Să ne întoarcem, acum, la științele cognitive și legătura lor cu aceste stări alterate de conștiință. De ce caută oamenii aceste stări alterate de conștiință? De ce trăim în prezent o revoluție a mindfullness-ului și a consumul de psihedelice? Unul din motive ar fi pentru că acestea funcționează prin declanșarea acestor stări alterate de conștiință. Și, nu în ultimul rând, de ce aceste stări (experiențele mistice și unele experiențe psihedelice) pot aduce transformări atât de radicale în oameni?
Uneori, oamenii care trăiesc o stare alterată de conștiință recapitulează, în minte, revoluția axială. În mod normal, când ieși dintr-o stare alterată de conștiință, ai sentimentul că te-ai trezit (pentru a folosi metafora lui Siddhartha), iluminat, în contrast cu starea de adormire și visarea. În starea alterată de conștiință, pe care o trăiești în fiecare noapte, visezi, iar în acea lume trăiești ca și cum ar fi ceva real, dar trezirea vine cu realizarea că a fost doar un vis și că abia acum, treaz, te afli în realitate. Când ieși dintr-o stare alterată de conștiință, în mod normal vei spune „ce am trăit în acea stare nu a fost real”. Dar, uneori, oamenii trăiesc anumite stări alterate de conștiință în care se întâmplă exact opusul, stări numite stări de înaltă conștiință. După ce trăiesc această stare, oamenii spun „ce am trăit în acea stare a fost mai real, am trăit realul real, iar lumea aceasta este mai puțin reală” – trebuie să observăm axialitatea experienței: două lumi, în care lumea superioară e reală iar lumea noastră este doar „ecouri și umbre”, precum spunea Platon.
Teoria Schimbării Cuantice spune că, din dorința de a fi în contact cu ce e real, omul se va schimba și-și va schimba lumea, pentru a încerca să re-captureze (SATI) acea stare, dorind să trăiască în contact mai bun cu acea realitate mai reală, transformându-și viața, sinele și întreaga relație agent – arenă. Această teorie e importantă pentru a înțelege ce a trăit Siddhartha. De fapt, majoritatea religiilor lumii ce se nasc în Revoluția Axială sunt predicate pe ideea că există stări de conștiință mai înalte ce ar trebui să împuternicească, să provoace și să încurajeze angajarea oamenilor în schimbări cuantice și trecerea prin experiențe transformative radicale. Spre exemplu, în Budism trăiești „SATORI”, în Daoism realizezi „DAO”, în Islam este sufismul, avem tradiția mistică a Creștinismului și cabala în Iudaism.
Acest tip de experiențe au fost trăite de cam 30% – 40% din populație (statistic) observându-se că, precum flow-ul, este o experiență omniprezentă și universală pe glob, indiferent de culturi, limbi vorbite sau situații socio-economice. De asemenea, s-a observat o conexiune profundă între frecvența stărilor de flow trăite și cât de plină de sens este resimțită viața, acest sens fiind amplificat de stările de înaltă conștiință. Oamenii care au trăit stări de înaltă conștiință și prin schimbarea cuantică raportează (și dovezile experimentale coroborează) că au avut o creștere semnificativă a sentimentului de sens în viață, majoritatea considerând experiența ca fiind cea mai importantă experiență a vieții lor, iar o mare parte a sensului descoperit era legat de transformările prin care trecuseră ca efect al acestei experiențe.
Sunt conexiuni profunde între „trezire” și „recuperarea sensului”, între „trezire” și „revelație”, observându-se o continuitate între revelație, experiențe mistice și trezirea totală. Această legătură dintre trezire și revelație – numită „COERENȚĂ” – face conexiunea dintre capacitatea de a genera revelații și cea de a crea sens. Și se pare că nici nu contează conținutul experiențelor mistice (de multe ori acestea nu au conținut) pentru a-ți optimiza capacitatea de a crea (sau da) sens lucrurilor din interiorul tău, cât și din exterior. Dar, pentru a înțelege ce sunt stările de înaltă conștiință, va trebui să vorbim mai întâi despre conștiință.
Una din cele mai mari necunoscute ale științei este natura conștiinței și, din această cauză, nu vom încerca să explicăm ce este, ci vom încerca să abordăm unele funcții importante și proprietăți ce ne pot aprofunda înțelegerea stărilor alterate de conștiință și a experiențelor transformative radicale. Ce e conștiința? Cum poate ceva precum conștiința să se nască din creier? Conștiința e un mister, dar la fel de misterios este ce face ea.
Un prim lucru pe care îl poți observa este că îți iubești conștiința, te identifici cu ea, deși nu cunoști conștiința în modul în care cunoști alte lucruri. Îți cunoști conștiința prin faptul că ai conștiință – un exemplu de cunoaștere ca existență din modelul conformității Aristotelian. Participi, deci, în conștiință, și e neprețuită pentru tine (de exemplu, dacă ți s-ar oferi toți banii și puterea din lume iar prețul ar fi să nu poți fi conștient de ele, ai accepta?). în schimb, ce face conștiința nu e evident. Majoritatea lucrurilor pe care le faci, le faci inconștient (spre exemplu nu ești conștient – nu ai conștiința-conștientă – de ce anume face creierul ca să îți dea posibilitatea de a genera vorbirea, întreg acest proces complex și sofisticat are loc complet inconștient).
Ne punem două întrebări în acest moment: întrebarea materialistă este cum poate ceva atât de misterios și ciudat să se nască din materie? Și, a doua, ce anume face conștiința? În scopul temei abordate nu e nevoie să dăm un răspuns categoric la aceste întrebări.
Cea mai bună explicație pentru funcția conștiinței este dată de Teoria Spațiului de Lucru Global: conștiința funcționează precum desktop-ul unui computer. Activezi fișiere pentru a le aduce pe desktop, informațiile din fișiere interacționează între ele și apoi poți trimite altor fișiere schimbările pe care le faci. Analogia folosită în acest model este că fișierele sunt procesele inconștiente, pe care le aduci într-un spațiu (precum memoria activă), le activezi pentru ca ele să poată interacționa între ele, după care trimiți informațiile în procesele inconștiente.
De ce ai face asta? Din același motiv pentru care o faci pe computer. Nu vrei să ai toate fișierele active simultan. Vrei să ai posibilitatea de a selecta anumite bucăți de informație relevante, să le aduci la un loc pentru a le transforma într-un mod relevant, și apoi să transmiți schimbările necesare înapoi. Această Teorie a Spațiului de Lucru Global este teoria cu cea mai puternică susținere de către dovezile empirice, așa că va trebui să o detaliem în continuare.
Această arhitectură este construită pentru a rezolva problema încadrării – te ajută să localizezi informații relevante. Această capacitate este relevantă în trei sfere diferite. În jurul tău toată informația iți este la dispoziție, dar cantitatea de informație este astronomică și te va copleși, trebuind, deci, să selectezi din toată acea informație doar ce ai nevoie pentru a o folosi. A doua sferă o reprezintă memoria, în care este, de asemenea, o cantitate colosală de informație și o enormitate de moduri în care poate fi conectată, trebuind, și în acest caz, să faci o selecție. A treia sferă este dată de faptul că toate aceste informații trebuie legate între ele, iar posibilitățile sunt enorm de multe și copleșitoare, deci trebuie să poți identifica acele legături relevante pentru ceea ce ai nevoie.
Exact același lucru faci și pe un computer: cauți fișierele în memorie, selectezi ce e relevant, le aduci pe desktop, aranjezi fișierele într-o manieră relevantă, iar apoi le folosești într-un mod relevant activității tale. Dar nu putem folosi o asemenea explicație homunculară pentru că cine face aceste lucruri într-o manieră auto-organizatorică este conștiința.
Asta explică și de ce conștiința e atât de legată de memoria de lucru, iar, la rândul ei, memoria de lucru e asociată cu inteligența. Deci, funcția de bază a conștiinței pare să fie aceea de a te ajuta să realizezi (să devii conștient de, să actualizezi și să pui în acțiune) relevanța (informația relevantă). În abordările neuro-științifice și psihologice ale studiului conștiinței s-a observat că atunci când măsori gradul de conștiență a unei persoane, pare să se coreleze cu anumite activități cerebrale care sugerează că funcția conștiinței ar fi aceea de a-ți oferi o abilitate dinamică de a identifica informația relevantă.
