Studiind cu Platon timp de 20 de ani, Aristotel este un Platonist convins, dar aduce o critică importantă acestei filosofii: Platon, în viziunea lui, nu ar fi luat în calcul, în mod serios, „schimbarea”. Pe lângă Platon, o altă influență importantă pentru gândirea lui Aristotel a fost tatăl său, medic de profesie. Această influență este vizibilă în modul în care își abordează filosofia, având o abordare mai mult biologică, decât matematică.
Pentru Aristotel, cuvântul „schimbare” are mai mult sensul de „creștere” sau „dezvoltare”, fiind interesat de cum cresc ființele vii, cum se dezvoltă. În viziunea lui, a avea o viață plină de sens presupune „creștere” (folosind termenul de creștere atunci când vorbim despre îmbunătățirea unui element). Aristotel pleacă de la noțiunea Platonică de EIDOS (acel întreg care e mai mult decât părțile componente, modelul întregului greu de pus în cuvinte, acel ceva care face pasărea pasăre dar și modelul prin care știm că acea pasăre e o pasăre) și încearcă să îl abordeze într-un mod mai dinamic, încercând să-l analizeze din perspectiva dezvoltării.
Pentru a explica rolul „formei” (LOGOS-ului) în dezvoltare, el începe cu o analogie, folosindu-se de obiectele făcute de mâna omului pentru a le înțelege pe cele biologice. De exemplu, dintr-o bucată de lemn poți construi un scaun, sau o masă, sau o barcă. Dar Aristotel întreabă: „Ce anume face lemnul să se comporte ca un scaun, și nu ca o masă?” – ce anume ACTUALIZEAZĂ (termen folosit în zilele noastre pentru a desemna realitatea) acea bucată de lemn?
Aristotel
Schimbarea (din bucată de lemn în masă) este o analogie pentru dezvoltare, pentru că construi un scaun este asemănător modului în care un organism se dezvoltă. Deci LOGOS-ul (organizarea structural-funcțională, EIDOS-ul) lemnului este cel care îl va face să se comporte ca un scaun. Aristotel vine, apoi, cu o nouă idee: bucata de lemn reprezintă POTENȚIALUL – Aristotel este cel care inventează cuvintele Actual și Potențial.
La început, bucata de lemn este potențial un scaun, și potențial o masă. Când acel „potențial” capătă o „formă” (LOGOS), lemnul se „actualizează” într-o masă, scaun, etc. De aici avem și termenul de „IN-FORMAȚIE”: când un lucru primește o formă, are loc actualizarea potențialului. Mai precis, primește o organizare structural-funcțională pentru a acționa într-un anume fel.
Aristotel continuă ideea explicând că organismele vii fac această actualizare de unele singure – un organism viu este ca un scaun ce s-a construit singur. De exemplu, mâncarea este potențial, o integrăm, o in-formăm (organele noastre digestive îi dau forma necesară pentru a fi utilizată de corp – îi dăm LOGOS-ul), după care mâncarea devine „noi” fiind absorbită în structura corpului nostru.
În științele cognitive, când vorbim despre „schimbare”, folosim un model moștenit din Revoluția Științifică – de la Newton – în care schimbarea apare ca o manifestare a impactului cauzal. De exemplu, un pix de pe masă se va mișca pentru că a fost împins. Toată ideea schimbării poate fi rezumată astfel: un eveniment A cauzează evenimentul B, evenimentul B cauzează evenimentul C etc. În timpul Revoluției Științifice acest model pentru explicarea modului în care au loc evenimentele devine predominant, acest model părând să rezolve o mulțime de probleme.
Immanuel Kant a fost foarte interesat de acest model Newtonian, fiind curios de ce avea atât succes, înlocuind modelul Aristotelian ce rezistase timp de secole. Kant considera că modelul A ->B -> C oferă un mod simplu de a explica lucruri – C fiind explicat prin B, iar B prin A –, foarte util în a preveni explicațiile goale sau pe cele circulare. Explicațiile circulare apar atunci când presupui același lucru pe care vrei să-l explici.
