Vom pleca, acum, din Grecia Antică spre un alt loc important al Revoluției Axiale: India. Impactul avut în zilele noastre este încapsulat în practica Budistă deoarece, precum Socrate e întruparea Revoluției Axiale în Grecia Antica, Siddhartha Gautama reprezintă această întrupare în India.
Pentru a putea discuta pe această temă, trebuie mai întâi să expunem povestea lui Siddhartha. El este fiul regelui, iar la naștere, tatăl lui, cheamă la palat toți înțelepții din regat, iar aceștia profețesc că băiatul va avea unul din două destine posibile: fie că va ajunge un mare rege, fie că va intra în viața religioasă, devenind o figură spirituală puternică. Regele alege prima variantă și decide că trebuie să
Siddhartha Gautama
scoată din viața băiatului toate acele lucruri care ar fi putut să-i declanșeze interesul pentru viața religioasă. El aranjează lucrurile în palat într-o manieră în care Siddhartha să nu vadă nimic îngrijorător: era mereu înconjurat de femei frumoase, mâncare din belșug și acces la tot ceea ce își dorea.
Să facem o pauză pentru o scurtă analiza a acestei vieți la palat. Marcus Aurelius spunea „e posibil să fii fericit chiar și într-un palat” și putem vedea cum Revoluția Axială este în antiteza cu acest stil de viață. Palatul reprezintă un anumit mod existențial, ideea palatului fiind o formă mitologică de a prezenta acest mod. Erich Fromm ne vorbește despre două moduri existențiale cu care toată lumea se confruntă, organizate în jurul a două tipuri de nevoi: „NEVOI DE A AVEA” ce duc la un „MOD DE A AVEA” și „NEVOI DE A FI” ce nasc un „MOD DE A FI”.
Nevoile de a avea sunt nevoi satisfăcute prin deținerea (a avea) de lucruri. Satisfacerea acestor nevoi se face prin categorisirea eficientă a lucrurilor și prin controlul lor direct. Avem, deci, de-a face cu o înțelegere „categorică” a lucrurilor. De exemplu, am o cană ce funcționează ca orice altă cană ce îmi îmbunătățește capacitatea de a controla lucruri – am o reprezentare categorică orientată spre a-mi oferi abilitatea de a controla eficient lucruri – în acest caz, apa.
Acest mod existențial presupune o relație cu lucrurile de tip „Eu – Lucru”, acel lucru având o identitate prin încadrarea lui într-o categorie. Pentru a satisface „nevoia de a avea” mă bazez pe inteligență și pe abilitățile mele de a controla și manipula lucruri în scopul rezolvării unei probleme (de exemplu, trebuie să beau apă). Vedem, astfel, că acest mod de a avea este un mod necesar și indispensabil existenței noastre.
În „modul de a fi” nevoile sunt satisfăcute atunci când „devii ceva”, nu prin „a avea ceva”, aceste nevoi fiind de dezvoltare. De exemplu, trebuie să devii adult sau trebuie să devii virtuos. Aceste nevoi sunt legate de sensul pe care îl dai existenței tale, relația cu ceea ce vrei să devii nefiind una categorică, ci „expresivă”.
Spre exemplu, atunci când iubești pe cineva ești cuprins de o nevoie de a fi mai bun, încerci să devii mai bun, să oferi persoanei iubite ocazia de a deveni mai bună, încerci să-ți satisfaci nevoile de sens și maturitate, de dezvoltare și de creștere. Iată de ce alergăm după iubire. Când iubești și ești iubit, ești într-o relație de dezvoltare mutuală, de realizare mutuală, iubirea fiind un proces, precum ANAGOGE, de realizare reciprocă. Relația în iubire nu este una categorică pentru că nu poți spune „ești o fată minunată pentru că ești precum celelalte fete și te pot înlocui ușor, și pentru că știu cum să te controlez și să te manipulez”.
În modul de a fi nu faci categorii și nu încerci să controlezi, ci încerci să iei parte într-o realizare reciprocă. Relația cu lucrurile este de tipul „Eu – Tu”, iar rezolvarea problemelor nu se face prin inteligență, ci prin „rațiune” – nu încerc să scap de probleme, ci încerc să le fac să aibă sens, să le fac să conteze.
