Toată această mașinărie de generare a sensului se manifestă în Paleoliticul Superior de Tranziție, dar prin 10 000 î.e.n. are loc revoluția neolitică odată cu inventarea agriculturii. Mașinăria de generare a sensului primește acum îmbunătățiri prin faptul că indivizii fac parte, acum, din societăți complexe, indivizii încep să renunțe la viața nomadă, iar relația lor cu mediul și ceilalți membrii, niște străini, se schimbă radical.
Această lume devine, în final, lumea antică, piatra este înlocuită cu metalul, și iată-ne ajunși în Epoca Bronzului cu reprezentanții ei de seamă: civilizațiile mesopotamiene, egiptene și sumeriene. Această lume are, în continuare, ritualuri – ce e drept, mai sofisticate – cu indivizi ce se aruncă în stări de conștiință alterate, dar prezintă ceva în plus: scrierea. Totuși, noi, cei din zilele noastre, nu găsim prea interesante sau relevante aceste scrieri, fiindu-ne greu să ne identificăm cu ele.
Această identificare cu scrierile anticilor se va produce abia după ce are loc Revoluția Axială (800 – 300 î.e.n.). Această revoluție produce ceva nou, pentru că, brusc, omul modern găsește aceste scrieri ca fiind relevante și se poate identifica cu ce se scria atunci, iar acest eveniment se va dovedi formativ civilizației vestice, a celei indiene și a celei chineze.
Prin anul 1 000 î.e.n., epoca bronzului colapsează, fiind cel mai mare colaps al civilizației din istoria umanității. Dispar cel mai mare număr de orașe, dispar cel mai mare număr de culturi, comerțul este redus la minim, acest colaps general fiind cel mai apropiat lucru de apocalipsă pe care l-a cunoscut umanitatea, iar până la Revoluția Axială, lumea cunoaște o epocă întunecată. În lipsa marilor imperii, ce rezistaseră milenii până atunci, micile comunități rămase trebuie să se adapteze cognitiv, din nou, pentru a supraviețui.
În situații de criză, iar colapsul epocii bronzului este o asemenea criză, oamenii sunt mai dispuși să încerce noi forme de organizare socială, să inventeze noi lucruri și noi psihotehnologii. Și, astfel, în această epocă întunecată, în zona Palestinei de azi, în Canaan, este inventată o nouă alfabetizare. Această alfabetizare va înlocui rapid scrierea hieroglifică și cuneiformă, care erau atât de complicate încât necesitau existența unei meserii specifice, aceea de scrib. Este inventată alfabetizarea alfabetică, ce este, ulterior, preluată de fenicieni, apoi de greci, se va combina cu ebraica arhaică și va fi, în final, utilizată de evrei.
Această alfabetizare alfabetică este importantă și puternică pentru că e mai ușor de învățat, făcând-o o psihotehnologie mai eficientă. Cum alfabetizarea îmbunătățește cogniția, alfabetizarea alfabetică amplifică capacitatea oamenilor de a împărtăși idei, iar numărul oamenilor alfabetizați crește dramatic. Alfabetizarea te face mai conștient de propriile gânduri, dându-ți posibilitatea de a face corecții mai ușor reîntorcându-te la idei mai vechi scrise și analizându-le cu o nouă perspectivă, dându-ți, practic, capacitatea pentru ”gândire de ordin II”.
Cu toții posedăm METACOGNIȚIE – a fi conștient de propriile gânduri – iar ce poți face cu alfabetizarea este să internalizezi ce citești în ea. Gândirea de ordin II apare atunci când internalizezi o psihotehnologie în metacogniție, îmbunătățindu-ți capacitatea pentru examinarea critică a propriei cogniții, în scopul de a o corecta.
Armatele se mișcă continuu, imperii încep să fie reconstruite – ca exemplu fiind cel Asirian – , iar armatele mobile devin o necesitate. Dar cum puteai plăti aceste armate mereu pe drum? Asistăm, acum, la nașterea unei noi invenții: BANII. Banii te obligă să gândești într-un mod abstract simbolic și să înțelegi aritmetica, iar omul începe să gândească matematic, antrenându-și gândirea simbolică abstractă și logic riguroasă.
