Abordarea existențialistă este, fundamental, una filosofică, ea preocupându-se cu înțelegerea poziției omului în lume și cu ce înseamnă ca acesta să trăiască autentic. Istoria acestei metode este reprezentată de cei 3000 de ani de filosofie și de căutare a menirii omului, dar curentele filosofice cele mai importante în această abordare sunt reprezentate de existențialism și fenomenologie.
Punctul de plecare al filosofie existențialiste îl putem considera ca aflându-se în secolul al XIX-lea în lucrările lui Kirkegaard și Nietzsche. Viziunea lui Kirkegaard apărea ca un protest împotriva dogmei creștine și a obiectivității științei, considerând că ambele reprezintă căi de evitare a anxietății inerente existenței umane. De asemenea, considera că adevărul poate fi descoperit doar subiectiv, de către fiecare individ în parte, dar că majorității oamenilor le lipsește curajul de a trăi pasional și de a se implica în profunzimile existenței. Refuzând purtarea luptei constante dintre aspectele finite și infinite ale naturii umane, omul nu își poate crea un Sine și nu își poate găsi sensul.
Nietzsche duce mai departe această filosofie, considerând că, în lumina morții lui Dumnezeu – a vechilor valori universale – este responsabilitatea fiecăruia să-și reevalueze existența, să se descotorosească de constrângerile morale și să-și descopere liber-arbitrul, totul în scopul de a se putea avânta spre înalțimi necunoscute și spre a învăța să trăiască intens. El încuraja omul să părăsească turma și să îndrăznească șă iasă în evidență, utilizând, pentru prima oară temele existențialiste de libertate, drept de a alege, responsabilitate și curaj.
Aspectul fenomenologic este introdus de catre Husserl care a furnizat metoda de soluționare a problemelor umane descrise de Kirkegaard și Nietzsche într-o formă riguroasă, considerând că abordarea științelor naturii, bazate pe presupunerea că subiectul și obiectul sunt separate, este una greșită, acest dualism neputând duce decât la eroare. El considera că pentru a găsi esența lucrurilor, trebuie să învățăm să le descriem și să le înțelegem în formă unitară.
Heidegger continuă acest flux filosofic aplicând metoda fenomenologică pentru a înțelege sensul ființei, considerând că poezia și gândirea filosofică pot duce la intuiții mai profunde despre ce înseamnă a trăi decât o poate face cunoașterea științifică. În explorarea ființei umane el recunoaște importanța timpului, spațiului, morții și a legăturilor dintre oameni, iar ca metodă de investigație prezintă o preferință pentru hermeneutică – în timp ce psihanaliza constă în conectarea experienței unei persoane la un cadru teoretic prestabilit, hermeneutica caută să înțeleagă modul în care persoana în sine experimentează ceva în mod subiectiv.
Rând pe rând, tot mai mulți existențialiști aduc straturi noi de analiză și înțelegere, numindu-i aici pe Sartre, Jaspers, Camus și Marcel printre cei mai renumiți. La începutul secolului al XX-lea, unii psihoterapeuți încep să aducă viziunile fenomenologice și existențialiste în practica lor pornind cu Binswanger, apoi cu Tillich care, odată ajuns în SUA, pune bazele terapiei existențialiste, urmat de Rollo May ce formulează specificitățile acestei terapii. În Europa, ideile existențialiste au fost combinate cu unele principii psihanalitice, și o metodă a analizei existențialiste a fost dezvoltată de către Boss în colaborare cu Heidegger. În Austria, Frankl a dezvoltat o terapie existențialistă numită logoterapie ce se concentrează în special pe găsirea sensului.
În ipotezele metodei existențialiste, individul se află într-un proces constant de devenire, reinventându-se continuu, neexistând un sine esențial, iar personalitatea și abilitățile sunt definite în relație cu mediul din care provine. Această nepermanență și nesiguranță duce la apariția Angst-ului, a unui sentiment profund de anxietate, ca răspuns la conștientizarea insignifianței individului și a responsabilității pe care o are de a umple golul pe care îl simte adesea în viața lui când se confruntă cu inevitabilitatea morții, cu imposibilitatea agățării de prezent, el fiind mereu între ce a fost și ce și-ar dori să fie, prins la mijlocul timpului între trecut și posibilitățile necunoscute ale viitorului.