În ceea ce privește natura conștiinței, cea mai proeminentă teorie este cea numită Teoria Informației Integrate: conștiința rezultă dintr-un proces de identificare a nivelului de integrare a bucăților de informație, cât de mult este o bucată de informație din creier cauzal dependentă de interacțiunea și efectele altor bucăți de informație. Cu cât integrarea este mai strânsă, cu atât e mai puternică procesarea, și cu atât mai complexă (este un proces de complexificare a informațiilor) va fi conștiința rezultată. Dar de ce face conștiința această complexificare masivă a informației? Când fac complexificări, când fac această integrare de informație foarte dinamică, urmăresc să văd cât de bine detectez pattern-urile din lume și cât de mult sens găsesc în lume. Motivul pentru care fac complexificarea este pentru că încerc să urmăresc complexitatea lumii. Funcția de bază a conștiinței este, prin urmare, aceea de a-ți oferi posibilitatea de a determina dacă bucățile de informație pe care le deții sunt relevante între ele și relevante pentru tine.
Ce pare că face conștiința este să ofere un mod prin care să îți poți coordona atenția și alte abilități înrudite cu conștientizarea pentru a optimiza nivelul de revelații necesar găsirii sensului lucrurilor în lume. De aceea conștiința e necesară în situații complexe ce necesită revelații, situații și probleme cu un grad ridicat de noutate și provocări. Conștiința poate fi redusă, apoi, pe măsura ce problema devine bine definită și nu mai are elemente de noutate ce pot necesita revelații.
Dar această teorie mai explică ceva ce am punctat deja. Când ai o revelație, ai un flash, o iluminare bruscă a conștiinței. Teoria oferă o explicație pentru motivul pentru care ai vrea să-ți alterezi conștiința: pentru a altera ce găsesc relevant, modul în care iese în evidență și cum este o informație relevantă mie.
Să punem lucrurile discutate până acum la un loc: am discutat despre atenție, despre fluență și despre importanță. Vorbim, astfel, de un fenomen numit „EVALUARE”. O parte a ceea ce face conștiința este să-ți genereze un „peisaj al importanței”. Conștiința adună din toate locurile din care poate aduna câteva „elemente” – printr-un proces numit ELEMENTIZARE – le selectează și le prioritizează ca apoi să aducă în prim-plan elementele prioritizate. Acest sistem merge și invers, putând obține elementizare din atenție (în primul caz elementizarea ghida atenția) atunci când ceva ne atrage atenția.
Cu această elementizare, mai apoi, creăm un gestalt și începem procesul de descoperire (să figurăm), să aducem informația și mai în față (făcând-o și mai importantă) și să o configurăm (con-figurare, o figurare a unei informații față de alta) – și această (con-)figurare produce elementizare. Figurarea (procesul de descoperire) ne ajută, apoi, să realizăm o încadrare a problemei. Putem vedea, deci, că avem de-a face cum un sistem complex și foarte dinamic.
În acest moment, conștiința ta creează un „peisaj al importanței”, în care unele lucruri ies în evidență din inteligibilitate ca și „elemente” ce sunt aduse în „prim plan” și „configurate” ca apoi să poți „încadra” probleme în jurul lor. Pe măsură ce lucrurile din jurul tău se mișcă, se mișcă și atenția, și astfel, alte lucruri devin interesante, obținând un peisaj al importanței foarte texturat și cursiv. Iată, deci, ce înseamnă să fi aici acum.
După ce obțin un peisaj al importanței și dau importanță unui lucru, va trebui să mă „mișc” în jurul lui încercând să fiu într-o poziție optimă pentru a-l observa cât mai bine (dacă stau prea aproape de el, pierd prea mult din gestalt; dacă sunt prea departe, pierd detaliile). Practic, încerc să mă optimizez între gestalt și elemente – între a privi „prin” și a privi „la” – optimizând, astfel, tot acest proces de evaluare. Folosind peisajul de importanță, caut să am o evaluare optimă a lucrurilor (nu maximă), un contact de interacțiune optim.
Ce este acest contact optim? Când realizat peisajul de importanță și mă ajustez, mi se deschide o accesibilitate. Ce este această accesibilitate? Percepția vizuală este un proces activ de creare a unui peisaj. De exemplu, o cană este accesibilă mâinii mele. Această accesibilitate nu este o proprietate internă a cănii – o insectă nu o poate manipula – și nu este o proprietate doar a mâinii mele – mâna, de una singură, nu o poate accesa. Accesibilitatea pune bazele unei relații de coordonare între limitările cănii și limitările mâinii mel, ce îmi permite antrenarea unei interacțiuni în forma unei co-identificări. Procesul ar fi cam așa: văd cana ca fiind importantă, am un contact optim cu ea evaluând-o corect, creez accesibilitatea – mi se prezintă iar eu mă configurez ei – moment în care cana îmi devine accesibilă.
În jurul tău nu vezi culori și forme, ci accesibilități. De exemplu podeaua o vezi ca fiind „facilă mersului pe jos”, masa ca „loc pe care pot pune lucruri”, iar pixul ca fiind „manevrabil”. Peisajul de importanță te pune în contact, după care te pui în contact optim evaluând contactul, acest contact optim te va pune, apoi, în modul de a crea accesibilități în care agentul și arena sunt co-identificate. Spre exemplu, eu sunt un „ținător” de cană, iar cana este „ținubilă” – eu mă prezint ei , iar cana mi se prezintă mie.
Prin urmare, conștiința pune bazele unui peisaj al importanței, iar în acest peisaj are loc un proces de scalare în sus ce produce un „peisaj al prezenței”, o întreagă rețea de accesibilități. În același timp, pe măsură ce interacționezi cu lucrurile, creierul încearcă să figureze pattern-urile cauzale în opoziție cu cele corelaționale, producând un „peisaj de adâncime” – abilitatea de a înțelege lucrurile. De exemplu, un bebeluș va lua în mână o lingură și o va arunca pe jos de câteva ori. Apoi va lovi masa cu ea înainte de a o arunca pe jos. El va face asta pentru că încearcă să înțeleagă pattern-urile cauzale în ceea ce privește lingura. Mai întâi transformă peisajul de importanță într-unul de prezență și apoi într-unul de adâncime. Folosind peisajul de importanță, generează accesibilități – lingura e „ținubilă” în mână, este aruncabilă – ajungând la un mod mai profund de înțelegere (nu în cuvinte, ci interacționând).
Conștiința ta, în acest moment, îți prezintă un peisaj în care te ajută să identifici informațiile relevante, creează un peisaj al importanței texturat, în care unele lucruri îți sar în ochi iar altele nu, și care se mișcă dinamic constant, iar în acest peisaj creează un peisaj al prezenței, al modului în care tu și ce e important pentru tine se co-identifică într-o relație agent-arenă, dar care îți dă și un acces dinamic (accesibilitatea este schimbătoare) la a înțelege pattern-urile cauzale, punându-te în contact intim cu esența lucrurilor.
Dacă îți transformi conștiința, vei transforma întreaga mașinărie – peisajul de importanță, cel de prezență, cel de adâncime (pattern-urile pe care le vei urmări), ce tip de agent poți fii, tipul de arenă în care poți fi. În această transformare nu vei avea doar un flash de revelație, ci o revelație sistematică (o stare alterată de conștiință nu produce o revelație în conștiință, ci o revelație a conștiinței) producând o transformare radicală a tuturor peisajelor, nu doar a celor legate de o singură problemă.
Pentru a înțelege mai bine aceste transformări, trebuie să discutăm puțin și despre dezvoltarea copiilor, având o alte metaforă în minte: „copilul e pentru adult cum e adultul pentru înțelept” și „înțelepciunea este precum o maturizare”.
Să începem cu un experiment. Un copil de 4 ani este pus să aleagă între două rânduri de câte 5 bomboane așezate în linie acel rând care conține mai multe bomboane.
