Platon dezvoltă o teorie legată de motivul pentru care oamenii fac lucruri prostești, punând la baza acestei probleme experiența „conflictului intern” (existența simultană a două motivații puternice contrare) și a sensului existențial (suntem cei mai anxioși, temători și ne simțim cel mai blocați atunci când suntem prinși într-un conflict intern ce ne divizează în interior). De exemplu, pot zice „îmi place ciocolata și, de ceva timp, țin dietă” dar problema cu care mă confrunt, în acest caz, este gândul că „știu că trebuie să slăbesc dar ciocolata este magnetizantă, incredibil de atrăgătoare”. Un alt exemplu clasic este procastinarea.
Platon observă o conexiune profundă între conflictul intern și auto-amăgirea autodistructivă. El vine cu ideea că am avea mai mulți centrii în psihic, fiecare din acești centrii având o relație independentă cu lumea, posedând motivatorii proprii, și transpune această idee într-o reprezentare mitologică.
Ai un OM în CAP, reprezentând RAȚIUNEA, motivat de ADEVĂR, interesat de ADEVĂR vs. FALS, ce are obiective pe termen lung și ce poate lucra cu entități abstracte (ca de exemplu, sănătatea).
Dar ai și un MONSTRU în STOMAC și GENITALE, reprezentând APETITUL, motivat de PLĂCERE vs. DURERE – o motivație necesară supraviețuirii, Platon neconsiderând că apetitul ar fi malefic, ci doar subliniind că cele două entități lucrează bazându-se pe principii diferite –, are obiective imediate și lucrează cu entități superficiale (ca de exemplu, ciocolata e delicioasă iar tigrul este periculos).
Ce putem observa e că, deși Socrate nu avea o teorie, ci o practică, Platon zice că nu e o coincidență că acea practică funcționa, pentru că Monstrul face lucrurile să pară importante, te motivează și te urgentează, dar Omul te ajută să înțelegi aceste lucruri rațional. Ce face, de fapt, Platon aici e să explice de ce suntem susceptibili la bullshit și de ce, de multe ori, importanța pe care o dăm unor lucruri ne depășește capacitatea de înțelegere a lor.
Hai să ne gândim acum, puțin, la exemplul dietei. Ce mecanisme avem la îndemână pentru a ne mări șansa de reușită? Unul din aceste mecanisme este afilierea la un grup de oameni ce țin dietă, pentru că nu suntem, doar, creaturi biologice, ci și culturale, având, astfel, și motivații socio-culturale. Platon adaugă o nouă entitate bazată pe acest element uman: LEUL, leii fiind animale sociale. Leul lucrează în termeni de ONOARE vs. RUȘINE – onoarea reprezintă respectul pe care ți-l oferă semenii tăi. În acest caz trebuie să facem o distincție clară între rușine și vină, vina apărând când eșuezi în realizarea propriului ideal, pe când rușinea apare atunci când ai pierdut capacitatea de a fi respectat de ceilalți.
Pentru că nu e obligat să lucreze abstract, dar e limitat de normele socio-culturale, obiectivele Leului sunt pe termen mediu, aceste obiective fiind social mediate și cultural acceptate. El lucrează cu
Platon
aspectele culturale ale lucrurilor, acelea ce pot fi împărtășite cu alți oameni, deoarece dorim să ne împărtășim experiențele (ca exemplu, când spui cuiva „chestia asta are un gust oribil, gustă și tu”). Explicația pentru această nevoie de împărtășire a experiențelor este simplă: cogniția distribuită fiind un mod eficient de a-ți îmbunătăți cogniția.
Platon poziționează Leul în PIEPT, acolo fiind resimțite cele mai multe sentimente sociale (onoare, mândrie, rușine). Leul reprezintă THYMOS-ul, acea parte din tine motivată social.
Platon observă că acest sistem are potențial masiv pentru conflict interior, concluzionând că, pentru a-l face funcțional, acesta trebuie ordonat corect. În dezordine, importanța, înțelegerea și participarea se desincronizează și cădem pradă bullshit-ului pentru că, pe măsură ce conflictul interior crește, crește și predispoziția noastră pentru auto-amăgire și pentru ego-centrism. Această reacție ego-centrică este o reacție evoluată la stresori ce produc anxietate – în acest caz, conflictul interior – pentru că, în fața unui pericol, omul trebuie să devină preocupat de sine pentru a se proteja. De asemenea, THYMOS-ul este natural ființelor sociale, acestea fiind adaptate pentru cooperare.