Ca exemplu ne putem uita la „eroarea homunculară” ce explică vederea prin folosirea vederii – lumina din exterior este proiectată pe un „ecran” în creierul nostru, unde este un omuleț ce privește acel ecran și ne ghidează.
Totuși, acest model Newtonian creează și probleme. Una din ele este că trebuie să existe un punct de start din care au pornit toate evenimentele, fie el numit Dumnezeu sau Big Bang. Dar Kant descoperă problema majoră a acestui model, lucrurile care se dezvoltă de unele singure, cele vii – și aici observăm legătura cu ce am discutat până acum despre Aristotel. Kant a observat un copac, iar copacul nu urma modelul Newtonian – copacul este creat de frunzele ce absorb lumină de la soare, iar frunzele sunt create de copac, deci copacul creează copacul – Kant folosind termenul de „AUTO-ORGANIZATOR” pentru a descrie această situație. De asemenea, ființele vii utilizează cicluri de feedback, ieșirea sistemului cauzând intrarea în același sistem sistem. Kant pune cele două idei la un loc – ființele vii sunt auto-organizatoare și folosesc cicluri de feedback – și observă că explicația dezvoltării ființelor vii este o explicație circulară, trăgând concluzia că nu poate exista o știință a ființelor vii, deci biologia este imposibilă. Dar noi știm că biologia este posibilă, noi fiind exemple vii, deci unde e greșeala?
Pentru a-l înțelege pe Aristotel, trebuie să înțelegem ce înseamnă să fii viu, să te dezvolți, această dezvoltare stând la baza existenței. Fără un răspuns la această problemă, nu putem înțelege cine și ce suntem. Dar, atunci când vorbim de importanța creșterii și dezvoltării pentru noi, limbajul pe care îl folosim va trebui să fie separat de orice tip de abordare științifică. Trebuie, astfel, să renunțăm la modelul A ->B -> C, și să preluăm o idee importantă a lui Aristotel: TEORIA SISTEMELOR DINAMICE.
Pentru început, trebuie să facem o distincție între CAUZE și CONSTRÂNGERI. De exemplu, pentru a mișca pixul pe masă, pe lângă impulsul pe care îl primește, mai e nevoie de spațiu liber pentru mișcare și de o formă anume a pixului – acestea nefiind cauze, ci condiții. Avem, astfel, CAUZE – EVENIMENTE ce fac lucrurile să se întâmple și CONSTRÂNGERI – CONDIȚII care fac lucrurile posibile, și, deși diferența dintre un eveniment și o condiție este masivă, în modelul Newtonian condițiile nu există.
Aristotel, având gândire Platoniană, considera condițiile ca fiind mai importante decât evenimentele, văzând în aceste condiții „forma” (LOGOSUL), sau cauza formală, aceste condiții reprezentând organizarea structural-funcțională a sistemului. În acest model, cauzele ce produc evenimentele reprezintă actualitatea, iar constrângerile ce produc condițiile reprezintă potențialul. Prin ajustarea constrângerilor, unele evenimente devin mai probabile decât altele și putem, astfel, modela posibilitatea unui eveniment.
Să ne întoarcem, acum, la copac și la auto-organizarea lui. În cazul acesta, „forma” este dată de evenimentele bio-chimice ce se produc. De exemplu, copacii cresc cu crengile desfăcute pentru că aceștia încearcă să mărească posibilitatea ca un foton să ajungă la o frunză. Practic, structura copacului modelează posibilitatea evenimentelor. Observăm că evenimentele cauzează această structură, dar structura constrânge evenimentele.
De exemplu, eu sunt o ființă vie, iar în mine au loc o mulțime de evenimente ce creează o organizarea structural – funcțională. Această organizare creează un mediu intern în care probabilitatea evenimentelor este alterată dramatic: evenimentele ce au o probabilitate mai mare să se întâmple intern, au o probabilitate mică să se întâmple în exterior, iar cele ce au o probabilitate mai mare să se întâmple în exterior, au o probabilitate mai mică să se întâmple în interiorul corpului – asta e esența a ce înseamnă să fii o ființă vie.