Acest tip de gândire e pregătită acum pentru exaptare. Prin combinarea gândirii de ordin II și cea logic-abstractă, apar oameni care au un simț clar pentru două lucruri: unu, realizează cât de mult pot corecta cogniția pentru a se auto-depăși, și doi, devin conștienți de cât sunt de auto-amăgiți și câtă eroare este în cogniția lor – lucruri de care nu puteau fi conștienți până să dețină gândirea de ordin II. Oamenii, astfel, încep să-și schimbe simțul de sine și simțul pentru lume, încep să realizeze un simț al responsabilității mult mai personal ce le schimbă modul în care se raportează la moralitatea lor. De exemplu, până în acest punct, haosul și războiul erau privite ca parte a lumii naturale, dar acum ei realizează că sunt responsabili pentru această violență și haos, și nu într-un sens vag, ci prin modul în care mințile lor dau sens lucrurilor.
Omul realizează că mintea lui este, simultan, cel mai mare dușman al lui, dar și cel mai bun aliat, și începe să înțeleagă dualitatea cogniției: indisciplina duce la violență prin auto-amăgire și iluzie, dar disciplina, prin auto-corecție și transcendență de sine, duce la înțelepciune și la abilitatea de a reduce violența și suferința.
Mitul, în zilele noastre, este înțeles ca fiind o falsitate crezută la scară largă. Dar miturile nu sunt povești neadevărate despre trecutul antic, ci povești simbolice ce prezintă pattern-uri perene ce sunt mereu cu noi. În mituri se încearcă aducerea la un loc a acestor pattern-uri intuite, învățate implicit, și transpunerea lor într-o formă ce poate fi împărtășită cu alții.
Înainte de Revoluția Axiala, oamenii concepeau lumea, simțeau lumea ca experiență a existenței, în forma unui COSMOS CONTINUU. În această formă a existenței, omul simte că trăiește într-o continuitate radicală, cu un sentiment al conexiunii generale. Oamenii vedeau continuitatea dintre lumea naturală și cea culturală, și, similar, continuitatea dintre lumea culturii și cea a zeilor. Diferențele dintre aceste lumi nu erau în ”fel” ci în ”puterea” pe care o puteau exercita. De exemplu, pentru oamenii acelor vremuri nu era ciudat ca animalele să poată vorbi sau ca un om să fie divin, după cum vedem cu faraonii Egiptului Antic. Trebuie înțeles că animalul vorbitor sau regele zeu nu erau metafore pentru acei oameni pentru că diferențele dintre natură, om și zeu nu erau în esența lor, ci în puterea lor. Ca exemplu, Dumnezeul Vechiului Testament este glorios și strălucitor, calități ce nu au legătura cu moralitatea Lui. La fel observăm și la zeii greci care, deși sunt plini de defecte morale, sunt, totuși, puternici și glorioși. De asemenea, faraonii egipteni erau considerați glorioși și puternici, fiind văzuți ca fiind divini sau, chiar, zei.
Acest cosmos continuu este continuu și dintr-un alt motiv: se mișcă în cicluri mari, precum anotimpurile, iar timpul se deplasează prin cicluri masive, repetitive și eterne.
Prin ritualuri, oamenii încercau să intre în această continuitate, să se întoarcă la puterea originară a creației și în acest scop jucau roluri din poveștile metaforice, din mituri, în care erau prezentate creația universului și modul în care omul poate accesa acea putere creatoare. Vedem o nostalgie constantă pentru ”ce a fost”, iar atitudinea generală a oamenilor era spre intra și a se potrivi în aceste cicluri fără a schimba prea multe, pentru că, schimbând viitorul, distrugi trecutul întrerupând acest ciclu.
În Revoluția Axială acest mod de a privi lumea cade, dar nu dispare, noi încă păstrând câteva aspecte ale acestui mod de gândire și în zilele noastre, și observăm apariția unui nou strat de mitologii ce explică relațiile dintre natură, om și zei. Să ne amintim sensul pe care îl folosim când vorbim de mit, acesta nefiind nici ceva complet științific, nici ceva complet metaforic, el situându-se undeva între aceste moduri de a explica lumea. Această nouă viziune mitologică a lumii poartă numele de ”mitologie a două lumi”, în care avem de-a face cu o ”lume de zi cu zi” și o altă lume, ”lumea reala”.