Copilul va alege al doilea rând (și s-a observat că toții copiii la vârsta asta fac aceeași greșeală), iar această greșeală se leagă de multe alte erori pe care le fac (nu este o eroare izolată). Dacă erorile copiilor sunt sistematice înseamnă că există niște limitări ce operează în cogniția copiilor. Jean Piaget a observat aceste erori sistematice și s-a întrebat dacă putem înțelege dezvoltarea copiilor urmărind cum se schimbă aceste limitări și cum se formează motorul senzorial al copilului în relația cu lumea.
Așadar, de ce aleg copiii rândul de jos? Pur și simplu, pentru că ocupă mai mult spațiu. Variabila „spațiu” este super-importantă pentru ei, iar peisajul lor de importanță nu prinde decât această variabilă. Un adult nu face această greșeală pentru că el include o altă variabilă: spațiul dintre bomboane este un spațiu non-bomboană și nu e, astfel, relevant. Adultul reușește să vadă prin această iluzie pentru că peisajul lui de importanță a fost antrenat să fie atent la mai multe variabile concomitent (fac scalare în sus și le integrează în atenție, scalare pe care un copil nu o poate face).
Modul în care devii mai înțelept decât un copil, și nu cazi pradă iluziilor auto-amăgitoare care pot afecta copilul, este prin antrenarea peisajului de importanță să se concentreze pe informația relevantă într-un mod relevant. Să ne amintim că, atunci când unele lucruri sunt super-importante, se declanșează bullshitting-ul și auto-amăgirea, soluția fiind schimbarea peisajului de importanță pentru eliberarea din iluzie și stoparea acțiunilor prostești.
Toate erorile pe care le fac copiii formează un sistem din cauză că peisajul de importanță nu a fost suficient de cultivat.
Copilul poate avea o revelație într-un punct (X) dar aceasta va fi irelevantă pentru că va rămâne blocat în celelalte puncte, rămânând blocat într-un „stadiu” anume de dezvoltare. Dar dacă copilul nu are o singură revelație, ci o revelație sistematică (care să schimbe tot sistemul) – o revelație a conștiinței, nu prin conștiință, prin care schimbă peisajul de importanță și nu doar modul în care încadrează o anumită problemă?
Are loc dezvoltarea copilului, care face o schimbare a peisajului de importanță prin care întregul sistem de erori cade și începe să vadă prin iluzie în realitate.
Adultul și-a modificat peisajul de importanță și nu cade pradă iluziilor sistematice ale unui copil de 4 ani, dar încă cade pradă iluziilor sistematice de care nu este încă conștient, neputând deveni conștient de ele decât dacă își transformă peisajul de importanță, peisajul de prezență și cel de adâncime pentru a descoperi ce e de fapt important sistematic și pentru a deveni mai înțelept.
Când ai „importanța” urmărind sistematic „prezența” în „adâncime” ajutându-te în a-ți găsi sens în viață, obții un „peisaj al semnificației” ce te protejează de bullshit, te ajută să vezi prin iluzii în realitate și îți dă acces la lucrurile mai prezente ție și la o relație cursivă și comprehensivă cu realitatea.
Stările alterate de conștiință au acest potențial de a genera o revelație a conștiinței, dar pot, de asemenea, să creeze efectul opus – să îți dea peste cap peisajul de importanță și să te facă mai predispus la bullshit și la auto-amăgire. Din această cauză, majoritatea stărilor alterate de conștiință sunt respinse ca fiind iluzorii și delirante. De ce, totuși, unele stări alterate de conștiință sunt resimțite ca fiind o revelație de conștiință? De exemplu, un om va zice: „Stai! Totul are sens acum. Văd prin iluzii în realitate într-un mod în care nu am mai făcut-o până acum.” De ce este această stare mai reală („realul real” precum spunea Platon) decât realul de zi cu zi. De ce este resimțit ca o „trezire”, că ai devenit, în urma experienței, un adult în comparație cu starea de dinainte pe care o vezi ca o copilărie?
Pentru a putea răspunde, va trebui să definim problema. Știm că mulți oameni au trăit aceste stări de înaltă conștiință, iar ce e caracteristic tuturor acestor experiențe e că oamenii le raportează ca fiind incursiuni în adevărata realitate, atât realitatea arenei cât și a agentului. Vor zice „asta e cum e, de fapt, lumea, și ăsta sunt eu, de fapt”. Iar experiența e atât de intensă încât oamenii își vor transforma viața de zi cu zi pentru a deveni cât mai asemănătoare acelui real real.
Vorbim aici de un „mai real” mutual ce se deschide în aceste stări de înaltă conștiință ce obligă la schimbare apăsând fix pe butoanele meta-motivațiilor platonice, cea de a obține întregimea ființei și întregimea contactului cu realitatea. Aceasta e problema ONTONORMATIVITĂȚII (ontologia studiază structura realității, iar normativitatea apare atunci când ceva obligă la o îmbunătățire). Stările de înaltă conștiință sunt „înalte” exact din cauză că te forțează să te schimbi prezentându-ți „mai realul” și activându-ți meta-motivațiile.
În studiile de laborator s-a observat că unele experiențe psihedelice generează experiențe mistice, iar un subset al acestora, generează experiențe transformative ce declanșează o schimbare cuantică. Dar de ce este ontonormativitatea stărilor de înaltă conștiință problematică? Experiența transformativă pe care o au oamenii (transformarea radicală pe care sunt dispuși să o facă) pare să fie declanșată de această stare de înaltă conștiință. Budismul, Daoismul, Vedanta, aspecte ale Iudaismului, tradițiile mistice ale Creștinismului și Islamului pot fi reduse la o simplă afirmație: „am avut o experiență a stării de înaltă conștiință, iar ea îmi justifică afirmațiile și îmi explică și motivează schimbările pe care le-am făcut”.
Această afirmație este problematică pentru că e în contrast puternic cu modul în care tratăm majoritatea stărilor alterate de conștiință (de exemplu, când ne trezim din vis, realizăm că ce am trăit în el nu a fost real). De ce respingem visul ca fiind ireal, deși în starea de vis totul părea real? Pentru că atunci când ne trezim, acele pattern-uri (ceea ce s-a întâmplat în vis) nu sunt coerente cu restul vieții. Tu ai o imagine coerentă a vieții tale (inteligibilitatea de care vorbea Platon) care dă sens majorității experiențelor prin care treci – și dacă e să îi dăm dreptate lui Platon, cu cât ceva e mai inteligibil, cu atât e mai real. Imaginea lumii în care te trezești e mai inteligibilă decât bizarul visului, ergo, visul e mai puțin real.
„Realul” este pattern-ul inteligibilității cu cel mai larg scop, ce are o coerență a conținutului largă și bogata, oferind cel mai mult sens experiențelor (pune la un loc credințele, amintirile etc.). Dar în stările de înaltă conștiință este exact pe dos. Ai singură experiență, nu este coerentă cu viața ta de zi cu zi, îți spune că viața ta de zi cu zi este iluzorie și că trebuie schimbată, iar în final, în loc să respingi acea experiență ca fiind ireală, respingi experiența vieții de zi cu zi pe acest motiv. Starea de înaltă conștiință este o experiență temporară, incoerentă în raport cu restul experiențelor noastre, și exact din acest motiv provoacă și cere transformarea radicală a vieții de zi cu zi și al sinelui nostru de zi cu zi. În plus, cere toate acestea fără a oferi un conținut inteligibil nou. Aceste experiențe sunt, tradițional, inefabile (greu de pus în cuvinte) și trans-raționale (nu pot fi argumentate, explicate sau justificate).
Aceste stări de înaltă conștiință ar trebui, după toate calculele, să fie cele mai respinse stări (sunt temporare, pun la îndoială toată inteligibilitatea și coerența, nu produc explicații viabile și nici un conținut nou), dar sunt promovate, de cei ce le-au trăit, ca fiind cele mai reale și folosite pentru a respinge experiența vieții de zi cu zi. După cum vedem, acesta e chiar atitudinea din fundația revoluției axiale. Problema ontonormativității stărilor de înaltă conștiință lovește la baza axialității într-un mod ce încă ne informează (in-forma) gramatica cognitivă și a modului nostru existențial de a fi aici și acum.
