Să facem un salt geografic și să vedem ce se întâmpla în această perioadă în Grecia Antică. Psihotehnologia alfabetizării alfabetice pătrunde în Grecia, dar grecii o îmbunătățesc adăugând vocale alfabetului. De ce contează? Pentru că, adăugând vocale, îmbunătățești ușurința cu care poți procesa informații.
În științele cognitive este folosit termenul de FLUENȚĂ (fluență cognitivă). S-a observat, experimental, că atunci când ușurezi modul în care omul procesează informații, indiferent de natura informației, consideră că acea informație e mai reală, mai adevărată și că au mai multă încredere în ea. De exemplu, schimbarea contrastului dintre litere și pagină generează o asemenea reacție în cititor. Practic, fluența cu care procesezi informația dă senzația de adevăr a acelei informații, iar omul are sentimentul unei legături mai strânse cu acel lucru. Acest sentiment dat de fluență este o adaptare utilă a creierului uman pentru a desemna rapid ce e real și ce nu. Grecii îmbunătățesc fluența alfabetizării alfabetice, odată, prin introducerea vocalelor în alfabet, și apoi, prin introducerea citirii standardizate de la stânga la dreapta. Acum, ce trebuie remarcat e că atunci când informațiile sunt procesate foarte fluent, omul intră în flow.
După cum știm, de la orele de istorie, în Grecia Antică avem orașe-stat într-o permanentă competiție între ele, iar într-una din acestea, în Atena, se naște ideea de democrație. Ca o necesitate a procesului democratic, în Atena devine importantă capacitatea de argumentare a ideilor și dezbaterea acestora în forumuri. Grecii accelerează, astfel, Revoluția Axială prin îmbunătățirea alfabetizării și prin utilizarea raționamentului și a reflexiei, ajungând astfel să facă lucruri pe care nimeni până atunci nu le mai făcuseră. Deși aritmetica era folosită în multe culturi, grecii merg mai departe inventând matematica și geometria, creând sisteme de simboluri abstracte fără corespondente în lumea fizică.
Cu aceste invenții, în Grecia Antică se naște o nouă psihotehnologie, cea a capacității pentru argumentare rațională, iar antrenamentul explicit al acestei capacități devine extrem de importantă. Dar cum se ajunge aici? În principal, prin două personaje pivotante pentru Revoluția Axială: Pitagora și Socrate.
Pitagora face parte dintr-un grup numit „oamenii divini”, aceștia reprezentând o redescoperire a psihotehnologiilor șamanice, fiind recunoscuți pentru capacitatea lor de a vindeca și de a zbura. Și putem fi siguri că Pitagora a trecut prin antrenamentul șamanic, având surse ce vorbesc despre participarea acestuia la „ceremonia tunetului” ce presupunea izolare socială, și pentru că el vorbea despre eliberarea sufletului de corp prin soulfly. O curiozitate interesantă despre persoana lui Pitagora este aceea că era înalt și se îmbrăca ca un zeu, dar, cumva, nimeni nu era ofensat de aspectul lui.
Pitagora descoperă octava muzicală, aplicând gândirea matematică în acest domeniu, și în scurt timp observă proporții matematice peste tot în lume. Realizează, astfel, că psihotehnologiile reflexiei raționale și matematicii ne dau acces la modele abstracte de care nu suntem conștienți în mod direct. Această realizare o leagă apoi de proiectul șamanic pentru transcendență de sine, și postulează ideea că am fi, cumva, blocați în această lume dar, prin descoperirea modelelor ascunse folosind rațiunea, ne
Pitagora
putem transforma, zburând spre libertate. O moștenire directă de la Pitagora este cuvântul „cosmos”, la el având sensul de frumusețe a universului – ”cosmetica” zilelor noastre are la bază acest termen –, și termenul de „filosofie”.
Poate te întrebi ce relevanță are toată această poveste. Ei bine, Pitagora și Socrate sunt influențele principale ale lui Platon, iar Platon și Biblia sunt picioarele pe care stă întreaga civilizație vestică. Urmărim, deci, modul în care am ajuns să gândim așa cum gândim acum.