Evenimentele cauzează o structură (EIDOS, LOGOS), iar această structură constrânge, la rândul ei, evenimentele. Acest model rezolvă problema explicației circulare, vorbind despre două lucruri diferite: actualitate și potențial; și este integral științei, depinzând de existența unui potențial real. De exemplu, principiul fizicii de conservare a energiei postulează existența unei energii potențiale în lipsa unui impuls. Alt exemplu ar fi chiar formula F = m x a (forța e produsul dintre masă și accelerație) ce nu prezintă un eveniment, ci o limită asupra probabilității.
Mergând mai departe, putem observa două tipuri de constrângeri: constrângeri de permitere și constrângeri de selectare. Aceste tipuri de constrângeri ne vor oferi uneltele necesare înțelegerii „dezvoltării”, și le vom utiliza în continuare abordând una din cele mai bune teorii ale dezvoltării și schimbării: TEORIA SELECȚIEI NATURALE, sau teoria Darwiniană a evoluției.
Teoria evoluției este prima teorie a sistemelor dinamice în știință, și este special realizată pentru a lua în considerare dezvoltarea și creșterea (nu în individ, ci pe parcursul specierii). În analiza acestei teorii, observăm că, în primul rând, avem un ciclu de feedback – fiind normal într-un proces ce se auto-organizează.
Reproducerea sexuală este un ciclu de feedback, A producând A. Darwin a observat că în acest ciclu operează niște condiții de selectare, niște condiții de mediu ce reduc opțiunile organismelor: resursele limitate. De exemplu, după apariția vieții, timp de 800 000 de ani nu există evoluție, neexistând o limitare a resurselor. Resursele limitate creează competiție, pentru că nu totul poate supraviețui, reducând, astfel, opțiunile sistemului. Dar există și constrângeri de permitere ce deschid sistemul și care măresc opțiunile: VARIAȚIA.
Ciclul poate fi privit, astfel, ca un acordeon în care, mai întâi, variația deschide opțiunile ce sunt, apoi, închise de resursele limitate, continuând într-un mod ciclic acest proces. Acest ciclu se schimbă constant, adaptându-se tot mai bine mediului, într-un proces pe care îl numim EVOLUȚIE. Ca mică paranteză, cuvântul „evoluție” are aceeași bază etimologică ca și cuvântul „revoluție” desemnând o mișcare circulară, evoluția fiind o revoluție de schimbare.
Trebuie să remarcăm cât de mult seamănă această teorie cu structura Aristoteliană și cât de mult depinde de ideile Aristoteliene. Selecția din ciclul reproductiv este un GUVERNATOR VIRTUAL – un guvernator este orice unealtă care limitează ce poți face într-un sistem, și este virtual pentru că modelează posibilități, nu realități. Permiterea din ciclu este un GENERATOR VIRTUAL – un set de condiții ce generează opțiuni pentru un sistem ce se auto-organizează. Când ai un guvernator virtual și un generator virtual la un loc pentru a regula sistematic un ciclu de feedback, ai în față un MOTOR VIRTUAL.
Orice teorie de sistem dinamic este o teorie ce descrie componentele unui motor virtual.
Să ne întoarcem, acum, la Aristotel. Vedem că acesta adaugă o idee nouă ce lipsea din noțiunea de înțelepciune a lui Socrate – capacitatea de a depăși auto-amăgirea – și a sensului vieții: considerarea dezvoltării și a creșterii. El își pune, astfel, întrebările „Cum se dezvoltă înțelepciunea?” și „Cum se dezvoltă sensul?”.