Știm, acum, că stările de înaltă conștiință au posibilitatea să aducă cu ele o îmbunătățire a dezvoltării, dar pentru a da o explicație adecvată acestor stări, vom avea nevoie de două explicații integrate: 1) o explicație descriptivă, o explicație a proceselor din spatele experiențelor (la nivel cognitiv și al creierului) care să dezvăluie fenomenologia (natura experienței); 2) o explicație prescriptivă, un răspuns la următoarele întrebări: „Este, de fapt, această stare o experiență adevărată? Oferă aceste stări o justificare rațională și un ghidaj pentru transformarea pe care oamenii o susțin în numele lor? Sunt aceste stări filosofic justificabile? Sau este ideea ontonormativității doar o iluzie?
Pentru o explicație coerentă, abordarea prescriptivă și cea descriptivă trebuie să fie integrate în mecanisme și procese. În cele ce urmează, vom aborda explicația descriptivă din perspectiva psihologiei cognitive.
Vom începe teoria descriptivă prin a aborda, în primă instanță, „ce simt” oamenii în aceste stări prin analiza a trei componente: cum este trăită lumea înconjurătoare, cum este trăit sinele, și cum este trăită relația dintre lume și sine.
În sfera lumii, oamenii raportează o senzație de intensă claritate (atât perceptual cât și cognitiv) și de deplinătate a sensului lucrurilor. Partea perceptuală a clarității este descrisă ca fiind „luminoasă”, lucrurile strălucesc, și nu putem să nu remarcăm asemănarea cu sensul original al cuvântului „glorie”, sensul fiind de „strălucire”. De amintit, de asemenea, că acesta e un element raportat de oameni în starea de flow – totul este luminos și intens (plin de viață, pe scurt, vivid). În descrierea acestei clarități, oamenii vorbesc de o expansiune a viziunii, susținând că au devenit conștienți de întreaga lume dar și de detaliile infime ale acesteia. Ar avea loc o expansiune masivă a capacității de scalare a atenției, a posibilității de a face încadrări și de a le desface și, în final, de a obține o revelație fundamentală.
În mare, este descrisă o amplificare a senzației de găsire a sensului lucrurilor dintr-o lume ce este, simultan, complicată și interesantă într-un mod extins, lărgit și strălucitor. Aproape în mod universal, expresiile folosite în această descriere sunt „lumea e frumoasă”, „lumea e vie” (plină de energie și semnificație), toate fiind rezumate în noțiunea de „UNITATE” (o unitate omniprezentă) – o integrare profundă a lucrurilor.
În sfera sinelui, oamenii raportează o senzație profundă de pace (nu în sensul lipsei de conflict, ci similar cu ceea ce descria Platon ca fiind starea de pace interioara, o stare a armoniei interioare ce apare când toate componentele personalității și cogniției lucrează optim împreună) și de conexiune îmbunătățită cu realitatea. Oamenii mai raportează trăirea unei bucurii profunde, bucuria fiind emoția pozitivă pe care o ai atunci când trăiești o conexiune profundă cu ceea ce e „bun”.
Mai este raportată și o schimbare fundamentală a simțului sinelui, în care sinele lor normal dispare (egocentric și autobiografic) – schimbare observată și în cazul oamenilor aflați în starea de flow – și amintirea (SATI) adevăratului lor sine – a modului de a fi. Observăm, astfel, o conexiune profundă cu interiorul (cu mașinăria sinelui) unificată cu o senzație de conexiune profundă cu pattern-urile ce formează realitatea inteligibilă. În această stare mai este raportată o senzație de energie și vitalitate crescută și un incredibil sentiment de revelație și înțelegere – din nou, nu putem să nu remarcăm similaritatea cu starea de flow.
Dar cum este raportată relația dintre lume și sine? Pare că este senzația unei conexiuni maxime, o unificare profundă, în care oamenii se simt atât de uniți cu lumea încât au senzația că participă la realitatea cu care sunt conectați simțind că își împart identitatea cu ea. Nu putem să nu mergem cu gândul la teoria conformității Aristoteliene, oamenii simțindu-se atât de conformați acelei realități cu toată ființa lor încât trăiesc identificarea completă cu ea. Dar această cunoaștere participativă este atât de superlativă, atât de profundă și atât de transformativă încât, inevitabil, oamenii raportează că trăirea acestei conexiuni este inefabilă.
În acest moment avem nevoie de o teorie descriptivă care să ia în considerare aceste moduri în care sunt trăite lumea, sinele și relația lor. Am văzut, până acum, că pare a fi o continuare a experienței flow-ului (din manifestare și efectul revelator profund), iar modul în care are loc revelația este inefabilă. Mai trebuie notat că aceste stări sunt precedate de „strategii disruptive”.
Aceste strategii sunt create special pentru a întrerupe funcțiile cognitive normale cu scopul de a altera starea de conștiință. Avem, astfel, două tipuri de asemenea strategii: strategii pe termen lung (precum mindfullness-ul) și strategii pe termen scurt (cum ar fi postul, privarea de sex sau somn, expunerea la ritmuri de tobe, cântatul în cor – ca la șamani – și utilizarea psihedelicelor). Aceste strategii disruptive sunt esențiale pregătirii revelației, trebuind să distrugi încadrările înainte de a avea posibilitatea de a face o nouă încadrare.
Când vorbim despre fenomenologia acestor stări disruptive folosim conceptul de „DESCENTRALIZARE”, și se poate observa că atunci când oamenii descriu aceste experiențe trec de la o orientare la persoana I (egocentric) la una alocentrică, vorbind mai mult dintr-o perspectivă de persoana a III-a. De exemplu, când spun „lucrurile sunt în fața mea” descrierea variază de orientarea mea, dar pot explica unde sunt lucrurile acelea alocenric, oferind coordonate relative la polul nord.
În experiențele descrise pare că importanța realității are, în sfârșit, puterea de a eclipsa strălucirea narcisică a propriului ego, iar pentru câteva momente suntem eliberați din închisoarea propriei idealizări, de super-importanța și bullshit-ul perspectivei egocentrice (această eliberare apare, de exemplu, ca Nirvana – însemnând „a sufla pentru a stinge” – sau în Vedanta avem Moksha – tradus ca „eliberare”.
Aceste stări de înaltă conștiință vin cu o mulțime de elemente revelatorii precum abilitatea de a găsi sens în mod radical, de a găsi coerența din pattern-urile ce stau la baza inteligibilității într-un mod integrativ și este predictiv pentru experiența găsirii sensului în viață. S-a observat experimental că actul găsirii sensului din unele scene prezentate creează în om sentimentul că viețile lor au mai mult sens (găsirea coerențelor crescând sentimentul de sens în viață).
Așadar, dacă ai o revelație, ai un sentiment de sens în viață mai crescut; dacă te afli și în starea de flow, acest sentiment va fi amplificat; iar dacă toate astea se petrec într-o stare de înaltă conștiință ce aduce un sentiment de inteligibilitate profundă, nu doar a lumii, cât și a sinelui, sentimentul de sens al vieții va atinge cote maxime. Dacă ai un sens în viață cuplat cu un simț amplificat al înțelegerii care te împinge și ghidează în a-ți îmbunătății viața, vei avea o imensă încredere în tine că ai găsit o cale spre o transcendență a sinelui și că posezi înțelepciunea necesară acestei transformări.
Ce știm despre aceste flash-uri revelatorii? Revelația este un vârf de fluență (fluența fiind o proprietate generală a tuturor proceselor cognitive). Inițial oamenii credeau că fluența este un simț al cât de ușor ar fi fost să procesezi informații, având ideea de bază că daca ușurezi procesarea informației vei considera acea informație ca fiind mai bună, mai de încredere, mai credibilă, indiferent de conținutul semantic inițial – dar se pare, totuși, că nu reprezintă doar ușurința procesării, pentru că repetarea pur și simplă a unui stimul nu declanșează acest simț al fluenței. Fluența e, mai degrabă, reprezentativă pentru cât de accesibilă e informația – cât de bine reușește sistemul tău să identifice informația relevantă și cât de mult a fost acea informație formatată pentru tine pentru a face această identificare posibilă. De exemplu, psihotehnologia alfabetizării a făcut procesarea cognitivă mai fluentă îmbunătățind puterea cognitivă și oferind o senzație îmbunătățită a cât de importantă și reală este informația procesată.