Revenind la „Palat”. A trăi în palat înseamnă să încerci să trăiești doar în modul de a avea, iar una din problemele pe care le expune Fromm este că ne încurcăm între aceste două moduri, încercând să satisfacem nevoile de a fi în modul de a avea și suferim, astfel, de „CONFUZIE MODALĂ”. Ca exemplu, hai să observăm cât de mult cultura în care trăim este organizată în acest fel, pentru a servi intereselor pieței. Dacă eu te pot face confuz astfel încât tu să încerci să-ți satisfaci nevoile de a fi în modul de a avea, atunci îți pot vinde nenumărate lucruri pe care, poate, altfel nu ți le-ai dori – de exemplu, vrei să fii matur? Cumpără o mașină. Vrei iubire? Iată cât sex poți avea cumpărând produsul X.
Dar această confuzie modală naște o confuzie existențială profundă. Observând că nevoile tale de a fi rămân în continuare nesatisfăcute deși „ai” tot ceea ce ți s-a vândut, pornești într-o căutare și mai acerbă a lucrurilor pe care le poți avea pentru a umple golul existențial din tine (simți că mașina nu te-a făcut mai matur, așa că vrei să cumperi și mai multe mașini, sau mașini mai scumpe). Cu cât lumea corporatistă, a marketing-ului, te convinge mai bine să-ți satisfaci nevoile de a fi în modul de a avea, cu atât mai eficientă va fi în a-ți induce confuzia modală pentru a-ți vinde mai multe lucruri. Pe măsură ce identitatea ta devine tot mai mult un instrument politic și economic, o comoditate ce trebuie înțeleasă categoric și manipulată, vei fi tot mai susceptibil la a dori să „ai” lucrurile și ideologiile pe care alții vor să le vândă.
Viața la Palat este un mit, în adevăratul sens al cuvântului, reprezentând confuzia modală – mitul încercării de a-ți trăi întreaga viață în „modul de a avea”. Dar Siddhartha va părăsi palatul, iar modul în care face acest pas ne va arăta cum putem depăși confuzia modală.
La un moment dat, Siddhartha hotărăște să părăsească palatul ca să vadă ce e în afara lui. Se urcă în caleașcă cu vizitiul Chandra – care, cumva, în această poveste nu știe de regula regelui de a-l izola pe fiul său de orice lucru care l-ar putea îngrijora – și pornește în explorarea împrejurimilor. Plimbându-se, vede un om bolnav și este cuprins de agitație:
„Ce e cu acel om?”
Chandra îi răspunde, simplu: „e bolnav”.
„Ce a făcut să merite asta?”
„Nimic, toată lumea se îmbolnăvește.”
„Și eu mă pot îmbolnăvi?”
„Desigur!”
„Hai să plecăm, nu mai vreau să văd așa ceva!”
Pe drum văd, apoi, un bătrân, iar Siddhartha întreabă:
„Stai! Omul ăla e și el bolnav?”
„Nu, e bătrân.”
„Cum adică?”
„Asta se întâmplă tuturor oamenilor cu trecerea timpului.”
Absolut înfricoșat de ce a văzut, pornește spre palat. – dar odată disipată confuzia, nu te mai poți întoarce in ea. Pe drumul spre palat, întâlnește cu cortegiu funerar și vede cadavrul.
„Omul acela e bolnav?”
„Nu, e mort.”
„Ce? De ce?”
„Pentru că, mai devreme sau mai târziu, se întâmplă tuturor.”
Modul lui de a avea este acum distrus, iar Siddhartha cade într-o criză existențială. Siddhartha îi ordonă lui Chandra să îl ducă imediat la palat, pentru a-și recăpăta veselia prin modul de a avea. Dar pe drum se întâlnește cu un alt om ce renunțase la palat și care era cuprins de o liniște profundă, iar contrastul dintre starea lui interioară (agitația crizei) și liniștea pe care o vede în acel om îi stârnește curiozitatea:
„Cine e acest om?”
„Este un ascet, un pribeag.” – iar acest ascet, în mitologia Budistă, reprezintă întruparea modului de a fi, o persoană care a atins pacea interioară.
Siddhartha se întoarce la palat cu aceste patru întâlniri încă vii în mintea lui, însă nu regăsește pacea pe care o avusese înainte pentru că nu se poate întoarce în „palat”.