În limbajul curent folosim un termen pe care îl asociem cu înțelepciunea și sensul: CARACTERUL (caracterul nefiind același lucru cu personalitatea, pentru că personalitatea este înnăscută, iar caracterul este cultivat). Dar ce este caracterul? Când spunem că cineva nu are caracter, de obicei, facem o critică existențialistă sau morală a acelei persoane. De exemplu, când spunem „Ionel nu are caracter” se traduce în „Ionel se comportă necaracteristic lui”, idee ce presupune că e, în mod normal, un om onest, că deține, în mod normal, virtutea onestității. Când vorbim de „virtute” ar trebui să ne gândim automat la un motor virtual, pentru că nu vorbim despre un eveniment, ci de un set de condiții cultivate sistematic de cineva. Când vorbim de caracter, vorbim, de fapt, despre funcționarea motorului virtual al dezvoltării cuiva, cu ce sisteme de constrângeri care i-au regulat dezvoltarea s-a confruntat și a internalizat cineva.
Să ne punem o întrebare Socratică. Petrecem mult timp îngrijindu-ne de aspectul nostru și de statutul nostru social, dar cât timp am petrecut azi îngrijindu-ne caracterul? Dacă acesta e motorul virtual ce ne regulează dezvoltarea și creșterea, ar trebui să petrecem mult timp în această activitate. Aristotel a venit cu propuneri de moduri în care ne putem dezvolta caracterul, una din ele fiind Mediana de Aur – un mod de a-ți aranja condițiile necesare cultivării caracterului. De exemplu, Aristotel considera curajul ca fiind mediana de aur dintre lașitate și nesăbuință. Cu această metodă încerci să generezi un sistem în care constrângerile de permitere să nu fie prea multe, oferind prea multe opțiuni (pe care să le identifici cu curajul, în mod nesăbuit), dar și în care nu sunt prea multe constrângeri de selecție (obligându-te să fii laș).
Pentru cultivarea caracterului trebuie să te antrenezi angajându-te în practici ce vor crea un motor virtual eficient, tu fiind sursa acțiunilor ce modifică mediul care feedback-uie în tine și te schimbă. Întrebarea pe care trebuie să ți-o pui este: lași motorul să meargă de la sine sau încerci, rațional, să structurezi un motor ce va permite acelui proces de auto-organizare să crească și să se dezvolte optim (să îți cultivi caracterul)?
A se observa că atunci când spunem că cineva „nu se ridică la nivelul potențialului lui”, această „ridicare” are sensul de „creștere”. Parte a ce face viața să aibă sens este cultivarea caracterului ce îți permite să actualizezi potențialul, sau, cu alte cuvinte, crearea unui motor virtual ce regulează dezvoltarea într-un mod ce te face să crești (să te ridici).
Aristotel e cel care vine cu ideea că dezvoltarea și creșterea sunt parte din ce presupune să ai o viață plină de sens și aduce un aspect nou noțiunii de „înțelepciune”: înțelepciunea presupune dobândirea de abilități pentru cultivat virtuți, practic, abilitatea de a construi un motor virtual, un set de virtuți ce regulează dezvoltarea în direcția actualizării potențialului.
Aristotel spunea, de asemenea, că există o formă profundă de nesăbuință ce derivă din lipsa caracterului numită AKRASIA, ce se traduce prin „slăbiciune a voinței”. AKRASIA apare atunci când un om știe care este acțiunea corectă pe care trebuie să o facă, dar nu acționează astfel. Nesăbuința trebuie separată de ignoranță, care apare atunci când faci un lucru greșit din neștiință. În AKRASIA, faci lucrul greșit pentru că, deși ai un set de credințe (a se observa importanța credinței), nu ai cultivat un caracter suficient, nu ai antrenat abilități, sensibilități și un motor virtual ce e capabil să reguleze dezvoltarea spre a trăi la nivelul potențialului tău, prin care să te actualizezi și să faci lucrul corect.
Putem vedea cum începe să se contureze gramatica profundă pe care o utilizăm în zilele noastre atunci când vorbim de sens în viață, și observăm și aspectul dezvoltării în cadrul acestui sens. Dar ce înseamnă să trăiești la nivelul potențialului tău? Și de ce ar conta?