Dar totuși, de ce are Apetitul mai multă putere decât Rațiunea? Răspunsul stă în DECONECTAREA HIPERBOLICĂ, un mod comportamental prezent în toate speciile de animale.
Deconectarea reprezintă cât de mult e redusă importanța unui stimul. Un stimul prezent prezintă o mai mare importanță – Monstrul – decât ceva din viitor, asta fiind motivul pentru care Monstrul învinge Omul.
Această deconectare este un mod de operare adaptat evolutiv (de aceea e universal tuturor speciilor). Probabilitatea unui anumit eveniment din viitor scade pe măsură ce viitorul e tot mai îndepărtat, iar noi, evolutiv, trebuie să fim atenți la lucrurile ce au o probabilitate mai mare de a se întâmpla. Dacă toate probabilitățile ar fi egale ca importanță am fi, foarte rapid, copleșiți. Ca o mică paranteză, anxioșii dau importanță evenimentelor cu probabilitate mică, această adaptare deconectare nefuncționând corect.
Ca la orice mașinărie adaptivă, e o problemă. Să luăm cazul unui fumător pentru care toate micile probabilități finale sunt ”o moarte prematură”. Șansa fiecărei morți particulare este mică, dar șansa tuturor acestor morți, punctul comun al tuturor finalităților probabile, este foarte ridicată. Deconectarea hiperbolică îl orbește în ceea ce privește fiecare moarte individuală (fiind improbabile), dar, în această orbire, este orb și în ceea ce privește elementul pe care îl au în comun, moartea prematură. Orbindu-l la ce au, în mod abstract, în comun finalitățile improbabile, acest mecanism adaptiv îl va împinge să-și mai aprindă o țigară și să-și continue drumul spre moarte.
La fel ca și în cazul flow-ului, aceeași mașinărie care te face bine adaptat, este mașinăria care te lasă pradă auto-amăgirii și comportamentelor auto-distructive. Sensul și înțelepciunea trebuie să se lupte cu această realitate de neevitat: nu poți opri aceste mașinării adaptive, pentru că ai muri, dar nici nu le poți lăsa să funcționeze necontrolat. Ce e de făcut?
Am dezvoltat o abilitate, a cortexului frontal, de a forma IDEI ABSTRACTE, o abilitate de a abstractiza elementele comune din viitor și de a ne-o reprezenta simbolic. Asta face Omul. El abstractizează realitatea pentru a evita moartea prematură, rămânând, în același timp, destul de slab încât să nu fie în stare să oprească mașinăriile adaptive. El trebuie să le poată suprascrie, dar minimal.
O curiozitate legată de acest model Platonian este faptul că a fost redescoperit de mai multe ori în istorie, cele mai recente fiind în modelul Freudian – Id, Ego și Supra-ego – și în neuroștiințe în anii ’90 – creier reptilian, creier mamifer și neo-cortex.
Dar Platon nu se oprește aici, mai venind cu o idee. Omul poate învăța, poate înțelege teorii (reprezentări abstracte simbolice). Leul nu poate înțelege teoria, dar el poate fi antrenat folosind rațiunea, iar aici Socrate devine, iar, relevant. Platon abordează această idee în „Dialoguri”, Socrate fiind cel ce duce raționalul în arena socială – se plimbă prin piețe dialogând cu oamenii – considerând că interacțiunea socială combinată cu gândirea rațională pot inspira oamenii în a deveni mai înțelepți.
Utilizând metoda Socratică, Omul poate antrena Leul, iar Leul, împreună cu Omul, pot îmblânzi Monstrul, scopul tău fiind, ca printr-o interacțiune corectă a acestor elemente, să reduci conflictul interior. Platon descrie înțelepciunea ca fiind un sistem de justiție intern psihicului în care Omul a fost învățat, Leul a fost antrenat iar Monstrul a fost îmblânzit pentru o colaborare cât se poate de eficientă. Acest proces poartă numele de STRATEGIE DE OPTIMIZARE. Prin această strategie se caută o armonie optimă în care niciuna din părți nu le minimizează pe celelalte și nu le împiedică să-și exercite influența.
