. Nu că tot ce faci în viață este dureros sau supărător, ci că fiecare proces pe care îl realizezi , de fiecare dată când întreprinzi acțiuni inteligente, te face vulnerabil la o procesare auto-distructivă. Acest tip de procesare este numită „PROCESARE PARAZITARĂ”.
Această procesare parazitară e numită așa pentru că acționează ca un parazit – te stoarce de „viață” și te lasă fără discernământ, făcându-te să suferi. Această capacitate a cogniției de a fi auto-organizată, de a utiliza euristici, de a complexifica, are și o latură negativă: deși, poate, realizezi că ești într-unul din acele cicluri parazitare, nu poți ieși, conștient, din ele, pentru că sunt sisteme complexe auto-organizate și adaptive; dacă intervii într-un punct, restul sistemului se reorganizează în jurul intervenției tale; se adaptează și supraviețuiește încercărilor de a fi eradicat. De ce? Pentru că utilizează aceleași mașinării pe care te bazezi și tu pentru a fi adaptabil și pentru a supraviețui lucrurilor care încearcă să te distrugă. Din această cauză, această procesare parazitară este un pericol peren.
Procesarea parazitară a depresiei (Engleză)
Adicțiile sunt, în principiu, caracterizate de pierderea controlului asupra propriilor gânduri și decizii – cu efecte supărătoare sau dureroase. Ele sunt diagnosticate în funcție de cât de disfuncționale sunt persoanele dependente și de cât de multă putere de decizie au pierdut. De exemplu, un om este dependent de jocurile video dacă acestea îl împiedică să să-și urmeze țelurile pe care și le propune în viață, dacă nu poate stabili și cultiva relații pe care ar vrea să le stabilească în viață, dacă nu-și poate cultiva caracterul și identitatea spre care aspiră.
Modelul standard al adicției este, totuși, incorect. Acesta stipulează că adicția este o dependență bio-fizică de chimicale, iar când consumul de chimicale este întrerupt, omul are o pornire copleșitoare de a căuta acele chimicale, suferind în lipsa lor într-un mod similar felului în care suferim de foame atunci când suntem înfometați.
Deși pare o explicație corectă, ea este greșită, pentru că poți deveni dependent de procese ce nu au o bază bio-chimică (de exemplu, jocurile de noroc) și, în al doilea rând, dacă pornirea copleșitoare ar fi reală, nu ai putea explica de ce majoritatea oamenilor renunță la dependențe în mod spontan în jurul vârstei de 30 de ani. Dar, din cauză că ne concentrăm atenția pe cei rămași dependenți (vezi euristica), credem că adicția vine întotdeauna la pachet cu acel impuls copleșitor de a fi continuată. Ca exemplu, ne putem uita la soldații americani întorși din războiul din Vietnam, în timpul căruia deveniseră dependenți de opioide (în special heroină), și care, odată întorși în SUA, s-au oprit spontan din a mai consuma droguri.
Acum, să privim adicția dintr-o perspectivă existențialistă. Când acei soldați erau în Vietnam, aveau o anumită identitate – soldat – fiind un agent specific, într-o arenă specifică – război. Erau, deci, într-un mod existențial specific. Odată întorși în SUA, ei devin cetățeni (agent) într-o țară pașnică (arena). Ceea ce e schimbat fundamental în adicții este relația dintre agent și arenă.
Ca alternativă la modelul standard, să ne uităm acum la un alt model, numit „ÎNGUSTAREA RECIPROCĂ”, în care consumul de droguri este asociat cu o relație agent-arenă particulară (să ne reamintim că într-o asemenea relație există o permanentă co-identificare, în care ne asumăm continuu o identitate și atribuim identitate într-un mod co-definitoriu și interdependent). Odată ce începi să pierzi o bucățică din flexibilitatea cognitivă, numărul opțiunilor din lume pentru tine începe să scadă. Pe măsură ce acest număr de opțiuni scade, începi să pierzi variabilitatea gândurilor (începi să ai o gândire mai îngustă și mai inflexibilă), iar numărul opțiunilor scade și mai mult. Odată intrat în această spirală descendentă în care cele două elemente se îngustează reciproc, destinația finală este o lume fără nicio opțiune pentru cine ai putea fi sau cum poate fi lumea. Această stare finală este, în esență, adicția.