Pentru a răspunde, trebuie mai întâi să ne întrebăm: cum știm când un lucru e bine făcut, sau un obiect e bine construit? De exemplu, ce anume face un cuțit să fie un cuțit bun? El este bun atunci când are o organizare structural – funcțională (LOGOS) ce îi permite să-și îndeplinească scopul – în exemplul precedent, să taie foarte bine. „Scopul” este un alt sens puternic asociat cu noțiunea de sens.
Cum omul nu este un obiect precum un cuțit, ci este auto-produs, suntem AUTOPOETICI, avem o organizare structural – funcțională ce ne permite să ne căutăm și să ne alegem condițiile (nu avem o organizare aleatorie) ce ne ajută să ne protejăm și să ne promovăm propria organizare structural – funcțională. Observăm, deci, că în ființele vii, scopul este chiar îmbunătățirea LOGOS-ului (organizarea structural – funcțională).
Pentru Aristotel, atingerea acestui scop presupune să fii atent la faptul că ești o creatură rațională, capabilă de reflecție. El propune o ierarhie a actualizării potențialului prin informare – informarea trebuie înțeleasă la Aristotel cu sensul de in-formare, oferirea unei „forme”, a unei organizări structural – funcționale (a LOGOS-ului).
Ar trebui să ne amintim, acum, că PSYCHE înseamnă capacitatea de auto-mișcare (auto-propulsie) și a fost asociată minții pentru că aceasta este cea mai capabilă parte a omului de auto-producere. A te ridica la nivelul potențialului înseamnă a te urca cât mai sus în această ierarhie – a trăi ca o plantă este un eșec uman, a trăi ca un animal impulsiv este, de asemenea, un eșec uman. Iată de ce Aristotel considera că un caracter trebuie cultivat dacă se vrea actualizarea cât mai completă a potențialului pentru a deveni un om rațional și moral.
Devii o persoană bună doar dacă îți actualizezi (in-formezi) ființa cu un motor virtual capabil să realizeze acele lucruri distinctive umanității noastre. Ce ne face diferiți de plante sau de animale? De ce aș fi mai valoros decât masa la care scriu? Pentru că sunt anumite lucruri în ființele raționale, lucruri valoroase, ce nu pot fi găsite mai jos în ierarhie. Printre aceste caracteristici specific umane ar fi capacitatea de a-ți depăși auto-amăgirea, capacitatea de a-ți cultiva caracterul, de a fi înțelept, de a-ți îmbunătăți structural psihicul și contactul pe care îl ai cu realitatea – pe scurt, toate acestea înseamnă să fii rațional. Scopul tău e să devii pe cât e de uman posibil. Aristotel și teoria lui ne este utilă, în zilele noastre, pentru a readuce la viață termeni pe care îi folosim curent când ne descriem viețile, dar cărora le-am pierdut profunzimea: scop, dezvoltare și sens.
Aristotel vedea transcendența de sine ca fiind ridicare la nivelul potențialului, auto-realizarea, creșterea în ierarhie până devii un om complet realizat și complet rațional. El era interesat de „rațional” exact din acest motiv, văzându-l ca fiind o calitate prin care putea defini „omul”. Dar ce e la baza rațiunii? În modelul platonic se vorbea despre contactul cu realitatea, iar Aristotel, până acum, a explicat doar rolul caracterului. Meta-motivația ce stă la baza raționalității este dorința de a fi în contact cât mai intim cu realitatea. Iar în acest sens, Aristotel pune întrebarea „ce înseamnă să cunoști, cu adevărat, ceva?”.
Noi privim „cunoașterea” ca fiind abilitatea de a descrie ceva cu exactitate (de exemplu: știu ce e un scaun dacă îl pot descrie), dar apare o întrebare: cine cunoaște mai bine un scaun? Cel care îl descrie cel mai bine, sau cel care îl construiește? Răspunsul este, evident, tâmplarul, el înțelegând atât de bine un scaun încât îl poate aduce în existență (îl poate crea). Ce are tâmplarul și nu are un simplu descriptor al scaunului? Tâmplarul are în mintea lui EIDOS-ul (LOGOS-ul) scaunului – precum un arhitect are în mintea lui planurile unei clădiri – sau, altfel spus, deține organizarea structural – funcțională ce va fi implementată scaunului. Tâmplarul, folosind EIDOS-ul din minte, poate actualiza potențialul lemnului pentru a-l face un scaun.