Lumea de zi cu zi este văzută ca o lume a minților neantrenate, o lume condusă de auto-iluzionare, autodistrugere, violență și haos, o lume desprinsă de realitate. În contrast cu lumea de zi cu zi, avem lumea reală ce este privită ca fiind o lume a celor învățați și înțelepți, o lume a celor ce înțeleg realitatea, o lume fără iluzii și în care violența și suferința sunt minime.
În lumea Epocii Bronzului, înțelepciunea era orientată către putere, a fi înțelept presupunea să știi cum să acumulezi putere din cea născută în procesul creației și, practic, cum să te integrezi mai bine în lume. Dar în sistemul post Revoluției Axiale a celor două lumi, înțeleptul nu mai dorește să se integreze în lumea lui de zi cu zi, ci vrea să scape din ea, și putem observa cum ”soulfly-ul” șamanic este exaptat în sentimentul de transcendență a sinelui din lumea de zi cu zi în cea reală. Înțelepciunea presupune, în acest nou mod de a înțelege lumea, a știi cum să faci acest salt transformativ, deoarece sursa sensului nu mai este ”conexiunea cu lumea”, ci ”conexiunea cu lumea reală”.
Noțiunea de sine se schimbă, din a fi definit de modul în care te integrezi, în modul în care te auto-depășești și te transformi, crescând ca persoană. Creșterea aceasta are sensul de a te ridica deasupra celorlalți și deasupra a ce ai fost. Tot acum apare ideea că suntem străini în lume, că suntem nomazi, și că nu ar trebui să fim în lumea de zi cu zi, ci în cea reală, și putem clar observa, acum, cum că ideea celor două lumi este o reprezentare mitologică a transcendenței sinelui și a transformării de sine dar și cum a avut loc exaptarea abilităților șamanice în acest nou cadru mitologic.
În cele ce urmează, ne vom concentra pe Revoluția Axială din Israel și Grecia, aceasta fiind baza lumii vestice moderne. Ar trebui să observi, deja, o prefigurare a crizei de sens. Viziunea celor două lumi este un mod mitologic de gândire ce ne permite să articulăm și să antrenăm psihotehnologiile Revoluției Axiale precum transcendența sinelui și a înțelepciunii în această formă. Dar problema e că această mitologie începe să eșueze pentru noi. Viziunea lumii din punct de vedere științific distruge posibilitatea acestei mitologii, iar modul științific de gândire ne împinge, ironic, spre o gândire de tip ”cosmos continuu” – evoluția prezentând diferențe minore între om și maimuță, iar diferența dintre minte și existența încorporată nu este una radicală – știința aplanând lumile într-una singură. Mitologiile trebuie să fie trăibile, dar noi nu mai putem trăi în această mitologie deși vorbim ca și cum am trăi în ea. Criza apare din întrebarea ”cum putem salva abilitatea de a cultiva înțelepciunea transcendenței sinelui, a depășirii auto-iluzionării, a realizării – vedem sensul ca fiind ”a ajunge în lumea reală” – a cine suntem, când nu putem utiliza viziunea mitologică din s-au născut aceste idei?”. Prin știință suntem întorși în lumea fizică, dar nu vrem să pierdem ce am câștigat în Revoluția Axială. Cum putem reconcilia aceste aspecte? Un prim pas ar fi să studiem aceste viziuni, înțelegând, spre exemplu, că lipsa studiului bibliei te împiedică să înțelegi de ce gândești așa cum gândești, noi încă folosind ”gramatica” Dumnezeului biblic, observabilă în filmele pe care le urmărim, în care eroul cade și apoi se ridică mai puternic.