Adicția reprezintă un proces de pierdere a discernământului, proces învățat participativ și din perspectivă. Dacă această afirmație este adevărată, atunci trebuie să existe și o învățare opusă (dacă există o spirală în jos, trebuie să fie și una în sus). Care este acea relație agent-arenă în care gândirea și lumea se extind? Evident, ANAGOGE – mișcarea spre iluminare.
Revenind, Dukkha reprezintă ambele structuri interpenetrate – sistemul de anxietate și spirala în jos a adicției – pe produc pierderea discernământului prin procesarea parazitară ce îngustează arena într-un mod ciclic. Și orice ai face, această Dukkha este o amenințare permanentă. Nu poți fugi de ea și nu o poți nega – e asemenea încercării de a sări peste propria umbră – pentru că întreg acest sistem este indispensabil adaptivității noastre. Iată, deci, ce a vrut să spună, de fapt, Buddha când a realizat că întreaga viață este amenințată de Dukkha, nu că toată viața ar fi suferință.
Dar trebuie să fi provocat pentru a simți amenințarea acestui sistem și pentru a simți cât de intimă este această amenințare. Ai nevoie de această provocare pentru a începe să acționezi, să începi procesul de a te îndrepta spre iluminare și nu, doar, să afirmi propoziții inerte.
Adevărul încetării suferinței – Nirodha – ce susține, în traducere, ca „suferința e cauzată de dorință”. Buddha realizează că Dukkha este cauzată de modul în care te atașezi, te lipești, în acel mod în care discernământul și opțiunile sunt pierdute – nu în sensul că îți place ceva mult, ci similar modului în care dependentul este atașat de drog. Nu vorbim, deci, de o dorință compulsivă, ci de o procesare parazitară ce e dus la o îngustare reciprocă în care nu ai alternative
Adevărul căii către încetarea suferinței – Magga – care susține că „dacă vrei, poți face suferința să înceteze”. Discernământul poate fi recuperat din această îngustare prin utilizarea aceleași mașinării, intrând într-o spirală ce te ridică ANAGOGE-ic (ieși din peșteră spre soarele iluminării). Acest sistem dinamic, această mașinărie, poate fi exaptată într-un mod ce reduce tendința de auto-amăgire. Cum? Buddha oferă o psihotehnologie a practicilor în care te poți antrena pentru a cultiva un sistem dinamic, ce nu intervine punctual luând elemente pe rând în procesarea parazitară (în modul acesta sistemul se reconfigurează și ajungi de unde ai plecat), ci care intervine simultan și coordonat în multe puncte, și care nu operează doar la nivelul credințelor, ci la nivelul stărilor de conștiință și a trăsăturilor de caracter.
Asta e ceea ce oferă Buddha prin „Calea celor 8” – sau „Calea de mijloc”. Un sistem dinamic de contraatac împotriva procesării parazitare, ce oferă o deschidere reciprocă, dincolo de sine-ego și dincolo de lumea de zi cu zi. Acest sistem este simbolizat de o roată cu 8 spițe, fiind un sistem auto-organizator ce „rulează” de le sine și în care fiecare element este interdependent cu celelalte elemente. Calea celor 8 presupune cultivarea „înțelegerii corecte”, „gândirii corecte”, „vorbirii corecte”, „acționării corecte”, „a unui stil de viață corect”, „a efortului corect”, a mindfullness-ului corect” și a „unei concentrări corecte”. „Corect” aici nu are sens de dreptate morală, ci de o prindere optimă.
Această „cale” abordează aspecte etice, existențiale și sapiențiale, fiind o încercare de a oferi un sistem dinamic de contraatac în lupta cu procesarea parazitară ajutându-te să inversezi procesul de îngustare reciprocă a relației agent-arenă spre o trezire ANAGOGE-ică, ce te va elibera din închisoarea ego-ului și a lumii de zi cu zi.