Deci, „a știi ceva” presupune să posezi același EIDOS deținut de lucrul ce trebuie cunoscut. De exemplu, arhitectul, deținând EIDOS-ul clădirii, nu are o clădire reală în minte, actualizarea potențialului pe care o face nefiind a materialelor de construcție, ci a „formei” clădirii. Pentru Aristotel, când știi ceva, înseamnă să fii în CONFORMITATE (con-form, cu formă) cu acel ceva, să împărtășești aceeași formă. Când știu un obiect, atunci, mintea mea preia organizarea structural – funcțională a acelui obiect, într-o manieră ce îmi permite să actualizez EIDOS-ul dintr-un potențial, pot aduce în existență acel obiect.
Când cunoști (știi) ceva, în viziunea lui Aristotel, poți interacționa cu acel ceva într-un mod intim și complex, mintea fiindu-ți conformată acelui ceva. În definiția Aristoteliană a cunoașterii, nu există nicio distincție între cunoaștere și existență. De exemplu, când privești o cană, o poți descrie vizual, dar, pentru a o manipula, trebuie să-ți schimbi structura mâinii, trebuie să faci o schimbare a ființei, nu doar a cunoștinței.
Teoria conformității este un mod diferit de a explica modul în care cunoaștem lucruri. Avem de-a face cu o epistemologie a contactului în care a știi ceva înseamnă a fii în contact cu acel ceva, a participa în aceeași „formă” cu ceva-ul. Observăm că e o cunoaștere participativă, în care, pentru a cunoaște ceva, trebuie să mă modelez pe mine – cunosc un lucru conformându-mă cu el. Această cunoaștere este diferită de cunoașterea descriptivă în care generez propoziții despre un lucru fără a fi în contact cu el.
Teoria conformității vine cu această puternică idee a conexiunii intime dintre minte și realitate satisfăcând dorința umană de a fi în contact cu realitatea, iar acest tip de cunoaștere participativă se va dovedi centrală modului în care funcționează cogniția. Dacă sunt în conformitate cu lumea înseamnă că pattern-urile mele de inteligibilitate sunt aceleași cu pattern-urile pe baza cărora este organizată lumea, pentru că atunci când înțeleg lumea, organizarea mea structural – funcțională este aceeași cu cea a lumii.
Pentru a ajunge la EIDOS și pentru a fi încrezători că EIDOS-ul găsit și modul în care înțelegem lumea e corect – pattern-urile din minte sunt identice cu cele din lume – ne angajăm în gândire de ordin doi, aducem argumentări socratice și platonice și facem reflecție rațională. Dar cum determinăm dacă ceva e real?
Să luăm un exemplu. Să zicem că ești interesat de Elena și vorbești cu prietenul tău Dragoș, după ce toți trei ați participat la o petrecere cu o seară înainte. Dragoș îți poate spune că „am auzit-o pe Elena spunând că e interesată de tine”, dar tu nu vrei să te arunci cu capul înainte în ceva nou, mai ales că ai mai avut parte de decepții în trecut, așa că îi răspunzi: „Stai! Te-am văzut aseară, Dragoș, și erai pilit bine, așa că nu pot să te cred”. Dar Dragoș zice: „Nu, am auzit aceste lucruri înainte să mă îmbăt”. Tu răspunzi „în gălăgia aia cum poți fi sigur că ai auzit corect?”, la care Dragoș spune „Am auzit-o vorbind în bucătărie”. Tu: „Nu știu…” Dragoș: „Vezi că Ioana și Eda erau și ele prezente, și pot confirma ce ți-am zis”. Iar ție nu-ți mai rămâne decât să concluzionezi „A, uau! Cred că Elena mă place”.