În metoda existențialistă nu există o teorie a personalității care să împartă oamenii pe tipuri sau să-i reducă la elemente componente. În schimb, ea vine cu o descriere a diferitelor nivele de experiență și existență cu care se confruntă, inevitabil, oamenii. Se pot, astfel, distinge patru dimensiuni fundamentale ale existenței umane: fizică, socială, psihologică și spirituală. Aceste dimensiuni sunt întrețesute formând un complex de forțe ce acționează asupra existenței umane. În plus, suntem prinși în dualitatea aspirațiilor și a temerilor ce acționează asupra fiecărei dimensiuni.
Dimensiunea fizică (Umwelt) presupune relația cu mediul înconjurător și cu elementele lumii naturale. Aici putem include atitudinea individului față de propriul corp, ambientul concret, obiectele și posesiunile materiale, corpurilor altor oameni, nevoile corporale, sănătatea, bolile și mortalitatea. Lupta în acest plan se dă între dominarea acestor elemente prin tehnologie și un stil de viață sănătos, și necesitatea acceptării limitărilor naturale precum ecologia și etatea. Omul încearcă obținerea siguranței prin acumularea de posesii și deținerea unei sănătăți cât mai bune, dar viața vine, întotdeauna, cu deziluzii, obligându-l să concluzioneze că siguranța este temporară, însă recunoașterea acestor limitări aduce cu ea o eliberare consistentă de tensiune.
Dimensiunea socială (Mitwelt) abordează relațiile individului cu ceilalți oameni din jurul lui. Aici includem răspunsul omului în fața culturii în care trăiește, cu atitudini ce variază de la dragoste la ură sau de la cooperare la competiție, atitudini abordate în termeni de acceptare versus respingere sau de aparținere versus izolare. În timp ce unele persoane preferă retragerea din lumea altora, iar alții caută obsesiv acceptarea publică sau dominația asupra altora prin dobândirea faimei sau a altor forme de putere, în final toți oamenii se confruntă atât cu eșecul, cât și cu singurătatea.
Dimensiunea psihologică (Eigenwelt) abordează modul în care omul interacționează cu el însuși și în care își crează propria lume, această dimensiune incluzând percepția propriului caracter, a experiențelor trecute și a posibilităților viitoare. În căutarea unui simț al identității, al unui sentiment de a fi substanțial și de a avea un sine, omul se va confrunta cu nenumărate evenimente ce îi vor testa percepțiile asupra lui, aruncându-l în stări de confuzie și dezintegrare. Polaritatea cu care se confruntă omul în acest stadiu este cea a activității, prin autoafirmare hotărâtă, și a pasivității, prin predare. Această înfruntare a descompunerii finale a eului, ce provine din pierderi personale și conștientizarea morții, poate produce anxietate și confuzie celor ce nu au renunțat la orgoliul lor.
Dimensiunea spirituală (Überwelt) include relația cu necunoscutul și a modului în care individul își construiește lumea ideală, ideologiile și viziunile filosofice. Contradicțiile cu care se confruntă omul în această dimensiune sunt legate de tensiunile dinte scop și absurditate, speranță și disperare, oamenii construindu-și valorile în căutarea a ceva ce contează îndeajuns de mult pentru a trăi sau muri, sau ceva ce poate avea o valoare finală și universală ce va transcede moartea. În această dimensiune, înfruntarea vidului și nimicnicia reprezintă dualitatea atitudinii omului în căutarea eternității.