Pentru Platon, această armonie optimă reprezintă „îndeplinirea ființei”, a fi pe cât de viu e posibil, și vine cu experiența unei păci interioare profunde, ce se naște în lipsa conflictului intern. Una din meta-motivațiile umane este să aibă ceea ce vrea fără un conflict intern, iar pe măsură ce acest conflict scade, scade și auto-amăgirea, scade și ego-centrismul, iar individul devine mai receptiv la realitate. Reducerea conflictului intern vine, astfel, la pachet cu o viziune mai clară a realității. Iar omul își dorește această conexiune cu realitate, fiind o meta-motivație, observabilă, de exemplu, când ești într-o relație, când vrei să știi dacă ești înșelat chiar dacă prețul ar fi distrugerea relației. Omul nu vrea ca ceea ce trăiește să fie „fals”.
Observăm, astfel, că modelul Platonic satisface două meta-motivații: evitarea conflictului intern și o percepție mai clară a realității. Aceste două elemente formează o buclă ce se auto-amplifică: devii mai bun la a repera pattern-uri reale în lume; ai o viziune mai clară a realității; aplici această viziune pe tine (auto-cunoașterea Socratică); ai o cunoaștere de sine mai bună; înveți mai bine Omul; dresezi mai bine Leul; îmblânzești mai bine Monstrul; devii mai bun la a repera pattern-uri reale. În acest ciclu devii din ce în ce mai liber de conflictele interne și tot mai mult în contact cu realitatea.
Platon scrie o faimoasă parabolă, un mit în sensul original al cuvântului, Mitul Peșterii. După cum am observat, transformarea de sine și conexiunea cu realitatea sunt interconectate. Asistăm la o cunoaștere participativă pentru că nu poți cunoaște realitatea doar prin observație. Trebuie să te schimbi pentru a percepe lumea, iar lumea percepută se schimbă și ea, la rândul ei, deschizându-se, punând presiune pe tine pentru a te schimba, din nou, în acest nou context, și tot așa mai departe, într-un ciclu constant.
În începutul acestei alegorii, Platon prezintă două grupuri de oameni. Cei legați cu fața la perete, ce stau în obscuritate, privind umbre ce se plimbă prin fața lor și auzind doar ecouri ale sunetelor produse undeva în spatele lor. Și cei ce duc forme prin fața unui foc, pentru a proiecta umbre pe perete. Legat de primul grup, Platon ne zice că aceștia consideră umbrele și ecourile ca fiind lumea adevărată, fiind legați și, astfel, incapabili de a studia împrejurimile. Povestea continuă cu un individ din acest grup ce reușește să se elibereze și, examinând peștera, vede focul și realizează că acele umbre și ecouri nu sunt adevărate, iar abilitatea lui de a percepe pattern-uri reale, nu cele corelaționale, se transformă. Prinde gustul pentru realitate și începe să exploreze în profunzime peștera, găsind o ieșire prin care intră lumină. Și, astfel, el începe ascensiunea spre lumină, făcând pauze dese pentru a-și obișnui ochii cu lumina care, pe măsură ce urcă, îl tot orbește – sinele trebuie să se tot transforme în acest proces –împiedicându-l să vadă unde trebuie să calce. Această ascensiune este un proces lent, de permanentă ajustare la acea lumină, într-o continuă transformare participativă. Dar, într-un final, iese în lumea reală și caută sursa luminii naturale – adevărate –, lumina care îi permite să vadă realitatea – pattern-urile reale din lume. Și, în sfârșit, cu coada ochiului, neputând să privească direct, vede Soarele, iar această realizare este peste puterile lui de înțelegere, îl copleșește, dar îl și umple de venerație. Se întoarce în peșteră, cu această revelație, cu scopul de a le spune și celorlalți ce a văzut. După ce se tot împiedică pe drumul de întoarcere, dezobișnuit fiind de bezna din peșteră, ajunge, într-un final, la oamenii legați, dar lucrurile pe care le povestește nu au nici un sens pentru aceștia, ajungând să fie ridiculizat și chiar amenințat cu moartea pentru ceea ce zicea– o aluzie directă la soarta lui Socrate.