Să ne gândim, puțin, la sensul dublu al cuvântului „DEZILUZIONARE”: de obicei ne referim la cineva deziluzionat ca fiind într-o stare ce se îndreaptă spre disperare, tristețe datorată unei pierderi – o stare, evident, negativă. Dar sensul lui original etimologic este „pierderea iluziei”, o idee profund axială.
Siddhartha pierde iluzia imortalității și sentimentul de apartenență pe care îl avea în palat, simțind că locul lui nu mai e acolo – odată disipată confuzia modală, nu te mai poți întoarce în această stare, deziluzionarea fiind ireversibilă. Deziluzionat fiind, Siddhartha decide să plece, decizia fiind făcută și mai grea având în vedere că asta presupunea să își abandoneze familia (soția și un copil). Putem critica din punct de vedere etic această decizie, dar mitul susține că viața morală este construită pe ceva mai profund decât responsabilitățile cotidiene. Aceste responsabilități pot deveni absurde într-o lume în care ți-ai pierdut sensul, iar moralitatea este construită și depinde de o viață încărcată de sens.
Siddhartha se tunde, părăsește palatul, se duce în pădure și urmează calea asceților (a celor care au renunțat la modul de a avea), încercând să găsească o soluție pentru frica și tulburarea ce încă ardeau în el. Cunoaște numeroși învățători și învață numeroase abordări, dar ajunge într-un punct problematic: deși a părăsit palatul, simte că într-un anumit mod nu l-a părăsit – nu a renunțat la modul de a avea – încă ducând în el confuzia. El urmează calea ascetismului, încearcă să-și expună corpul la durere și teste grele, dorind să-l supună complet. Practică deci auto-refuzul, gândindu-se că dacă palatul reprezenta auto-indulgența, de ce nu ar fi auto-refuzul soluția? Se înfometează până devine fantomatic și anemic, dar în continuare simte că soluția aceasta nu funcționează – a încerca să anihilezi sinele presupune ca încă să ai (să deții) un sine, deci ești, încă, în modul de a avea, schimbând doar modul de a avea lucruri, în modul de a te avea pe sine.
Este, deci, încă în confuzie modală din cauză că nu poate să iasă din paradigma modului de a avea, auto-refuzul nefiind altceva decât un aspect al acestei confuzii (precum este și auto-indulgența), iar el vrea nu doar negarea auto-indulgenței, ci transcenderea acesteia – când negi ceva, nu schimbi încadrarea în care privești acel ceva.
Siddhartha stă pe malul unui râu aproape leșinat, când pe-acolo trece o barcă în care un muzician cântă la un instrument cu coarde, și pe care îl aude spunându-i unui învățăcel: „Nu! Ascultă-mă! Corzile nu trebuie să fie nici prea strânse, nici lăsate prea moi. Prea strâns e la fel de rău ca prea moale!”. – și nu putem să nu remarcăm asemănarea cu ideea Aristoteliană a Medianei de Aur – și astfel, Siddhartha, descoperă Calea de Mijloc – nu în sens de compromis, ci ca o reformare radicală.
Calea de Mijloc presupune transcenderea modului de a avea, respingând atât auto-indulgența, cât și auto-refuzul. Precum flow-ul presupune optimizarea contactului cu realitatea, modul de a fi presupune a fi conectat într-un mod corect. După ce cade în apă și e salvat de o fetiță, Siddhartha are o revelație: trebuie să urmeze Calea de Mijloc, trebuie să găsească un mod de a-și optimiza cogniția pentru a-i permite transcendența și redescoperirea acelui mod existențial ce îi lipsea, modul pe care îl văzuse în ochii ascetului.
Cuvântul „SATI” înseamnă a-ți aminti, dar nu o simplă idee. SATI presupune a aduce în minte o amintire modală, a-ți aminti un mod de a fi uitat, presupune o restructurare a ființei conformă acelui mod de a fi amintit. De exemplu, când te întorci într-un loc în care nu ai mai fost de mult, îți amintești o identitate pe care o aveai acolo. Când nu ești acolo îți amintești fapte petrecute, dar când ești prezent amintirea este simțită – vedem un mod de cunoaștere participativ.