În abordarea existențialistă, tulburarea și sănătatea psihică sunt privite ca două fețe ale aceleiași monede, a trăi presupunând a le primi cu brațele deschise pe ambele. Astfel, starea de bine este, în esență, abilitatea de a fi deschis la ceea ce îți oferă viața, bun sau rău. Starea de bine nu trebuie confundată cu bucuria naivă dată de o stare total echilibrată, ci o stare ce trebuie negociată gradual prin acceptarea condițiilor vieții, lumii și a propriei persoane. În încercarea de a evita latura negativă a existenței, individul se va bloca, deoarece avansul în viață necesită acceptarea elementelor nedorite asociate noilor acțiuni pe care trebuie să le facă. Starea de bine cere, astfel, deschidere în felul de a fi și înțelegerea mereu în creștere a ceea ce reprezintă faptul de a fi. În viziunea existențialistă, starea de bine psihologică este sinonimă cu înțelepciunea, rezultată din confruntarea deschisă și onestă cu sarcina de a exista. Tulburările psihice sunt văzute, în consecință, ca fiind un efect al evitării adevărului sau ca o inabilitate de a te adapta la el, problemele fiind generate, în general, de propria decepționare sau de efectul copleșitor al înfruntării paradoxurilor vieții.
A fi autentic presupune a fi sincer cu propria persoană, cu posibilitățile și limitările cele mai obscure. Autenticitatea apare ca o necesitate atunci când găsirea propriei autorități și învățarea necesară se dorește a se face într-un spațiu mental cât mai confortabil, filosofia existențialistă considerând sinceritatea față de propria persoană ca fiind sinonimă cu sinceritatea față de viață. A trăi autentic presupune recunoașterea vulnerabilității propriei persoane cu inevitabila mortalitate și conștientizarea nesiguranței finale a tot ce este cunoscut. O persoană superficială va mima siguranța, se va defini prin rol și statut și, plină de sine, își va crea proprile imagini pentru ce înseamnă boala și nebunia, totul în încercarea de a evita înfruntarea propriei vulnerabilități într-o lume nesigură.
Totuși, dorința umană pentru adevăr este cea care, în final, ne salvează. Conștiința ne amintește mereu de adevăr, având puterea de a ne expune încercările de evitare a realității, arătându-ne unde în noi putem găsi adevărul și unde, acesta, a fost întunecat de minciuni. Conștiința face acest lucru utilizând sentimentul de vinovăție, o vină existențială ce semnalează lipsa unui lucru, a unei datorii față de viață sau a unei îndatoriri proprii. Conștiința cere o deschidere la posibilități și limitări, o deschidere ce vine la pachet cu Angst, o deschidere ce expune omul la responsabilități și la eventualele eșecuri. Dar numai acceptând această anxietate individul poate fi pregătit pentru ce îi rezervă viitorul, viața bună existând doar în legătură strânsă cu posibilitatea morții.
Atunci când starea de bine este definită ca fiind abilitatea de a înfrunta greutățile vieții, noțiunea de tulburare psihică capătă un sens total nou. Cum confruntarea cu problemele asociate situațiilor noi și cu paradoxurile existenței sunt inevitabile în decursul vieții, destabilizările psihice sunt și ele de așteptat. Moartea cuiva drag, pierderea unei slujbe sau expunerea neașteptată la propria vulnerabilitate pot declanșa sentimente ale eșecului, disperare sau anxietăți extreme, indiferent de cât de bine adaptați sau educați am fi. În asemenea momente, totul din jur poate părea brusc absurd sau imposibil, motivațiile noastre sau ale altora pot fi puse sub semnul întrebării, ce era clar înainte devine acum nesigur, viața își pierde farmecul, iar vulnerabilitatea fundamentală a ființei umane iese la suprafață de dincolo de decepțiile proprii atât de bine ascunse. Uneori, o asemenea tulburare profundă apare nu ca rezultat al unei catastrofe externe, ci dintr-un simț al inutilității rutinei zilnice, plictiseala reprezentând un factor la fel de important în generarea tulburărilor psihice. Acest tip de criză, totuși, nu trebuie evitat. Ea poate fi înfruntată și integrată prin găsirea unui sens, problema nefiind cum poate fi evitată criza, ci cum poate fi abordată într-un mod hotărât și plin de curiozitate.