Acesta este un mit iluminist, al venirii în lumină, un mit al transcendenței sinelui și al transformării personale, o parabolă pentru apropierea continuă de realitate. Această ascensiune spre „lumină” poartă numele – în greacă – de ANAGOGE.
Analizând aspectul ANAGOGE-ic al ideii Platoniene, observăm cu Platon ia deplasarea din lumea iluzorie spre lumea reală a mitologiei cu două lumi, și o transformă într-o teorie a modului în care îți poți umple viața cu sens prin rațiune. Devine un ghid pentru găsirea păcii sufletești, pentru o viață întregită în conjunctură cu o apropiere tot mai mare de pattern-urile reale ce definesc realitatea (care dau sens realității) și pentru satisfacerea simultană a dorinței de pace interioară și cea de a fi în contact cu realitatea. Toate aceste stări formează, pentru Platon, „înțelepciunea” sau „întregirea ființei”. Devenim noi înșine mai reali atunci când suntem tot mai împăcați cu noi, iar din aceasta postură mai reală descoperim tot mai multe pattern-uri reale, conformându-ne, tot mai mult, realității.
Un exemplu de transpunere contemporană a mitului peșterii în artă, este filmul „Matrix”, în care, chiar și numele personajului principal, Neo, este o referință la „neo-platonism” și la „omul nou”. Iar mitul peșterii este un mit deoarece mitul, prin definiție, caută soluții la probleme perene.
A se observa că rațiunea și spiritualitatea nu sunt opuse, ci inseparabil interconectate. În acest sens, Platon pune modelul Socratic la un loc cu cel al lui Pitagora, prezentând un nou mod de transcendență a sinelui, o ridicare deasupra a ce ești, schimbarea radicală a conștiinței și cogniției de care vorbea Pitagora.
Platon folosește termenul EIDOS („formă”, „idee”) pentru a desemna ceva apropiat ca sens de „paradigmă”, practic, pentru a desemna pattern-urile reale pe care le descoperim în realitate. Aceste pattern-uri reale sunt, concomitent, calea de acces spre a înțelege realitatea – oferită de cunoștințele noastre – cât și ceea ce face lucrurile să fie ceea ce sunt.
De exemplu, dacă întrebi oamenii ce este o pasăre, îți vor da o listă de atribute pentru a o defini.
PASĂRE
Aripi
Cioc
Pene
Zboară
Deși oamenii cred că așa știm ce e o pasăre (folosind o asemenea listă), această percepție e greșită, pentru că, punând toate atributele la un loc, nu obții o pasăre.
Ceea ce lipsește este ORGANIZAREA STRUCTURAL – FUNCȚIONALĂ, modul în care toate aceste atribute sunt structurate pentru ca pasărea să funcționeze ca un întreg. Această organizare structural – funcțională face ca întregul să fie mai mult decât părțile componente. Pentru această organizare structural – funcțională, în germană este folosit termenul „Gestalt”, iar în greacă, „LOGOS”. Dacă ai fii întrebat care este LOGOS-ul unui păsări, nu ai putea răspunde, pentru că înțelegerea pe care o ai despre ce e o pasăre este intuitivă.
De cele mai multe ori, avem o înțelegere intuitivă a LOGOS-ului lucrurilor, dar trebuie să înțelegem că acest LOGOS (formă) nu este doar modul în care lucrul este închegat și integrat în sine, ci și modul în care noi, cu mintea noastră, integrăm acel lucru. Acest LOGOS, acest pattern real, este concomitent modul în care știi ceva, dar și pattern-ul care face acel ceva să fie ceea ce este. Platon pictează un mod total diferit de a înțelege ce înseamnă „a ști”. În această viziune, când știu, cu adevărat, ceva, mă conformez acelui ceva, devin ca acel ceva într-un mod semnificativ, îmi transpun în minte același pattern real regăsit în acel ceva, acel pattern permițându-mi să știu acel ceva și să intru într-o realizare reciprocă cu el. Această idee va fi preluată de unul din discipolii lui Platon, Aristotel, care o va dezvolta spre noi orizonturi.