Discuția despre Socrate o vom începe cu o scurtă povestioară. În Delphi, în Grecia Antică, se afla un templu închinat zeului Apollo în care își avea locul Oracolul din Delphi, ce avea rolul de a face profeții prin intermediul Pitiei, preoteasa zeului Apollo. Aceste preotese erau, adesea, femei cu vârsta peste 50 de ani, cărora zeul le dăduse puterea specială a profeției. Cum profețiile Pitiei erau mereu foarte vagi, putând fi interpretate în orice mod s-ar fi dorit, un grup de prieteni ai lui Socrate s-au dus într-o zi la ea, în glumă, întrebând-o „Cine este cel mai înțelept om din lume?” așteptându-se la un răspuns similar, dar spre surprinderea lor aceasta a răspuns simplu: „Socrate”. Aceștia s-au întors repede la Socrate să îi povestească cele întâmplate, dar Socrate, la auzul acestui răspuns, în loc să jubileze așa cum ar fi făcut oricare dintre noi, se apucă să confrunte afirmația fiind pus în fața unei dileme.
Pentru a înțelege dilema, trebuie să menționăm că, în viziunea lui, zeii nu pot minți, considerându-i exemple ale moralității absolute – de aici născându-se ideea modernă că adevărul și divinul sunt inseparabile. De asemenea, Socrate funcționează pe principiul „cunoaște-te pe tine însuți” pentru a înțelege mecanismele modului în care operezi – ce avantaje, ce dezavantaje și ce limitări ai –, el considerând, în adevărat spirit al revoluției axiale, că acest tip de autocunoaștere este centrală existenței umane.
Și iată dilema oracolului pentru Socrate: cum el știe că zeii nu pot minți, dar știe, de asemenea, din autocunoaștere, că nu este înțelept, și nu poate renunța la niciuna din aceste idei – el punând pe același nivel al importanței autocunoașterea și autoritatea zeilor –, cum poate fi el cel mai înțelept când el știe ca nu este așa? Cu această dilemă, Socrate pornește pe un drum intelectual pentru a afla cum pot cele două ipoteze să fie adevărate simultan.
Această călătorie de căutare a unui răspuns are ca efect faptul că, pentru Socrate, interacțiunea constantă cu cei din jurul lui devine un stil de viață normal. Abordează toate persoanele care se consideră înțelepte pentru a le pune întrebări, inventând „metoda socratică” – un mod de a pune întrebări pentru a înțelege ce gândește, cu adevărat, cineva.
Socrate interacționează, în special, cu două grupuri de oameni: filosofii – în special un anumit grup de filosofi numiți filosofi naturaliști –, și sofiștii, ambele fiind grupuri considerate ca fiind formate din înțelepți. Ca o mică paranteză, cuvântul filosofie vine din grecescul PHILIA-SOPHIA, tradusă ca o iubire prietenească de înțelepciune, iar în vremurile noastre, cuvântul „sofisticat” are baza etimologică în cuvântul SOPHIA.
Filosofia naturalistă demonstrează o schimbare fundamentală în cogniția umană, prin cele trei fragmente filosofice rămase de la un proeminent reprezentant al acestui curent, Thales:
- Totul este umed
- Magnetul deține PSYCHE
- Totul e plin de zei
Thales
Să analizam, acum, gândirea lui Thales, bazându-ne pe aceste trei propoziții:
1. Ideea că totul e făcut din apă, e demonstrabil falsă, atât științific cât și metafizic. Dar Grecia era înconjurată de apă, dacă sapi în pământ, dai de apă, apa cade și din cer și, nu în ultimul rând, apa e necesară vieții. Ideea lui Thales, deși e falsă, este cât se poate de rațională și plauzibilă, el venind cu rațiunea și observația pentru a explica substanța ce stă la baza întregii lumi. Îmi permit o mică paranteză aici, ”substanță” înseamnă, etimologic, a sta sub, a fi la bază. Observăm, astfel, că Thales nu face mitologie, nu generează o narațiune despre un agent divin, ci face o analiză rațională bazată în observație, Thales inventând, nici mai mult nici mai puțin decât, gândirea științifică.
2. Thales observă că magneții se pot mișca singuri, și pot mișca lucruri din jurul lor. Deși sensul clasic al lui PSYCHE este acela de „respirație” sau „vânt”, el îl folosește cu sens de ”abilitate de a te mișca și a mișca”. Cum omul deține PSYCHE – se mișcă și trăiește – Thales trage concluzia că și magnetul e viu și trăiește. Din nou, și această afirmație e demonstrabil greșită, dar concluzia e una rațional plauzibilă. Sensul dat de Thales termenului PSYCHE devine baza „psihologiei”, mintea fiind cea mai manevrabilă parte a omului, ea mișcându-se cel mai mult și fiind locul de start al tuturor mișcărilor corpului.