În Israelul Antic este inventată o nouă psihotehnologie, influențată de Persia prin Zarathustra: ideea privirii timpului ca o narațiune cosmică, ca o poveste, aplicând ceva universal uman, spusul poveștilor. Din această cauză, lumea nu mai poate fi privită ca fiind ciclică, ea având nevoie de un început și un sfârșit, dar mai important, având nevoie de un punct culminant din care se ajunge la o rezoluție (tradus în ”ceea ce se întâmplă trebuie să aibă un sens în final, o concluzie”), și de-acum încolo omul va folosi această structură a poveștii pentru a explica cum se manifestă cosmosul în timp.
În modelul ciclic, viitorul nu este deschis, iar omul e condamnat la repetiție. De exemplu, în culturile estice unde modelul ciclic este prevalent, aceste cicluri repetitive sunt privite ca fiind oribile, indezirabile, oamenii nedorind reîncarnarea dar fiind condamnați la ea, ei încercând să se elibereze din acest ciclu atingând Nirvana, dorind încetarea repetiției tocmai din cauză că nu există un scop în această ciclicitate. Dar în modelul cu 2 lumi, viitorul e deschis, iar acțiunile omului pot schimba viitorul daca reușește să participe în povestea lumii. Vedem cum creația întregului încă de la început, în modelul ciclic, este înlocuită cu creația continuă în decursul istoriei, iar omul poate participa, alături de Dumnezeu, la acest proces.
Poveștile operează cu ”sensuri” și ”morale”, iar în acest nou model, conținutul moral al acțiunilor omului decid sensul pe care îl iau evenimentele. De aceea Dumnezeul Vechiului Testament e atât de diferit de tot ce a fost înainte – în culturile pre-revoluției axiale , zeii erau zei al lucrurilor (de exemplu zei ai țesătoriei, zei ai orașelor) blocați într-un loc și legați de o funcție, fără vreo moralitate atașată. Dumnezeul Vechiului Testament, în schimb, nu este blocat în timp și spațiu. În Exod, israeliții sunt blocați în Egipt – o cultură reprezentativa Erei Bronzului – iar Dumnezeu vine și îi eliberează, îi pune pe un drum cu un punct de pornire și o destinație, către un viitor promis, demonstrând că El este un zeu ce se mișcă prin timp și spațiu.
Dumnezeul Vechiului Testament este zeul viitorul deschis și tocmai de aceea, la început, nu are un nume, pentru că a numi ceva presupune să îl localizezi, să îl specifici și să îl blochezi în acea specificitate. De exemplu, când Moise îi cere numele, primește ca răspuns ”voi fi ce voi fi”. Este, deci, un zeu al viitorului deschis iar omul participă alături de el la crearea acelui viitor, având posibilitatea de a sculpta acel viitor fie spre o rezoluție, fie să-l devieze de la ”calea cea bună”.
Pe această cale spre viitorul deschis, căutăm PUNCTELE DE COTITURĂ (similar celor pe care le așteptăm în filme și în povești), puncte în care cursul narațiunii ia o turnură bruscă. Cu toate că ”știm” că viața nu se desfășoară asemenea unui film, adorăm aceste puncte de cotitură deoarece, în ele, vedem o lecție de învățat, o rezolvare a unei probleme și, implicit, modul în care este construit viitorul.
Acest Dumnezeu are aspecte de zeu pre-axial, dar pe măsură ce traversezi biblia, observi că El devine tot mai axial, devine tot mai mult zeitatea pe care o înțelegem a fi acum. Ideea PROGRESULUI, deși pare a fi o parte naturală din noi, este o idee generată de un mod de gândire în care viitorul este deschis, un viitor ce poate degenera sau îmbunătăți, iar Dumnezeu devine, astfel, încet încet, un zeu al progresului.
Termenul tehnic pe care îl vom folosi de acum încolo pentru un astfel de punct de cotitură este KAIROS, acesta fiind punctul optim din timp și spațiu pentru o astfel de turnură a evenimentelor.
Un alt termen important pe care îl vom introduce acum este DA’ATH, termen folosit în Vechiul Testament pentru ”cunoașterea” ca act sexual (de exemplu, când „Adam și-a cunoscut soția, Eva”, termenul folosit aici pentru cunoscut este da’ath). Folosirea sexului ca metaforă pentru cunoaștere nu este întâmplătoare, ambele fiind acțiuni participative, a cunoaște și a înțelege fiind evenimente în cursul cărora trebuie să fi prezent – nu poți cunoaște un partener sexual din exterior, doar având credința că există, această cunoaștere o realizezi identificându-te cu el și schimbându-l în timp ce partenerul te schimbă pe tine). În actul sexual participi empatizând, schimbând și schimbându-te continuu, intensitatea actului crescând până la climax, la un punct de cotitură spre o rezolvare.