Siddhartha încearcă să-și amintească (SATI) modul de a fi pe care îl văzuse în ochii ascetului. Acest cuvânt, SATI, este tradus azi ca MINDFULLNESS (amintirea modului de a fi). Un alt exemplu de SATI poate fi observat atunci când te trezești din somn. Această trezire, iluminare, este una din metaforele pe care oamenii le folosesc atunci când vorbesc despre transcendență de sine. Când te trezești din somn nu e ca și cum ți-ai aminti un eveniment trecut, ci este precum ți-ai recupera realitatea și identitatea – simți că îți aparții din nou. Siddhartha vrea o psihotehnologie a MINDFULNESS-ului ce îl va ajuta să-și recupereze (SATI) modul de a fi și să se trezească – în final el va primi titlul de Buddha, care înseamnă „cel trezit”.
În prezent, unul din răspunsurile la criza de sens este revoluția mindfullness. Dar ce este mindfullness-ul, din perspectiva științelor cognitive? Dacă întrebi oamenii în ce constă mindfullness-ul, majoritatea vor răspunde: a fi mindfull înseamnă să fi atent la momentul prezent într-un mod necritic (a fi prezent ne duce cu gândul la modul de a fi), dar această înțelegere este greșită.
Pentru a evita confuzia din definirea mindfullness-ului, trebuie să facem distincție între „limbajul de învățare” și „limbajul explicativ”. Limbajul de învățare este limbajul folosit atunci când înveți pe cineva ceva nou. Este un limbaj al imitației, al implicării, în care putem conta pe faptul că învățătorul și elevul sunt împreună în acest demers, în care putem conta pe pragmatismul situației și pe faptul că se dorește acest proces de învățare de ambele părți implicate. Dar dacă aș folosi limbajul acesta pentru a explica un fenomen, aș face o greșeală. De exemplu, unul dintre cele mai eficiente metode de a antrena memoria este să folosești tehnica localizării. Dar ar fi greșit să crezi că acesta e modul în care e organizată memoria. Metafora spațialității memoriei este greșită, memoria nefuncționând așa. O dovadă în acest sens sunt liberele asocieri pe care le facem și faptul că știm instant dacă nu știm ceva – nu căutam activ în „camere” ale memoriei. Vedem, deci, că metafora spațialității memoriei e bună atunci când îți antrenezi memoria, dar e prea simplistă pentru a explica modul ei de funcționare. Limbajul de învățare a mindfullness-ului nu trebuie importat în mod necritic într-o încercare de a explica științific ce este.
Deci, ce este mindfullness-ul? Ce înseamnă „a fi atent la momentul prezent”? „A fi aici și acum”. Unde e aici? Când e acum? Aceștia sunt termeni relativi la context și nu poți explica, de fapt, nimic cu ei. Este un limbaj potrivit pentru învățare, dar e prea simplist pentru a un proces de înțelegere. Trebuie, astfel, să reformulăm definiția mindfullness-ul pentru a putea recupera sensul învățăturilor lui Siddhartha.
Din fericire, putem să apelăm la Platon (și ce ajutor de nădejde avem în el!) pentru a ne ajuta să reformulăm explicația: cunoașterea nu se bazează doar pe o listă de elemente componente (dacă ne amintim, pasărea nu este doar aripi, pene și cioc, ci este și o organizare structural-funcțională a acestor elemente). Când întrebi oamenii ce este mindfullness-ul, vor înșira o listă de patru elemente componente: presupune a fi prezent, presupune a nu judeca, este aducător de revelații, reduce reactivitatea. Dar ne lipsește EIDOS-ul, organizarea structural – funcțională ce descrie cum funcționează și cum interacționează aceste elemente între ele.
Pentru a transforma această listă de elemente într-o schemă necesară extragerii EIDOS-ului, trebuie să reinterpretăm aceste componente și să le explicăm funcționalitatea. Din fericire, în psihologie, fiecare element este deja studiat, deci tot ce trebuie să facem e să la punem la un loc. Din cele patru elemente, primele două sunt stări în care un om poate intra (lucruri pe care le poți face). În schimb, ultimele două sunt rezultate, trăsături pe care omul le poate cultiva.