3. ONTOLOGIA este studiul ființei, al existenței și a structurii realității. Derivând de-aici, ANALIZA ONTOLOGICĂ reprezintă folosirea rațiunii pentru a ajunge la baza structurilor realității. Această analiză ontologică este inventată de Thales, și stă la baza revoluției științifice. Știința încearcă să ajungă la forțele de bază, încearcă să vadă în adâncurile realității, folosindu-se de PERCEPȚIA ADÂNCIMII ONTOLOGICE – a vedea cu mintea în adâncurile realității. Folosind aceste tehnici, Thales observă că privitul în aceste adâncuri ale realității produce venerație, un sentiment de respect amestecat cu teamă și uimire, și oferă un sentiment de conectare profundă cu ceea ce e cel mai real. Privind în aceste adâncuri ale realității vezi sensul lucrurilor mai bine, iar, pentru Thales, asta înseamnă să simți „sacrul”.
Socrate pare să mai fi fost influențat și de un alt filosof naturalist, Anaxagora, ce a trăit în Atena doar cu puțin timp înaintea lui Socrate, și care declarase că soarele nu e un zeu, ci o piatră fierbinte. Socrate a fost impresionat de perseverența naturaliștilor de a găsi adevăruri, dar refuză gândirea aceasta, nu pentru că ar refuza rațiunea sau argumentarea (le va folosi din plin), ci pentru că filosofia materialistă nu îl ajută în proiectul lui axial.
Filosofia naturalistă oferă adevăruri, dar nu îți poate arăta cum să devii înțelept, cum să scapi de auto-amăgiri, nu te ajuta – să folosim cuvintele lui Socrate – să devii o persoană mai bună. Aceeași critică o putem aplica și în prezent. Știința oferă adevăruri dar nu ne face mai înțelepți, nu ne spune cum să ne auto-depășim pentru a deveni oameni mai buni. În aceste cazuri, vorbim despre ADEVĂR FĂRĂ RELEVANȚĂ.
Dar, pe lângă naturaliști, a căror filosofie o găsește dezamăgitoare, Socrate interacționează și cu sofiștii, dar într-un mod mult mai antagonist. Cine erau sofiștii? Când Revoluția Axială ajunge în Grecia Antică se naște democrația, iar în Atena se practica democrația directă, lumea adunându-se în forum și votând direct. În acest mediu, unii oameni observă că capacitatea pentru dezbatere și argumentare este o cale spre putere, iar aceste practici se dezvoltă în Atena, deoarece cu cât argumentezi mai bine, cu atât poți convinge mai mulți oameni, și cu atât mai puternic și influent vei fi.
Astfel, un grup de oameni inventează o nouă psihotehnologie: RETORICA, care reprezintă căutarea de modalități în care limbajul și cogniția interacționează, iar acest grup de oameni găsesc aptitudini
Socrate
standardizate ce pot fi antrenate spre a influența oameni, folosind limbajul pentru a schimba gândirea acestora. Sofiștii erau preocupați cu învățarea și predarea acestor aptitudini, ei separând această tehnologie de orice angajament moral. De exemplu, un sofist s-ar fi dus dimineața la un aristocrat să îl învețe cum să argumenteze „de ce Atena trebuie să-și mărească flota”, iar după-amiaza s-ar fi dus la un alt aristocrat și l-ar fi ajutat cum să argumenteze ”de ce Atena trebuie să-și reducă flota”. Pentru sofiști, ceea ce conta era să ofere moduri de a câștiga dezbateri.
Sofiștii au înțeles că, atunci când comunicăm, suntem convinși de ceea ce considerăm important și nu doar de ceea ce considerăm adevărat. Spre exemplu, daca ne amintim de problema celor 9 puncte, modul în care privim problema este modelat de ceea ce considerăm a fi important. În zilele noastre, această retorică o putem observa în advertising. În acest domeniu se studiază moduri în care creierul asociază lucruri cu ce consideră acesta că ar fi important, făcând acele lucruri relevante spre a fi utilizate în manipularea comportamentului. Exact ca la sofiști, această tehnică este deconectată de natura adevărată sau nu a lucrurilor prezentate, pentru că, pentru cel ce ascultă, adevărul este irelevant. El va fi convins de elementele pe care le găsește ca fiind importante pentru el, credințele fiind singurele lucruri care îi conduc existența și acțiunile.
Apare, acum, nevoia să discutăm despre bullshit-uire („mâncatul de rahat” în limbajul popular). Este foarte important să facem distincția corectă dintre mincinos și mâncătorul de rahat, deoarece mincinosul se bazează pe angajamentul tău pentru adevăr. El spune „P” deși adevărul este „non P”, pentru că, dacă te convinge că „P” este adevărat, îți vei schimba comportamentul – din cauză că vei vrea să fii și să trăiești în conformitate cu realitatea. Mâncătorul de rahat, în schimb, nu este interesat dacă ceea ce spune este adevărat sau nu. El încearcă să minimizeze importanța adevărului din ceea ce spune, lucrând, în schimb, la retorică, pentru a te ”prinde” cu elemente atrăgătoare, captivante și interesante.