Ideea de bază e că atunci când ești fluent, procesezi informații foarte eficient. Iar atunci când ai o revelație, ai un vârf brusc de fluență, o îmbunătățire semnificativă a cât de fluent procesezi și, prin urmare, vei judeca informația pe care o procesezi ca fiind mai reală. Această fluență, biologic, este o strategie eficientă pentru supraviețuire. În general, în situații reale, când procesezi foarte fluent identifici, de fapt, pattern-urile reale.
Deci, revelația este o „identificare”, iar flow-ul este o cascadă de revelații ce amplifică capacitatea de identificare a realității; cuplându-se cu învățarea implicită, identifici pattern-uri tot mai complexe de care nu ești conștient (și pe care nu le poți descrie în cuvinte). Pe măsură ce înaintezi spre o stare de înaltă conștiință precum flow-ul, ai o fluență tot mai pronunțată, creierul lucrează optim, iar învățarea implicită identifică pattern-uri foarte complexe, filtrându-le pe cele cauzale. În flow ai foarte multe elemente comune cu experiențele mistice, și implicit cu cele transformative ce îmbunătățesc sentimentul de sens în viață și cel de conexiune cu realitatea. În flow trăiești și senzația de „unitate” prin pierderea radicală a conștiinței de sine, ne mai fiind egocentric, activitatea în care ești antrenat pare ușoară deși știi că e grea, e grațioasă și e super-importantă. Toate acestea sunt activate (și observate) în stările de înaltă conștiință.
Vrem, astfel, o explicație științifică plauzibilă a ce se întâmplă când cineva susține că a fost „iluminat” (precum Siddhartha) sau că a realizat o transcendență a sinelui radicală. Ipoteza CONTINUITĂȚII susține că fluența este îmbogățită în revelație, revelația este amplificată în flow, experiențele de flow pot fi îmbunătățite în experiențele mistice, iar unele experiențe mistice pot aduce experiențe transformative în cadrul unei stări de înaltă conștiință. Această ipoteză consideră că pentru toate aceste experiențe e folosită o singură mașinărie, dar că a fost exaptată progresiv în procesări tot mai puternice ce pot oferi un ghidaj (justificabil rațional) spre tipuri de transformări pe care le căutăm atunci când vrem să cultivăm înțelepciune și sens puternic al vieții – când vrem să ne trezim din criza de sens invocând o astfel de experiență transformative.
Studiile mai arată, de asemenea, că cei care au mai multe revelații mici ajung, eventual, să aibă și experiențe transformative. De exemplu, pe măsură ce practici mindfullness-ul ce produce revelații și flow, ajungi să trăiești experiențe mistice, despre care știm că sunt conectate cu experiențele transformative (conexiune îmbunătățită cu realitatea și un ANAGOGE îmbunătățit). Această ipoteză a continuității ne va ajuta în a începe să explicăm ce se întâmplă în stările de înaltă conștiință și, finalmente, să le justificăm.
După cum am văzut, în flow trebuie să existe o expertiză relevantă (abilitățile pot satisface necesitățile situației – fără aceste abilități nu poți intra în starea de flow. Acum ne putem întreba: Ce flow-uie în stările de înaltă conștiință? Ce expertiză folosești? Ei bine, este un tip de expertiză fundamentală, aceea a găsirii sensului lucrurilor în viața de zi cu zi. Si ce procese sunt optimizate în această stare?
Unul din ele este „PRINDEREA OPTIMĂ” – idee ce se leagă frumos cu teoria conformității. Când încerc să percep un obiect, mai ales dacă nu știu ce obiect este inițial, nu voi fi static. Mă voi mișca în jurul obiectului până ajung într-o poziție ce mă va pune într-o relație de compromis: un loc din care să văd cât mai multe detalii dar fără să pierd prea mult din gestalt – fac un balans dinamic între ele. O mare parte a percepției este inconștientă, tocmai pentru că ai învățat în copilărie cum să te poziționezi corect. Prinderea optimă este acest proces, dar la nivelul cogniției.
Să exemplificăm uitându-ne la categoriile pe care le utilizăm în viața de zi cu zi. Să zicem că mergi pe stradă și vezi un câine sau o pisică. În mod normal, vorbind despre ele, le vei descrie ca fiind „câine” sau „pisică”. Nu te vei duce un nivel în sus spunând „mamifer” sau „creatură ce merge pe stradă” („uite mamiferul!” fiind ciudat). E posibil să cobori cu un nivel spunând „uite un dalmațian”, dar asta se va produce doar în cazul unei familiarități ridicate cu acest subiect. Majoritatea oamenilor, însă, va zice „uită-te la câinele ăla!” Acest nivel („câine” și „pisică”) este denumit nivel de bază, și este ales implicit pentru că acesta e nivelul la care obținem prinderea optimă cognitivă.
Când categorizăm trebuie să balansăm două planuri: o similaritate cât mai mare a elementelor dintr-o categorie și diferențierea cât mai clară dintre două categorii. Iar un compromis va trebui făcut pentru că, pe măsură ce urc nivele devin tot mai abstract și pierd diferențele specifice, iar când cobor nivele devin tot mai specific și pierd generalitatea (încerci să obții simultan, precum în stările de înaltă conștiință, comprehensivitatea și detalierea). De exemplu, dacă ne amintim, în cazul cu 
, mergem simultan spre gestalt (cuvânt) și spre elemente (litere).
La o primă întâlnire cu o persoană încerci să faci o prindere optimă a persoanei respective, un lucru, de altfel, foarte dificil. Te plimbi cu atenția și interacțiunea urmărind sfaturi pe care ți le pot zice alți oameni: „uite-te în ochii lui, dar nu prea insistent”, „zâmbește, dar nu prea mult”, „râzi, dar nu prea des”, „pune întrebări, dar nu prea multe”, apoi „amestecă toate aceste informații, dar nu haotic”. Și, deși pare greu, sfaturile funcționează și tu reușești, găsești acel punct în care „simți” persoana – și ca întreg, și în detaliu.
Această prindere optimă trebuie făcută în orice domeniu de activitate (la înot, la o întâlnire, când citești, când te uiți la un obiect) și ți-ai antrenat această abilitate de când te știi făcându-te foarte competent, reușind acum să faci asta în mod inconștient (de exemplu, știi cât de aproape să stai de cineva – majoritatea oamenilor nefiind ciudați social).
Ce s-ar întâmpla daca ai avea o stare de flow a abilității de a prinde optim lumea? Dacă ai reuși să îngreunezi îndeajuns procesul alterându-ți conștiința, rupându-ți încadrările normale ca apoi să-ți deschizi atenția (de exemplu să vezi universul într-o coajă de nucă)? Nu ai avea o prindere optimă a unui singur lucru, ci un flow dinamic de prinderi optime a lumii și a tale, în cea mai comprehensivă încercare de a găsi sens, și nu într-un mod intelectual, teoretic, ci în forma unei conformări profunde.
Ce se întâmplă într-o stare de înaltă conștiință este că oamenii au flow în capacitatea de a prinde optim atât lumea cât și sinele, într-un mod cognitiv și perceptiv, utilizând mașinăria sinelui lor, și de aceea relația dintre lume și sine este trăită atât de intim și revelator. Acest proces contribuie la găsirea sensului lucrurilor pentru că dacă există o continuitate profundă între stările de înaltă conștiință, flow și revelație, ar explica de ce strategiile perturbatoare (a conștiinței, a modului în care găsim pattern-uri în mod normal) sunt atât de importante intrării în stările de înaltă conștiință, ele fiind esențiale apariției revelației.