În Israelul Antic, „credința” nu presupunea să crezi în chestii ridicole fără a avea dovezi – această interpretare este una recentă nouă – ci era simțul pentru da’ath, sentimentul de a fi angrenat într-o realizare reciprocă, în care știi când ești pe cursul bun al evenimentelor, știi când e punctul de cotitură și știi ce să faci în acel punct, știind ce trebuie să devii. Acest sens al credinței îl folosim în vremurile noastre în relațiile intime, știind dacă relația decurge bine, dacă e pe un curs bun, simțind dacă aceasta progresează, iar tu știind dacă ești pe drumul de a deveni mai bun prin această relație. Iată ce este da’ath.
Dar, pe acest drum, poți greși calea. Poți crede că ești pe cursul cel bun al lucrurilor, dar, de fapt, să nu fi, rătăcindu-te de la calea cea bună. Această rătăcire este sursa sensului PĂCATULUI.
A păcătui nu înseamnă doar a face ceva imoral. În ebraică cuvântul desemnează ratarea țintei când tragi cu arcul, pentru că atunci când tragi cu arcul, nu țintești săgeata direct spre țintă, ci țintești bazându-te pe credința că, dacă simți corect cum trebuie să tragi, vei nimeri punctul dorit. Ideea păcatului este că trebuie să simți cursul evenimentelor , iar dacă ești iluzionat, vei devia de la acest curs fără să realizezi. Omul este, astfel, aruncat într-o lume unde are opțiunea de a participa la crearea viitorul dar pericolul devierii de la curs prin păcat (sau auto-amăgire) este permanent cu el. Observăm cum evreii transformă ideea deplasării, de la o lume de zi cu zi la una reală, într-o narațiune istorică.
Cum omul, prin păcat, ia decizii care îndepărtează cursul istoriei de la traseul ce duce spre KAIROS, Dumnezeu trebuie să intervină periodic pentru a trezi oamenii din iluzii și pentru a-i ajuta să realizeze ce au greșit când s-au abătut de la calea cea bună pentru ca aceștia să revină la cursul normal al evenimentelor. De aceea, în Vechiul Testament, apare tradiția profetică și ideea profetului. Un profet nu e cel ce vede viitorul, ci rolul lui este acela de a trezi oamenii și de a le arăta cum au deviat de la calea corectă. Un exemplu modern al acestui rol este consilierul de cuplu, care trezește partenerii ajutându-i să vadă ce greșesc.
Cu tradiția profetică, apare un accent pronunțat pe moralitatea deciziilor umane. Se dezvoltă ideea „trezirii” responsabilității morale de a-ți ajuta semenii să se întoarcă la calea cea bună spre tărâmul promis. Apare, astfel, ideea de justiție și corectitudine morală, iar această trezire devine endemică. Tot acum se dezvoltă ideea angajamentului pentru înțelepciunea de a-ți aminti profund de Dumnezeu, nu prin recitarea de credințe, ci prin participarea activă în continua creație a viitorului. Acest angajament presupune a cultiva înțelepciunea în tine și a-ți ajuta apropiații să progreseze, acest progres fiind înțeles ca o îmbunătățire a moralei, o amplificare a justiției și o dezvoltare a ta necesară ridicării la nivelul pe care îl promiți.
Acest tip de gândire, de gramatică cognitivă, de a te ridica la nivelul promis (al potențialului tău maxim) este preluată de la evrei, devenind modul în care gândim în zilele noastre.
Să ne întoarcem, puțin, la un mod particular, devenit central, de a privi KAIROS-ul în Creștinism. Creștinismul a venit cu o idee radicală, aceea că acest KAIROS este găsit într-o anumită persoană. Iar ca efect direct al apariției acestei idei, Creștinismul va personaliza această mitologie.