Lista nu oferă o explicație a modului în care stările cauzează trăsăturile și nici nu pune întrebări constituționale precum: este „a fi prezent” parte din „a nu judeca”? Sau vice-versa? Sunt cumva ambele parte dintr-un întreg? Care e relația structurală dintre ele? Lista de componente nu deține EIDOS, iar fără el nu putem pune aceste întrebări. Pe măsură ce vom explica componentele, lista se va transforma într-o schemă, din ea vom extrage organizarea structural – funcțională și vom înțelege, astfel, cum poate mindfullness-ul să producă transformarea radicală promisă de Siddhartha.
Să începem cu „a fi prezent”-ul ce produce „revelația”. Expresia „a fi prezent” este inutilă într-o explicație, dar ai putea zice că ea se referă la „concentrare”, însă asta nu e destul. Siddhartha precizează că această concentrare trebuie să fie o concentrare corectă, ceea ce implică existența unei concentrări greșite. În acest punct, ai putea completa zicând „a fi prezent” înseamnă „a fi atent”. Să privim, în acest caz, legătura dintre concentrare și atenție din perspectiva lui Siddhartha ce a înțeles expresia „nici prea strâns, nici prea moale”, și să o analizăm fenomenologic. Putem observa două tipuri de concentrare: o concentrare de tip tunel (violentă, forțezi extern mintea să se lipească de lucruri) și o concentrare moale (ce se manifestă prin reîmprospătarea interesului pentru ceva). Reîmprospătarea interesului este procesul de conformare de care vorbea Aristotel – explorezi constant un univers ce se deschide permanent.
Avem nevoie de un model al concentrării ce aduce cu ea o vigilență moale, ce îți reîmprospătează constant interesul, ce te implică profund în activitate pentru a te pune în contact intim cu ea. Dar despre ce tip de atenție vorbim aici? Nu o vrem prea dură (de exemplu când cineva urlă la tine „Concentrează-te!” – corzile sunt prea strânse aici), dar nici prea moale (de exemplu „fă ce vrei…” – corzile sunt prea largi).
Mai trebuie să facem o scurtă paranteză aici pentru un lucru important de înțeles. Atenția nu este un „reflector”, ci un proces de optimizare complex, este o formă de „acordaj” ce te face să fii implicat participativ cu lucrul la care ești atent. Și totuși, de ce folosim metafora „reflectorului”, chiar și în psihologie? Pentru că atunci când luminez ceva, acel ceva iese în evidență devenind mai interesant, iar atenția aduce lucruri în prim plan făcându-le mai interesante. Problema cu această metaforă este că nu încorporează partea de optimizare a procesului și nici pe cea a conexiunii pe care o are cu revelația.
Dar atenția nu poate fi controlată în mod direct. De exemplu „a păși” este o acțiune pe care o poți face voit, dar „a exersa” nu, pentru că naște întrebarea „ce anume?”. Exersarea presupune optimizarea unei alte acțiuni. A exersa jocul de șah presupune să optimizezi modul în care joci șah. Similar, dai atenție atunci când optimizezi un alt proces, neputând să o controlezi doar pe baza voinței. De exemplu, dacă îți spun „fi atent la degetul mare de la mâna dreaptă ca să observi ceva” (practic, să-ți concentrezi privirea) va funcționa. Dar dacă aș zice „fi atent dar fără să faci nimic” te vei bloca.
„Unisonul cognitiv” apare atunci când facem această optimizare în care încercăm, de fapt, să coordonăm diverse procese spre un scop comun pentru a le determina să funcționeze eficient împreună. Dar cum optimizează atenția procese, cum le integrează împreună și cum aduce revelația (revelația sistemică ce produce trezirea, ce motivează oamenii să facă o transformare radicală necesară eliberării din confuzia modală sau din alte dileme existențiale?
Atenția optimizează „a auzi” în „a asculta”, „a vedea” în „a te uita” în scopul de a urmări în de-aproape ceva. Când vorbim de înțelepciune, nu discutăm despre o revelație izolată, ci de un set sistematizat de revelații, mutual relaționate ce vin cu o transformare fundamentală a modului existențial al unei persoane. Hai să analizăm structura atenției folosind un exemplu practic.