Trebuie, astfel, să rupi încadrările greșite (fie prin practica mindfullness-ului, fie în mod natural, prin zburatul gândului) prin modul în care mintea te bruiază de la ceea ce faci. Unul din efectele pe care le are zburatul gândului este că îți mărește capacitatea pentru revelații. Prin distragerea atenției de la modul în care ai încadrat situația, te poți detașa de ea suficient de mult încât să o poți rupe. Experimental s-a observat că distrageri moderate ale atenției îmbunătățesc flexibilitatea cognitivă, astfel putem considera că unul din motivele pentru care ne zboară gândul este pentru a crea noi încadrări.
Procesul prin care aceste strategii de distragere a atenției îmbunătățesc șansele pentru revelații poartă numele de „DE-AUTOMATIZARE” (dacă ne amintim problema celor 9 puncte, vedem în mod automat pătratul, încadrând problema ca atare, iar pentru a găsi soluția trebuie să de-automatizăm cogniția – strategiile de distragere provoacă o de-automatizare semnificativă.
Aceste strategii de distragere a atenției măresc, de asemenea, VARIAȚIA din cogniție prin introducerea de „zgomot” și „entropie” în procesare – mărești variația lucrurilor la care ești atent și a proceselor active din creier. Dar de ce ar fi mărirea variației un lucru bun? Pentru că pot conștientiza mai bine acele lucruri care nu variază, observând ce se schimbă și ce nu. De exemplu, mișcându-mă în jurul unui obiect, multe lucruri variază, dar forma obiectului rămâne constantă, ceea ce îmi sugerează că forma lui este mai reală, fiind elementul ce nu se schimbă.
Acum, avem două tipuri de constante (lucruri ce nu se schimbă când încerci să faci o prindere optimă a lumii): constante utile și constante greșite – metoda științifică, în esență, caută constantele pentru a arăta ceea ce e mai real. Ce este o constantă bună? Prin deschiderea variației identific pattern-uri mai complexe ce nu se schimbă (spre exemplu ceea ce se întâmplă în rețelele de deep-learning), deoarece cu cât ai pattern-uri mai mari de constante, cu atât ești într-un contact mai intim cu realitatea. Constanta greșită este ceea ce se întâmplă atunci când încerci să rezolvi problema 9 puncte în care eșuezi constant pentru că e ceva ce trebuie schimbat. Constanta greșită e un mod de a formula și de a încadra problemele ce te blochează în a găsi o soluție.
EURISTICA OBSERVĂRII CONSTANȚEI este metoda pe care o folosești atunci când te blochezi, atunci când cauți răspuns la întrebarea „ce nu schimb în toate aceste eșecuri?” De obicei, ce nu schimbi este exact ce trebuie schimbat. Euristica observării constanței este folosită pentru a rupe încadrările greșite ce te fac să eșuezi în găsirea soluțiilor. Desigur, asta presupune o oarecare umilitate din partea ta – de aici fiind și conexiunea strânsă dintre umilitate și înțelepciune – deoarece trebuie să accepți eșecurile și faptul că e ceva greșit în modul în care gândești. Totuși, euristica observării constanței se aplică atunci când ai de-a face cu o singură eroare. Dar ce se întâmplă când te confrunți cu un sistem de erori?
Când te uiți la dezvoltarea cognitivă (spre exemplu problema celor 5 bomboane ale copilului de 4 ani), observi la copii erori sistematice (ca de exemplu erori de sortare a obiectelor) unde nu ai de-a face cu o singură eroare, ci cu un întreg sistem de erori. Când fac o schimbare de dezvoltare, copiii identifică modelul sistematic de erori și au o revelație ce nu se rezumă la o singură problema, ci o revelație ce se aplică sistematic tuturor acelor probleme interconectate. Iar cu acea revelație penetrantă sistematică, fac o schimbare de dezvoltare și cresc cognitiv – se maturizează.
Acest proces poate fi continuat în experiența iluminării. Prin deschiderea masivă a variației te conectezi la ce e mai real (și te simți mai conectat cu lumea înconjurătoare), dar poți vedea și ce te reține în propria dezvoltare identificând erorile sistematice, oferindu-ți o schimbare de dezvoltare radicală – „precum e copilul pentru adult, la fel e adultul pentru înțelept”. Obții, astfel, unul din elementele înțelepciunii: capacitatea de a vedea prin iluzii în realitate.
Înțelegerea modului în care funcționează stările de înaltă conștiință este la baza înțelegerii puterii și a moștenirii revoluției axiale, și implicit a elementelor pe care trebuie să le salvăm din ea. Nu mai putem crede în mitologii a două lumi, dar nu ne putem permite să pierdem aceste psihotehnologii ale intervenției, ale transformărilor de sine, ale transcendenței sinelui, ale cultivării înțelepciunii și ale îmbunătățirii sensului vieții prin realizarea unei armonii a dezvoltării interioare și a unei conformități intime cu lumea din jurul nostru.
De-centralizare este centrală flow-ului, experiențelor mistice și stărilor de înaltă conștiință, fiind necesară în cultivarea înțelepciunii. Un exemplu de de-centralizare în condiții experimentale este Efectul Solomon. Oamenii sunt puși să găsească o problemă foarte încurcată în care sunt blocați, de obicei o problemă interpersonală. De ce interpersonală? Pentru că, după cum spunea Sartre, „iadul sunt alți oameni”, dar la fel e și raiul, cel mai predictiv lucru pentru cât de plină de sens e viața este relația pe care o ai cu cei la care ții, făcând oamenii, astfel, infinit de complecși. Când oamenii descriu această problemă interpersonală sunt hipnotizați de mirajul propriei perspective egocentrice și o prezintă, implicit, la persoana I, rămânând blocați. Apoi sunt puși să descrie problema la persoana a III-a, obligându-i să se de-centralizeze, efectul fiind ruperea încadrărilor și realizarea modului în care erau blocați, sistematic, în rezolvarea problemei – vor avea revelație centrală în cum să rezolve problema.
Să ne gândim acum la de-centralizarea ce se petrece în stările de înaltă conștiință ce însoțesc experiențele de „trezire”. A se observa natura sistematică a erorilor egocentrismului, acestea nefiind erori distincte, ci erori interdependente, și de aceea starea aceasta este descrisă ca fiind „o adormire”. În starea de înaltă conștiință ai parte de o transformare în ceea ce privește erorile sistematice, văzând prin iluzii datorită de-centralizării radicale cu care vine la pachet. Desigur, această experiență poate fi îngrozitoare, devenind, chiar, o experiență traumatizantă.
Urmărirea acestei de-centralizări prin stări de înaltă conștiință într-un mod auto-didactic este foarte periculoasă. Auto-didacticii tind să intre în „camere de ecou”, cercuri vicioase al propriilor „morminte” egocentrice și să rămână închiși acolo. Buddha oferă o parabolă în acest sens: Iată cum poți prinde o maimuță. Pui niște smoală pe o bucată de lemn și aceasta îi va părea ca fiind ceva strălucitor și gustos (devine important și atractiv). Iar maimuța o prinde cu mâna, lipindu-se. După care pune cealaltă mână pentru a se elibera, dar se lipește și mai tare. Apoi pune picioarele, după care capul și gura, ajungând, în final, complet blocată, moment în care vânătorul o găsește și o omoară.
Dacă decentralizarea este urmărită de un individ izolat, autodidact, acesta va fi nepregătit și nu va avea abilitățile, necesare confruntării acestei transformări radicale, dezvoltate. De aceea este o idee proastă ca oamenii să consume psihedelice fără să se fi plasat într-o tradiție a înțelepciunii – o comunitate de încredere care le poate oferi repere pentru de-centralizare din exterior și sfaturi înțelepte despre modurile în care pot procesa și utiliza aceste transformări.
Aici remarcăm un alt aspect al crizei de sens: avem instituții ale informațiilor, instituții ale cunoașterii cu tradiții și experți respectabili ce pot oferi ghidaj, dar nu avem asemenea instituții pentru înțelepciune. Deși Siddhartha a parcurs acest traseu singur, iar noi, în gândirea noastră individualistă, am putea privi acest lucru admirativ, Siddhartha spunea că o comunitate este necesară cultivării acestor stări transformative.