De ce vorbim despre bullshit? Pentru că acesta e asociat crizei de sens, această criză acutizându-se pe măsură ce cantitatea de bullshit crește, datorită faptului că, prin bullshit, separăm „relevanța și importanța” de „adevăr”.
Nu te poți minți pe tine, totuși. Nu poți știi „P” dar să crezi „non P”. Minciuna se bazează pe credință, iar credința nu o poți face în mod voit. De exemplu, alege o credință pe care ai vrea să o ai. Eu aș vrea să cred că toată lumea mă iubește, deși știu că nu e adevărat. Dar nu o poți face. Poți spera, îți poți dori, dar nu poți crede la comandă, credința nefiind o acțiune voluntară. Deci, nu te poți minți când știi adevărul, dar te poți bullshit-ui. Auto-amăgirea nu este o auto-mințire, ci o auto-bullshit-uire realizată prin redirecționarea atenției.
Atenția poate fi înțeleasă în două moduri. Prima este atenția pe care o poți direcționa. Ca exemplu, spunând ”degetul mare de la mâna stângă” te face atent la acesta, degetul devenind important. Prin direcționarea atenției, direcționezi importanța lucrurilor. Al doilea mod este atenția ce poate fi captată sau atrasă. De exemplu, un zgomot puternic îți va capta atenția, involuntar. Astfel, atenția nu doar că poate fi direcționată, dar aceasta poate fi și atrasă de ceea ce găsești ca fiind important. Uneori, îți poți îndrepta atenția către ceva ce ai vrea să fie mai important, iar acel lucru, la rândul lui, îți va capta atenția, creând un sistem în care cele două fațete ale atenției se hrănesc una pe cealaltă până când atenția este atașată de ceva super-important pentru tine făcându-te să îți pierzi capacitatea de a observa și alte lucruri. Acesta e, în esență, procesul de auto-bullshit-uire, în urma căruia importanța și atractivitatea unui stimul acaparează orice preocupare pe care ai avea-o pentru natura adevărată sau nu a acelui stimul sau pentru nivelul de reprezentare a realității pe care îl posedă.
Din această cauză, Socrate este antagonic cu sofiștii, aceștia reprezentând opusul valorilor Revoluției Axiale, opusul auto-cunoașterii raționale în lupta de depășire a auto-amăgirii, iar sofiștii, prin promovarea bullshit-ului, erau și mai vulnerabili la această auto-amăgire. În concluzie, sofiștii promovau RELEVANȚA FĂRĂ ADEVĂR.
Dar Socrate dorea ambele lucruri, și relevanță, și adevăr. El dorea să cunoască indivizi care să știe cum să fie atenți la lucruri importante ce dezvăluie adevărul, iar adevărul găsit să îi ajute să-și concentreze atenția pe lucrurile importante ce vor dezvălui, la rândul lor noi adevăruri, și tot așa.
În acest demers de găsire a acestor indivizi, Socrate mergea prin oraș punând întrebări oamenilor pe care îi întâlnea până îi aducea într-o stare de frustrare. Spre exemplu, iată metoda socratică la lucru în dialogul următor:
- Ce faci?
- Sunt prin piață.
- De ce?
- Ca să cumpăr ceva.
- De ce?
- Ca să fiu fericit.
- Deci știi ce e fericirea?
- Fericirea e plăcere.
- Dar e posibil să simți plăcere și să fii nefericit?
- Evident că da.
- În cazul ăsta, fericirea nu e plăcere. Ce e totuși fericirea?
- E obținerea a ce e important pentru tine.
- Asta presupune că ar trebui să știi ce e important pentru tine. Ce fel de cunoaștere e asta?
- E doar cunoașterea a ce e important.
- Ce e important pentru tine cu adevărat, sau ce crezi tu că e important?
- Bănuiesc că ceea ce e cu adevărat important
- Cum să numim cunoașterea a ce e cu adevărat important?
- Bănuiesc că înțelepciune.
- Deci, ca să fii fericit, trebuie, mai întâi, să fii înțelept? Cum cultivăm înțelepciunea? Ce e înțelepciunea?
Iar interlocutorul lui Socrate ceda, ne mai putând răspunde, atingând o stare numită APORIA – o stare pe care oamenii vremii o comparau cu a fi înțepat de o pisică de mare sau cu căderea sub magia unui vrăjitor, cel aflat în această stare ne mai înțelegând ce se întâmplă.