Problemele încep să devină serioase atunci când provocarea dată de tulburare nu este înfruntată, ci evitată, acțiune ce poate duce la o spirală descendentă negativă, cu perpetuare proprie, ce are ca rezultat confuzia și haosul. Mai predispuși la acest tip de comportament sunt cei neconectați la un sistem de suport vital precum familiile sănătoase sau rețelele intime. Acești oameni, în lipsa unor ritualuri sociale pentru protejarea individului, a unui sens al vieții care să balanseze problemele, se lasă pradă dorințelor și nevoilor temporare și ușor de satisfăcut. Curajul de a aborda problemele este greu de găsit atunci când rudele și prietenii, ce se mențin cu greu și ei pe linia de plutire, pot fi indisponibili, sau caută să aline supărarea în loc să abordeze problema de la bază, iar autoritatea spirituală a fost înlocuită cu o autoritate științifică ce este impotentă în a răspunde dilemelor morale sau spirituale.
Poate cea mai des utilizată decepție proprie este aceea în care oamenii susțin că vor să se schimbe, deși viețile lor reflectă încercări de a menține status quo-ul. Dar viața presupune schimbare și transformare. Și, odată convins de inevitabilitatea schimbării, omul poate conștientiza modalitățile prin care își poate determina direcția vieții și a necesității acționării active în sensul dorit. Această conștientizare este necesară atunci când o persoană dorește să învețe să trăiască prin propria voință, și să nu mai fie doar la mila sorții. Forța obișnuinței este greu de învins, dar există momente când aceasta este distrusă forțat, crizele reprezentând acele situații în care modurile de gândire vechi trebuie revizuite și pot fi inițiate schimbări în bine.
Obiectivul terapiei existențialiste este acela de a-i ajuta pe oameni să-și evalueze corect situația, valorile și credințele, să fie împăcați cu trecutul și să negocieze cu succes prezentul și viitorul, să devină sinceri, să-și lărgească perspectivele, să găsească un scop clar în viață, să poată învăța din trecut pentru a crea ceva valoros care să dea sens vieții și, de asemenea, să înțeleagă paradoxurile, conflictele și dilemele existenței de zi cu zi. Un termen foarte folosit în acest tip de terapie este cel de ”autentic”, concept ce indică scopul de a deveni mai sincer și mai real pentru propria persoană. Autenticitatea este un proces gradat de înțelegere proprie a condiției umane necesar omului pentru ca acesta să poată răspundă acesteia cu simț de stăpânire și să nu fie doar la mila ei. A fi autentic înseamnă să înfrunți limitările și posibilitățile umane, iar sarcina terapeutului este de a ajuta clientul să ajungă la o claritate și deschidere suficientă explorării fără a se pierde în apele tulburi ale experiențelor. Terapeutul trebuie să fie deschis la a participa în această explorare, terapia fiind o călătorie pe care clientul și terapeutul o fac împreună și ambii vor fi transformați, în final, de această aventură.
Această metodă de terapie este potrivită, în general, celor care au deja o idee despre faptul că problemele lor sunt de natură existențială, și nu sunt simple patologii, fiind necesar un angajament clar pentru o investigație filosofică intensă și foarte personală. Persoanele care doresc opinia cuiva din exterior legat de ceea ce îi doare și care preferă alinarea simptomului în locul efectuării unei analize profunde pentru a-și înțelege condiția vor obține mai multe beneficii apelând la alte forme de terapie.
Terapia existențialistă este potrivită persoanelor care se simt alienate de așteptările societății, celor care se confruntă cu adversitățile vieții – pierderile grele, pierderea slujbei sau modificările biologice sunt motive principale în reconsiderarea regulilor și valorilor –, celor ce își pun întrebări cu privire la starea lucrurilor în lume – în opoziție cu cei ce preferă status-quo-ul existent –, celor aflați la marginea existenței, acelor oameni ce sunt pe moarte sau contemplă suicidul, celor aflați în criză sau celor ce simt că nu mai aparțin mediului în care se află.
Terapeutul existențialist trebuie să fie capabil să estimeze critic situațiile, oamenii și ideile, demonstrând o capacitate mare de introspecție. El trebuie să posede un simț autentic al curiozității, o dorință puternică de a descoperi ce înseamnă să fii om și o capacitate de a menține atitudinea de uimire. El va abandona, din când în când, cu totul, teoria psihologică, abordând poezia, arta sau religia, pentru a deveni cât mai personal în modul de lucru. De asemenea, cunoștințele fundamentale temeinice de filosofie, utile acestei metode, împreună cu studiul diferitelor abordări psihoterapeutice și a celorlalte domenii ale cunoașterii vor forma o hartă a naturii umane pe care terapeutul o va completa și folosi mereu în terapie.