Avem, astfel, o de-centralizare radicală ce poate oferi înțelepciune. Aceasta nu e doar o schimbare a peisajului importanței, ci este o schimbare participativă ce implică, nu doar, mașinăria cogniției, ci și a sinelui, și care aduce cu sine o schimbare a caracterului. Cunoașterea participativă este cunoașterea prin conformare, ce se bazează pe unicitatea relației dintre obiect și cel ce cunoaște obiectul, oferind revelații reciproce. Exact asta e iubirea, o descoperirea mutuală accelerată într-un mod cuplat și continuu ce creează o conformitate mutuală. Iubirea poate fi cunoscută doar participând în ea (precum cultura și limba). Putem vorbi, în cazul cunoașterii participative, de o cunoaștere prin iubire.
Cum poate fi această de-centralizare și transformare a simțului sinelui funcțională? Una din funcțiile sinelui este aceea de a acționa ca un „lipici”, putând face ca lucrurile relevante ție să fie relevante una alteia, lipindu-le la un loc. Și, în timp ce lipești lucruri la un loc, îți lipești și tu elementele din tine la un loc. Sinele este un set potent de funcții de integrare și procesare prin complexificare. A spune că ai un sine înseamnă să ai un set sistematic de funcții ce integrează (nu organizează, ci complexifică) lucrurile la un loc.
Această mașinărie centrală cogniției (abilitatea de a găsi sens în lumea înconjurătoare) ce lipește lumea la un loc în timp ce te lipește și pe tine la un loc, această mașinărie de complexificare a informației, poate fi exaptată. Dacă iei această mașinărie a integrării, pe care o folosești pentru a te integra – ce este concentrată pe sine, spre a integra sinele – și o îndrepți spre lumea exterioară, ar putea fi utilizată pentru a obține o integrare mai profundă a lumii, prin revelația pattern-urilor mai complexe. Toată energia și mașinațiunea ce era încâlcită în sinele nostru ar fi, acum, îndreptate spre lume, iar lumea ni se prezintă ca fiind vie și profundă. Intimitatea pe care o ai cu cunoașterea de sine va fi similară cu cea pe care o ai în cunoașterea lumii și toată acea energie păstrată în procesarea egocentrică (Cine sunt? Ce fac? Ce se întâmplă cu mine? Etc.) va fi îndreptată spre lumea exterioară, într-o de-centralizare radicală.
Această exaptare a procesării din ego pentru a procesa lumea înconjurătoare este cuplată cu sentimentul de a te fi mutat în modul de a fi și cu un mod radical de a-ți aminti cine și ce ești cu adevărat. Acum, avem toate elementele necesare (de-centralizarea, exaptarea mașinăriei sinelui, prinderea optimă în flow, conștientizarea constantelor) pentru a vedea cum operează această mașinărie când producem un profil experențial de procesare într-o stare de înaltă conștiință.
Pentru a înțelege nivelul procesării de informații, trebuie să ne îndreptăm atenția către inteligența artificială și „machine learning”, domenii în care oamenii încearcă să creeze mașini capabile de a găsi sensul lucrurilor. Să vedem ce strategii sunt folosite pentru a face mașinile să fie mai bune la învățare.
Una din metode e folosirea de strategii perturbatoare, introducerea de elemente aleatorii într-o rețea neurală fiind esențială pentru procesul de auto-optimizare. Problema cu care se confruntă mașinăriile puternice e că identifică pattern-uri ce pot fi corelaționale, utilizând doar mostre ale lumii reale. Oamenii au inventat o întreagă disciplină pentru a rezolva această problema: statistica, ce se luptă pentru găsirea unui răspuns întrebării „cum știu dacă pattern-ul din mostra mea este identică cu pattern-ul din lume?”. Dacă aceste pattern-uri nu sunt identice, înseamnă că mostra pe care am folosit-o nu e reprezentativă.
Deseori, aceste rețele neurale vor super-potrivi datele și vor identifica mult prea rigid un pattern din mostră ce nu va putea fi generalizat (vezi în figura de mai jos linia (1)). Statistica ne ajută să creăm „linia cea mai potrivită”(2) – care e posibil să nu atingă nici-un punct din mostră – printr-un proces numit „compresia datelor”.
În știință este folosită linia de date compresate pentru că poate fi generalizată și în alte contexte (ea este adevărată nu doar mostrei, ci și întregii populații).
Rețele neurale iau, deseori, calea exactă a datelor, creând o funcție care descrie perfect punctele, dar care nu se generalizează pe întreaga populație, exact datorită faptului că sunt atât de puternice în a genera funcții complexe – fac super-potriviri. Ce e de făcut pentru a stopa aceste super-potriviri? Poți băga zgomot în sistem; poți să-l oprești; poți să ștergi date; poți închide noduri – pe scurt, poți perturba sistemul cât mai mult posibil pentru a preveni super-potrivirea datelor (dar nici atât de mult încât să sub-potrivească, nereușind să identifice niciun pattern) și pentru a permite compresia. Compresia te ajută să găsești constanta reală, pattern-urile reale ce pot fi generalizate de-a lungul întregului context de varianță.
Vedem că aceste sisteme trebuie să se „miște în jurul” informației, trebuie să-și perturbe modul direct de a lucra, să strice încadrările, pentru a face încadrări mai bune și pentru a găsi acel punct de compromis între varianța disruptivă și compresie cu scopul de a detecta pattern-urile reale ce le va permite să devină mai bune la învățat.
Practic, trebuie să ai strategii perturbatoare când faci detecție puternică de pattern-uri – același lucru putând fi observat și la oamenii care încearcă atingerea unei stări de înaltă conștiință. Acesta e, de asemenea, și motivul pentru care apartenența la o tradiție este necesară, aceasta putând oferi ajutor în detecția pattern-urilor, poate introduce, la nevoie, perturbări și te poate ghida în modul în care te „miști” pentru a găsi punctul optim.
Dar ce se întâmplă în creier, în tot acest timp în care mașinăriile noastre interne produc compresia pentru a găsi pattern-uri masive de constanță? Inițial, este remarcată activitate crescută în cortexul frontal și parietal – acestea sunt asociate cu inteligența generală – în timpul găsirii sensului lucrurilor și a calibrării prinderii optime, după care devin hipo-active.
În timpul acestei activități crescute în cortexurile frontale și parietale, este observată o activitate crescută și în talamus – partea creierului care integrează diverse informații la un loc.
Revenind acum la strategiile perturbatoare, s-a observat că cu cât este schimbarea perturbatoare mai mare, cu atât e mai puternică experiența „trezirii”. Putem observa același lucru și în revelație, în care folosești întreaga mașinărie pentru a încadra informația după care trebuie să o perturbi radical pentru a o rupe declanșând o re-auto-organizare a sistemului.
Să luăm, ca exemplu, experiențele psihedelice bazate pe psilocibină. Psilocibina îmbunătățește METASTABILITATEA în creier, metastabilitatea fiind starea creierului în care acesta face complexificări (în mod normal, creierul face integrări sau segregări – diferențieri). Dar sub efectul psilocibinei, creierul face simultan aceste procese de integrare și segregare, într-un proces de complexificare masivă. Un exemplu de complexificare este ce se întâmplă în dezvoltarea embrionului, în care celulele se separă (segregare) dar se și integrează – omul este complex pentru că este, deopotrivă, și bine integrat și bine diferențiat.
Complexificarea oferă noi funcții și abilități, putând face lucruri ca adult pe care nu le puteai face ca zigot. Pentru că ești puternic diferențiat poți face multe lucruri diferite, dar pentru că ești și puternic integrat, nu te descompui ca sistem, putând face acele lucruri într-un mod coordonat. Modul în care crești și transcenzi sinele ca sistem se face printr-un proces de complexificare.
Psilocibina, punându-ți creierul în metastabilitate, îl ajută să complexifice și să nască noi abilități, ce îți vor permite să vezi lumea (integrare masivă) într-un bob de nisip (diferențiere masivă).