Poți concluziona că Socrate e doar sceptic, și că încercă să le arate oamenilor că nu știu, de fapt, nimic, că zeii au dreptate și că nimeni nu e înțelept. Dar, de fapt, el încerca să ne facă să realizăm cât de mult ne bullshit-uim când urmărim chestii importante pentru noi (ca fericirea și faima) fără a le înțelege înainte, din lipsa unei înțelepciuni necesare. Suntem, în permanență, susceptibili la bullshit pentru că suntem conduși de motivații puternice, pe care le percepem ca fiind importante, dar care sunt mult peste puterea noastră de a le înțelege realitatea.
Efectul acestor dialoguri în interlocutorul lui Socrate este de două feluri: fie nu vor să le fie arătate aceste lucruri, și se supără pe Socrate; fie au o revelație și își doresc să se transforme, dorind să găsească moduri în care „relevanța” și „adevărul” se urmăresc una pe cealaltă. Iar când Socrate a observat acest efect pe care îl provoca în oameni, a găsit răspunsul la dilema lui (cum puteau zeii să nu mintă și el să fie cel mai înțelept om): „Știu că nu știu nimic”.
Socrate știa că nu știa, dar această neștiință se prezenta într-un mod ce îl făcea să lupte cu tendința lui de a se auto-bullshit-ui – să urmărească ceva fără a știi de ce – iar asta nu însemna, așa cum zic unii, că Socrate nu știa nimic.
Oricum, putem observa cum Socrate și-ar fi putut enerva concetățenii prin aceste dialoguri inopinate și dificile. Este judecat în fața unui tribunal format din 500 de bărbați, în urma căruia un juriu trebuia să îi voteze sentința. Este acuzat de ateism, dar nu pentru că nu ar fi crezut în zei, ci pentru că dorea să îi facă exemple morale, și i se oferă achitarea dacă renunță la filosofie, practic să se oprească din a-i mai enerva pe oameni. Acestei oferte Socrate îi răspunde cu „o viață neexaminată nu merită trăită” – o viață în care nu există un efort de a lega relevanța de adevăr este o viață scăldată în bullshit și împresurată de auto-amăgire și comportamente auto-distructive.
Socrate considera că ceea ce face viața să aibă sens este cultivarea înțelepciunii, cultivarea abilității de a șine strâns legate între ele relevanța și adevărul. El era recunoscut ca un cunoscător al TA EROTIKA, a iubirii bune, corecte, dar nu în sensul iubirii romantice. El știa ce să iubească, știa cum să țină legate lucrurile pe care le iubește de realitate. De exemplu, plimbându-se prin piață spunea „uite ce de lucruri de care nu am nevoie”. Întreba oamenii cât timp au petrecut aranjându-și părul dimineața și cât timp a petrecut aranjându-și gândirea. El se compara cu o moașă, considerând că ajutând oamenii să-și cultive înțelepciunea, îi făcea să renască mai buni.
Socrate știa, de asemenea, că rațiunea și iubirea pot funcționa împreună. Pentru el, a separa iubirea – care arată relevanța – și rațiunea – ce extrage adevărul – este o greșeală fatală a umanității, cele două trebuind să fie interdependente: trebuie să știm rațional ce iubim.
Socrate e găsit vinovat la judecată – o parte din cauze fiind politice, altă parte fiind asocierea cu oameni corupți – iar acuzatorii cer pedeapsa capitală. În fața juriului i se oferă ocazia de a-și argumenta o pedeapsă alternativă sau să renunțe la filosofie pentru o posibilă achitare, la care Socrate răspunde: „Practicarea filosofiei m-a costat mult. Trebuie să lucrez constant la ea, este foarte dificilă, nu mă îmbogățește material, sunt dependent de alți oameni, oamenii mă atacă mereu, această practică fiind foarte riscantă. Cea mai dură pedeapsă pe care mi-o puteți da e să mă lăsați să continui să fac filosofie, iar dacă vreți să o faceți și mai dură, guvernul să-mi asigure cazare și mâncare gratuită pentru restul vieții”. Și, deloc surprinzător, este condamnat la moarte, dându-i-se să bea ceai de cucută.
Execuția lui Socrate
Socrate era convins că are „înțelepciunea” corectă, și era pregătit să moară pentru ea. O găsește atât de plină de sens, încât nu are nicio reținere în a-și da viața în apărarea ei. Din fericire, Socrate avea mulți adepți, iar unul dintre ei, prezent la judecată dar absent la execuție, este Platon, cel care îi va uni pe Pitagora și pe Socrate într-o nouă filosofie și va avansa, și mai mult, Revoluția Axială în Grecia Antică.