În demersul de a determina dacă ceva e real faci, de fapt, trei teste: te asiguri că organul relevant pentru cogniție (atenția, memoria etc.) funcționează normal; te asiguri că mediul nu prezintă condiții distorsionante; te asiguri că există aprobare inter-subiectivă (și alții percep la fel lucrurile). Pe scurt, îți asculți mintea, îți aranjezi mediul, după care intri în conversații cu alți oameni, iar pe foarte scurt, filosofezi. Iar când toate condițiile sunt îndeplinite poți fi destul de încrezător că te afli în conformitate cu realitatea (pattern-urile din mintea ta sunt identice cu pattern-urile din lume).
Aristotel este o figură importantă în istoria științei, timp de milenii știința fiind identificată cu numele lui, considerându-se că pentru a înțelege gândirea științifică, mai întâi trebuia să-l înțelegi pe Aristotel. Să ne plasăm acum temporal în vremea lui Aristotel. Toată lumea e de acord că omul este în centrul universului pentru că percepi lucrurile. Când te uiți în jurul tău, ești în centrul a ceea ce poți vedea. De aici rezultă o viziune a lumii geocentrică (cu Pământul în mijlocul universului). Aristotel mai vine și cu ideea că lucrurile se mișcă bazându-se pe același principiu pe care se bazează și modul în care tu te miști.
Preia de la Thales ideea că atunci când miști ceva, acel ceva vrea să fie în locul unde ajunge. Toate lucrurile sunt făcute din elemente – pământ, aer, apă și foc –, lucrurile făcute din pământ vor să fie acolo unde există pământul în mod natural, deci cad pe pământ. Apa stă la suprafață, focul se ridică, iar aerul plutește de-asupra. De exemplu, când arzi un lemn, focul se ridică, apa se evaporă, iar cenușa rămâne pe pământ.
Pentru Aristotel, Pământul e în centrul universului, iar lucrurile se mișcă sub principiul ”MIȘCĂRII NATURALE”. Totul are o voință internă, toate lucrurile încercând să ajungă acolo unde le e locul, pentru că totul are un loc natural. Totul se mișcă, prin urmare, cu un scop, deci totul are un sens, iar tu te îndrepți spre acel „loc” în care trebuie să fii. Iar când ajungi acolo îți vei fi îndeplinit scopul și, astfel, poți vedea sensul pe care l-a avut viața ta. Ideea aceasta oglindește o idee a lui Pitagora care spunea că totul în cosmos se mișcă cu un scop și cu un sens.
Trebuie să rezistăm tentației de a-l ridiculiza pe Aristotel pentru viziunea geocentrică. Viziunea heliocentrică era cunoscută în antichitate, dar existau prea multe contra-argumente împotriva ei. Iar până nu ai o idee precum „legea gravitației” sau a „mișcării inerțiale”, ideea că Pământul s-ar învârti în jurul Soarelui nu are sens.
Acum, dacă unim cele două teorii ale lui Aristotel: cea a cosmosului geocentric și cea a conformității, observăm că ele se susțin reciproc. Dacă accepți că teoria conformității este plauzibilă și aplici cele trei teste pentru a verifica viziunea geocentrică, această viziune este validată (simțurile îți sunt bune, cerul e limpede, oamenii din jurul tău confirmă ceea ce vezi), iar această VIZIUNE A LUMII îți oferă, la rândul ei, dovezi ce îți confirmă că ești în conformitate cu realitatea.
Aceasta e o viziune a lumii care pune sensul și scopul acțiunilor tale în prim plan. Într-o lume organizată în jurul scopurilor, lucrurile se mișcă cu scopul de a ajunge acolo unde le e locul, iar structura lumii este similară structurii experiențelor tale, făcând din lumea exterioară o „ARENĂ”. O arenă este un spațiu în care știi cum să acționezi, ce are sens pentru tine, în care știi unde e locul lucrurilor, ce acțiuni sunt potrivite și cum să-ți măsori și să-ți calibrezi performanțele intelectuale și fizice. Ca exemplu putem folosi un fotbalist pe stadion. În arenă lucrurile sunt aranjate într-un mod în care știi cum să fi implicat și cum să interacționezi, în care știi cum te poți conforma situațiilor.