Cu ochii închiși și cu un creion în mână, lovește încet o cană de pe masă. Lovești încet și repetat cu proba (creionul) pentru a o descrie și pentru a forma o imagine în minte a cănii pe care o studiezi, concentrându-ți atenția pe cană. Apoi, schimbă atenția concentrându-te pe creionul din mână, dar continuând probarea cănii cu lovituri ușoare. Retrage-ți acum atenția pe degetele ce țin creionul, apoi pe mișcarea încheieturii, iar, în final, lasă micile lovituri să-ți prezinte obiectul. Când atenția se mută pe degete, nu mai ești conștient de creion, iar când, la final, ești atent la cană, uiți și de degete, și de creion.
Dar nu e ca și cum ești complet inconștient de creion, altfel nu l-ai putea manipula, ești, în schimb, conștient „prin el”, nu „de el”. Când ești conștient prin creion e ca și cum acesta ar fi transparent, pe când, atunci când ești conștient de el, creionul devine opac. În mod analog, ochelarii sunt transparenți atunci când te uiți prin ei, dar îți poți îndrepta atenția la ei pentru a-i observa, ochelarii devenind acum opaci. Prin atenție, faci o tranziție dinspre transparență spre opacitate.
Dar ce ne indică această abilitate de a face schimbarea asta? Când ești conștient de un obiect prin probă, faci o conștientizare implicită (subsidiară), o conștientizare prin ea a unui obiect „focal” (conștientizarea focalizată este o conștientizare explicită). Observăm că conștientizarea este un fenomen structurat, atenția trecând prin conștientizarea subsidiară la conștientizarea focală. Poți face pași înapoi cu atenția, proba devenind focală și degete subsidiare, sau senzațiile fiind subsidiare și degetele focale, dar când te concentrezi pe obiectul inițial, toți acești pași au fost făcuți deja – te uiți la obiect prin senzații, prin degete, prin probă. Ne este clar, acum, că metafora reflectorului este incompletă pentru că nu ne prezintă această structură stratificată, recursivă și dinamică.
Dar, atenția o poți deplasa în ambele direcții: o schimbare de la transparență la opacitate prin care pășești tot mai mult în mintea ta, sau o schimbare de la opacitate la transparență, atunci când pășești spre exteriorul tău – atenția face aceste mișcări în continuu. Vedem, acum, câte procese sunt coordonate și integrate în deplasarea atenției, ce este necesară optimizării și prioritizării unui obiect (sau a unei scene, sau a unei situații).
Când cunosc cana prin probă, particip la modul în care proba interacționează cu cana, fiind atât de interesat („interes” are baza semnatică în „inter esse”, ce înseamnă „a fi in ceva”) de cană încât devin integrat cu proba ( de exemplu, vederea e integrată cu ochelarii, văzând prin ei și cu ajutorul lor). La fel cum utilizăm tehnologia în acest proces (utilizarea probei) folosim și psihotehnologia (de exemplu gândirea de ordin 2; sau alfabetizarea atât de bine integrată în cogniție încât nu remarci că „vezi” prin ea). Oamenii folosesc termeni metaforici atunci când vorbesc despre deplasarea atenției, folosind termeni precum „înăuntru” și „în afară”. Poți vedea prin multă procesare adânc în lume, sau poți face „pași înapoi” pentru a vedea procesarea tot mai aproape spre centru minții.
Dar mai avem un aspect important ce stă la baza funcționării atenției. Să luăm, de exemplu, cuvântul de mai jos:
Dacă întrebi lumea ce scrie, vor răspunde „HAINĂ” dar dacă îi întrebi de ce prima literă este mai întâi A și apoi H, vor răspunde „pentru că așa se potrivește în acest cuvânt, un H și un A”.
Observăm că literele pot fi privite ca elemente iar cuvântul ca un „GESTALT” (o structură totală). Dar ne lovim de o problemă acum, pentru că pentru a citi cuvântul trebuie să citesc literele individual, dar pentru a dezambiguiza fiecare literă trebuie să fi citit întreg cuvântul, și ne confruntăm cu concluzia că citirea este imposibilă. Dar citirea nu este, evident, imposibilă. Suntem obligați, atunci, să facem o schimbare în modelul atenției (iar modelul reflectorului este impotent în a adresa problema).