Dar cum rămâne cu teoria prescriptivă? Sunt aceste stări de înaltă conștiință, de fapt, ghiduri bune pentru transformare, și sunt ele justificabile? Trebuie, mai întâi, să introducem o noțiune: „PLAUZIBILITATE”. Plauzibilitatea este centrală modului în care determinăm cât de real este ceva.
Plauzibilitatea are două sensuri: poate fi un sinonim pentru „foarte probabil” – nu vom folosi aceste sens în cele ce urmează – sau poate fi un sinonim pentru „are sens”, „rațional valid” sau „demn de luat în seamă în mod serios”. De cele mai multe ori, nu îți poți baza acțiunile pe certitudini, ci pe plauzibilități. Dar a face ceva „plauzibil” presupune existența unei „credibilități” sau a unui „grad ridicat de încredere”. Considerăm o anumită propunere, un construct sau un anumit mod de a modela lumea ca fiind de încredere dacă este susținut de mai multe dovezi independente, dar convergente.
De exemplu, vei considera mai reală informația care vine de la mai multe simțuri decât cea care vine de la unul singur. Dacă doar văd ceva, este o șansă bună să fie o iluzie cauzată de subiectivitatea vederii; dar dacă o văd, o ating, o miros și o aud, șansele ca fiecare simț independent să producă o iluzie este redusă dramatic. Faptul că toate simțurile îmi spun același lucru nu îmi oferă certitudine, dar creează credibilitate și încredere, reducând probabilitatea ca eu să fiu auto-iluzionat. Foarte important de notat este faptul că această probabilitate ridicată nu este totuna cu certitudinea. Există o formă de schizofrenie în care oamenii nu doar că aud voci, ci văd și oamenii ce produc aceste voci, iar când vor să atingă persoana au și o iluzie tactilă. E greu să convingi acei oameni că ceea ce simt nu e real, tocmai pentru că aceste simțuri creează credibilitate.
Tocmai de aceea științei îi plac numerele, ele permițându-ne să reunim simțurile (poți vedea 3 – III trei linii –, poți atinge 3 – trei pixuri pe masă – și poți auzi 3 – trei bătăi din palme). Cuantificarea ne permite să amplificăm credibilitatea informației pe care o colectăm și să reducem la nivel de șansă că ceea ce primim, măsurăm sau modelăm este un produs al auto-iluzionării. Dar este credibilitatea destulă pentru a produce plauzibilitate? Nu!
Simțurile converg spre o stare de procesare în care nu privim doar înapoi, la cum am obținut datele, ci și înainte, la ce putem face cu ele. Ce ne dorim, de fapt, este un model ce poate fi aplicat cât mai multor domenii noi într-un mod ce ne va deschide lumea. Când un asemenea efort are succes, spunem că acel model sau „teorie” este „elegantă” – este atât de adaptivă încât poate fi folosită în multe alte domenii. Acum, precum convergența duce la credibilitate, la fel și eleganța duce la putere (a modelului, teoriei). Sunt aceste elemente destule pentru plauzibilitate? Nu!
Modul de procesare trebuie să fie cât mai fluent, procesarea trebuind să poată fi folosită pe loc, de către tine, și trebuie să poată fi internalizată. Când obții toate aceste elemente – fluență, convergență și eleganță – trebuie să găsești un echilibru între convergență și eleganță. De ce? Dacă am multă convergență fără prea multă eleganță, modelul rezultat este trivial (propozițiile triviale sunt adevărate dar nu au putere și nu transformă). La polul opus, puțină convergență cu multă promisiune de putere produc teorii greu de crezut – teoriile conspiraționiste cad în această categorie, pentru că dacă ar fi adevărate ar putea explica multe, însă problema lor e că sunt prea puține dovezi de încredere care să susțină ideile propuse.
Optim, vrem să avem o promisiune de putere mare în tandem cu o credibilitate ridicată a modelului pe care îl producem. Când acest întreg sistem este pus la punct, ceea ce producem este plauzibil – convergență mare, eleganță ridicată și fluență eficientă – iar ideea rezultată este profundă. Ce vedem aici este că, pe baza acestui model – convergență, eleganță, fluență – creierul face o evaluare a plauzibilității procesării lui când se află într-o stare de înaltă conștiință.
Ce putem vedea, deci, în stările de înaltă conștiință? De-automatizarea și descentralizare folosite ca strategii de a reduce bias-ul – convergență –, fluență în procesare rezultată dintr-o prindere optimă cursivă – fluență – și găsirea unui punct de nexus prin complexificarea procesării și exaptarea mașinăriei (revelațiilor și a sinelui) în care sunt generate noi abilități – eleganță. Creierul se află într-o stare în care primește informații care îi spun că procesarea pe care o face este cât se poate de credibilă, este foarte puternică și extrem de fluentă, deci ceea ce rezultă este cât se poate de plauzibil.
Plauzibilitatea nu e certitudine, dar trebuie să ne bazăm pe plauzibilitate, pentru că, în majoritatea procesărilor pe care le faci, nu poți avea certitudine. Nici știința nu oferă certitudine (istoric, majoritatea teoriilor au fost invalidate), dar ea nu e valoroasă pentru că oferă „adevăruri”, ci pentru că ne oferă plauzibilități ce se auto-corectează.
De exemplu, în știință nu testez orice ipoteză care îmi vine în minte – „dacă adun destule broaște, pot influența alegerile din Australia”. Acest tip de ipoteze sunt ridicole și absurde, fiind ipoteze fără sens – tradus prin „o voi elimina pentru că este implauzibilă”. Când rulez un experiment, trebuie să fiu, mereu, la explicații alternative ce pot explica fenomenul studiat. Inferez cea mai bună explicație după ce voi fi pus în competiție toate explicațiile alternative, iar cea care va oferi cea mai bună explicație a fenomenului o voi alege ca fiind explicația reală. Singurul mod în care pot obține certitudinea este prin verificarea tuturor explicațiilor alternative, ceea ce e imposibil, fiind o infinitate de explicații posibile, și de aceea nu există certitudini științifice. Dar știința avansează prin găsirea unor noi explicații ce le înving pe cele vechi și le înlocuiesc. Știința depinde de judecata plauzibilității, de la alegerea ipotezelor, la alegerea variabilelor controlabile și până la interpretarea datelor obținute experimental – cum numărul de interpretări a rezultatelor este, de asemenea, infinit, generez cea mai plauzibilă interpretare. Creierul nostru caută această plauzibilitate, ea fiind indispensabilă găsirii pattern-urilor reale din lume.
Să punem toate informațiile la un loc acum. Starea de înaltă conștiință este o optimizare a procesării ce vine cu o senzație de înaltă-plauzibilitate și care se bazează pe procese fundamentale precum prinderea optimă în judecata unui lucru și o formulare cât mai bună a problemei ce urmează să fie rezolvată. De asemenea, are un caracter indispensabil, ea bazându-se pe mașinăria plauzibilității, și este optimă în ceea ce privește obținerea celei mai bune funcționări posibile a persoanei. În plus, este prioritară prin importanța pe care o are, lucrând cu fundamentele oricărui proces cognitiv. Putem concluziona, deci, că stările de înaltă conștiință sunt ghiduri bune dacă sunt plasate într-o practică sapiențială a unei tradiții sapiențiale.
Aceste stări reprezintă ghiduri bune pentru modurile în care te poți transforma și în care poți cultiva înțelepciunea pentru a vedea prin auto-amăgiri (auto-iluzii). Uneori, oamenii reveniți din aceste stări fac declarații asupra naturii reale a lumii care sunt, de cele mai multe ori, bizare, iar ceea ce spun este, în mare parte, inutil pentru ceilalți oameni. Asta pentru că într-o astfel de stare nu vorbim de cunoaștere propozițională, ci de o transformare prin cunoaștere participativă, în urma căreia nu obții cunoștințe metafizice secrete, ci practici înțelepte.
În practică, trebuie să luăm înțelepciunea din aceste stări de înaltă conștiință și să o îmbrăcăm într-un discurs rațional – să nu confundăm, totuși, raționalul înțelepciunii cu raționalul cunoașterii – , într-o metafizică independent construită prin știință și filosofie – doar prin punerea celor două împreună putem extrage ceea ce aceste stări ne pot oferi.