Elementul ce se conformează este un „AGENT”. A fi un agent presupune a fi capabil de a-ți urma scopurile, de a-ți organiza cogniția și comportamentul într-un mod în care acțiunile tale sunt potrivite situației și mediului.
Într-o viziune a lumii ai mereu un cuplaj „agent – arenă”. Aristotel îți explică cum să devii un agent, cum să știi și să te structurezi corect, dar îți explică și cum e organizată lumea (cosmosul) ca să poți interacționa cu sens în ea, între agent și arenă fiind un proces de „CO-IDENTIFICARE”.
Identitatea arenei este determinată și determină identitatea agentului și vice-versa. De exemplu, stadionul îi permite fotbalistului să joace fotbal, iar fotbalistul, prin jocul de fotbal pe care îl joacă, dă sens stadionului și structurii lui. Acest proces de co-identificare are loc permanent. Eu îmi asum o identitate (identitatea celui ce scrie) și ofer o identitate tuturor lucrurilor din jurul meu pentru a crea un „MOD EXISTENȚIAL”. Modul existențial este procesul prin care co-identifici arena și agentul pentru ca ele să se potrivească și să aibă sens, obținând o viziune a lumii coerentă și funcțională.
Aceste moduri existențiale sunt relații de meta-sens pentru că ele creează posibilitatea unui întreg sistem de sensuri. Fără o relație agent – arenă, niciuna din acțiunile tale nu au sens (un jucător de tenis pe un stadion de fotbal). De exemplu, cel ce citește ce scriu și-a asumat o identitate, mi-a oferit și mie o identitate, și în acest mod existențial interacțiunea noastră are sens.
Modul existențial o instanță, un mod particular de a acționa într-o viziune a lumii. Acest întreg sistem Aristotelian, în care ai suport mutual și inteligibilitate mutuală intre agent și arenă, este un proces de dezvăluire a lumii pe care o numește „ACORDAJ AL VIZIUNII LUMII”. Important pentru tine este ca modul existențial (modul în care creezi co-identificarea agentului cu arena) să fie potrivit în procesul de acordaj al viziunii lumii. În lipsa unei viziuni acordate a lumii, nu poți declanșa modul existențial (ai fi un jucător de tenis pe un stadion de fotbal) și vei începe să-ți simți existența ca fiind absurdă și lipsită de sens – a se observa că în zilele noastre, criza de sens este uneori descrisă ca fiind sentimentul unei „existențe absurde”.
Aristotel ne-a oferit un mod lingvistic de a articula conexiunea dintre încercările noastre de a înțelege intelectual lumea și dorința noastră de a simți ca aparținem acestei lumi într-un mod ce are sens. În zilele noastre avem o viziune a lumii bazată pe înțelegerea științifică, iar principala critică adusă acestei viziuni este aceea că ea nu oferă un ghidaj existențial, nu ne spune cum să găsim sens în viață.
Vom folosi de-acum încolo un termen specific pentru acest set de idei (o viziune a lumii acordată, ce oferă constant moduri existențiale în care relațiile agent – arenă de desfășoară și înfloresc natural, împiedicând individul să aibă un trai absurd oferindu-i o conexiune profundă între proiectele sale intelectuale de a crea sens în lume și proiectele sale existențiale de a găsi sens și sentiment de apartenență în ea): „ORDINE NOMOLOGICĂ” – „nomas” însemnând „lege”. Ordinea nomologică „legalizează” universul, nu doar în sensul modern al legilor științifice, ci și în sensul că face din el un cosmos personal, un cosmos în care există convergențe și consonanțe între încercările noastre de a explica științific lumea și acțiunile noastre de a exista în ea. Când această ordine nomologică intră în colaps, începem să fim confruntați cu absurdități și simțim că locul nostru nu mai e acolo unde suntem. O viață plină de sens este o viață bine ancorată într-o ordine nomologică.