Ce face, de fapt, atenția este să meargă simultan în sus, de la elemente spre gestalt (EIDOS-ul), și în jos, din gestalt spre elemente. Atenția, deci, nu se deplasează permanent doar „înăuntru” și „în afară” (între transparență și opacitate), ci și „în sus” și „în jos” (între elemente și gestalt). Mindfullness-ul trebuie, astfel, să lucreze cu acest sistem complex și dinamic de procesare (procese dinamice auto-organizatorii, ce pot fi optimizate), și, cumva, să-l optimizeze.
În schema de mai sus a modului în care se poate deplasa atenția, pozițiile sunt relative, niciun element nefiind absolut. De exemplu, litera este un element al cuvântului, dar cuvântul este un element al unei propoziții.
Un exemplu bun pentru scalarea în sus a atenției (1) este în știință, în care se caută mereu modele mai complexe (urcare spre gestalt) ce pot fi integrate, cu scopul de a privi tot mai adânc în legile ce guvernează universul. Formula F = m x a te ajută să vezi mai profund lumea, elementele individuale de forță, masă și accelerație fiind integrate într-un nou element ce poate fi folosit mai departe. Alteori, când facem pași înapoi spre mintea noastră (atenția conștientizează procesele (2)), rupem gestalt-ul în elemente (de exemplu, când trecem de la a mișca un deget, la a mișca secțiuni ale lui).
Să unim, acum, aceste informații de practica mindfullness-ului. În meditație – „meditație” înseamnă mișcarea spre centru – faci scalarea în jos a atenției (în meditație li se spune oamenilor să fie atenți la respirație, la ce simt, la senzațiile generate în abdomen în timpul respirației și să-și mențină interesul). În mod normal, nu dăm importanță senzațiilor, ci le folosim pentru a da importanță lumii înconjurătoare. În plus, în meditație facem și o analiză bazată pe observație rupând gestalt-ul în experiențe separate.
Contemplarea reprezintă scalarea în sus a atenției, deși în societatea modernă, meditația și contemplarea sunt tratate ca sinonime. Etimologic, contemplarea presupune existența unui templu într-un centru, „templu” fiind un termen în latină ce reprezintă o parte a cerului spre care te uiți pentru a vedea semne de la zei. A contempla înseamnă, deci, a privi în sus spre divin. CONTEMPLATIO, în latină, este traducerea cuvântului grecesc „THEORIA” care însemna a vedea mai adânc în realitate, și care, evident, e baza cuvântului „teorie”. Vedem, deci, că meditația merge spre interior, iar contemplarea spre exterior.
În mindfullness avem câteva elemente folosite pentru a genera revelații: PASENA, care este strategia de scalare în jos, META, ce reprezintă strategia de scalare în sus (ce se face cu simțul identității) și TAI CHI CHUAN, care este mișcarea fizică în față și în spate într-un mod integrat. Dacă ne amintim problema celor 9 puncte, știm că oamenii proiectează automat și inconștient un pătrat peste puncte și nu pot obține soluția. Pentru a rezolva problema trebuie să rupi încadrarea pentru a nu o trata în acea limită – problema nu trebuie tratată categoric.
De asemenea, observăm că sunt două momente în care poți avea o revelație: 1) când rupi o încadrare nepotrivită (ruperea gestalt-ului) și 2) când trebuie să-ți de-automatizezi cogniția aducând lucrurile pe care le faci inconștient în conștiință (printr-o schimbare de la transparență la opacitate, precum atunci când simți prin probă și devii, apoi, conștient de probă).
Abilitatea oamenilor de a rezolva probleme ce necesită revelație poate fi îmbunătățită dacă pot face doi pași. Scalarea în jos te ajută să rupi gestalt-ul și să-ți de-automatizezi cogniția, însă nu e destul pentru o revelație. După ce distrugi încadrarea originală trebuie să construiești una mai bună. Pentru a face asta trebuie să-ți lărgești câmpul de conștientizare, trebuie să iei lucruri pe care le-ai ignorat și să faci modificări ale relevanțelor lor și, nu în ultimul rând, să privești mai adânc în lume pentru a găsi pattern-uri mai profunde și complexe pe care nu le-ai considerat până atunci. Pentru a face o nouă încadrare trebuie să faci scalarea atenției în sus.
Ambele scalări te pot ajuta în obținerea unei revelații, dar e o problemă, pentru că ambele te și pot încurca. De exemplu, dacă faci doar scalare în sus vei proiecta imediat pătratul și te vei bloca – vei face o fixație. Dacă faci doar scalare în jos (meditezi) nu vei reuși niciodată să creezi o soluție (un gestalt) și te vei „sufoca” – te îneci. Ce trebuie să faci e să te antrenezi în ambele sensuri ca apoi să poți „pluti” – precum în flow – între ele. Cele două scalări se vor trage una pe cealaltă forțând o coordonare continuă pentru a obține un grad optim de atenție cât mai potrivită lumii – acest „dans” între scalări are conotații mistice. Acesta este motivul pentru care mindfullness-ul nu trebuie asociat doar cu meditația.
Înainte de a merge mai departe, să rememorăm ce am discutat până acum. Mindfullness-ul este, în esență, un mod de a antrena o flexibilitate a scalării atenției pentru a putea interveni eficient în felul în care încadrăm probleme, cu scopul de a mări șansele pentru revelații atunci când o revelație este necesară.
Dar totuși, cum poate „a fi prezent” să mărească șansele pentru o revelație? Când fac o scalare în jos mintea îmi devine mai puțin reprezentațională, mai puțin inferențială. Folosesc această scalare pentru a deveni mai conștient – pentru a dobândi un oarecare control – de procesele de încadrare a problemelor, dar și de abilitățile antrenabile ce îmi pot mări șansele de revelații. Când faci doar scalare în jos, la un moment dat, ajungi la un anumit tip de experiență mistică, un „eveniment de conștiință pură” ce apare atunci când cobori atât de mult în interior încât îți privești conștiința printr-un proces inconștient – nu ești conștient de ceva anume, nu ești conștient de tine, ci ești conștient de conștiința ta.
Dar ce se întâmplă când faci scalarea doar în sus? În final vezi totul ca fiind interconectat, un gestalt atotcuprinzător, atât de vast încât te cuprinde și pe tine. Trăiești experiența unui întreg rezonant, un stadiu de super-flow în care ești una cu totul. Acest model al mindfullness-ului explică de ce oamenii care îl practică au acest tip de experiențe mistice. Putem concluziona de-aici că vrem, în cele din urmă, să puteam realiza ambele scalări.
Există o a treia stare, la care vrem de fapt să ajungem: „starea de non-dualitate”. De exemplu, când faci un circuit de scalări în sus și în jos, făcând scalare în sus când inspiri, și scalare în jos când expiri, poți avea al treilea tip de experiență mistică, conștientizarea adâncurilor conștiinței și profunzimile realității în același timp: PRAJNA – o stare a non-dualității. Aceasta este starea pe care o doresc oamenii, o stare care aduce o capacitate enormă de a genera o revelație (o revelație în ceea ce privește esența – gramatica – relației agent – arenă). Această stare optimizează mașinăria ce vede lucrurile într-un mod integrat, vede conexiunea dintre agent și arenă, generând, apoi, o revelație a modului existențial de a fi. Iată, deci, cum se produce SATI-ul (amintirea) modului de a fi.
Exact asta a făcut și Siddhartha. A exersat PASENA și META, le-a unit, și a produs o transforma radicală – s-a luminat. După această iluminare (trezire), în timp ce mergea pe drum, lumea putea vedea că fizionomia i se schimbase. Oamenii observau muzicalitatea inteligibilității ce se juca pe chipul lui și gesturile și mișcările ce pluteau grațios. Acei oameni vin la el și îl întreabă:
- Ești un zeu?
- Nu.
- Ești, cumva un mesager angelic?
- Nu, nu sunt.
- Ești un fel de profet?
- Nu.
- Ești doar un om?
- Nu, nu sunt.
- Dar ce ești tu, atunci?
- Sunt treaz!
În urma acestei conversații își primește titulatura de Buddha. Realizase SATI-ul, și-a amintit modul de a fi într-un mod nespecific unei anumite probleme, ci ca o revelație fundamentală a ce înseamnă să fii om. Obținuse un set sistematic de revelații care îi optimizaseră întreaga ființă, ce declanșaseră și împuterniceau o experiență de transformare fundamentală.