În relația terapeutului existențialist cu clientul, cel dintâi tinde spre o maximă recunoaștere și chestionare a propriilor preconcepții și prejudecăți pentru a evita să emită judecăți normative sau să-l împingă pe cel din urmă într-o anumită direcție. Terapeutul trebuie să prezinte o apreciere consistentă a situației unice a clientului și să demonstreze preocupare de problemele ce contează cel mai mult pentru acesta. Clientul este asistat în găsirea propriei perspective și poziții în lume, uneori prin pasivitatea relativă și intervenția tăcută a terapeutului, alteori prin dialog activ și dezbateri. Terapeutul trebuie să reziste tentației de a încerca să schimbe clientul, terapia reprezentând o oportunitate, ce nu trebuie furată, pentru cel din urmă de a prelua frâiele vieții sale și de a-și construi relația cu lumea.
Singurele momente în care terapeutul chiar urmează o linie didactică este atunci când îi reamintește clientului de aspectele unei probleme ce a fost trecută cu vederea, încurajându-l să gândească până la capăt consecințele și să lupte cu contradicțiile evidențiate de verigile lipsă și de principiile de bază. În general vorbind, stilul terapeutic urmează un model conversațional, problemele fiind explorate în cadrul dialogului.
Abordarea existențialistă este cunoscută pentru orientarea sa antitehnică, preferată fiind descrierea, înțelegerea și explorarea realității în defavoarea diagnosticării, tratamentului sau prognozei. Terapeuții existențialiști nu folosesc, în general, tehnici, strategii sau abilități specifice, ci o metodă de investigare filosofică, această abordare folosind unul sau mai multe din elementele următoare.
Cultivarea unei atitudini naive în terapeut este realizată prin deschidere în întâlnirile cu clientul și prin folosirea spiritului explorator pentru a descoperi noi perspective asupra lumii. Multe teme clare se perindă în discursul aparent confunz al clientului, datoria terapeutului fiind aceea de a căuta legăturile ascunse, iar când tema devine evidentă și este confirmată de câteva ori, atenția clientului poate fi atrasă spre această observație. Terapeutul are rolul de a cere explicitarea, și astfel aducerea în conștient, a temelor comune din discursul clientului, a ipotezelor implicite și inconștiente pe care acesta își fundamenteaza experiența vieții, a cercurilor vicioase în care poate fi prins, a înțelesului cuvintelor pe care le folosește ce pot avea sensuri ascunse și a valorilor după care își ghidează viața dar pe care nu le pune niciodata la îndoială (Tantam, 2002). Obținerea clarității în aceste aspecte cheie sunt necesare în găsirea sensului, direcției și scopului unei persoane, fără ele neștiind care sunt acele aspecte ale vieții ce trebuie întărite sau sacrificate.
Deoarece metoda existențialistă este preocupată de nevoia de a înfrunta limitările condițiilor umane, terapeutul trebuie să fie mereu în alertă pentru a-și ajuta clientul să-și identifice aceste limitări prin abordarea motivelor fundamentale de îngrijorare precum moartea, vina, libertatea, izolarea, lipsa de sens etc. Limitările abordate în procesul terapeutic apar, de obicei, din decepțiile proprii pe care crizele le scot la lumină, din anxietatea existențială ce evocă dorința de viață a clientului – dorință de multe ori negată din frica de a înfrunta provocările vieții –, din vina existențială ce se naște din neîndeplinirea datoriilor față de viață, din analiza consecințelor deciziilor pe care clientul le-a luat, sau din modurile în care abordează paradoxurile vieții.
Abordarea existențialistă este deschisă pentru toate dimensiunile, sarcinile și problemele vieții, iar rolul terapeutului este să urmărească direcția dată de client și să-i înțeleagă viziunea asupra lumii prin analiza lumilor fizice, sociale, psihologice și spirituale, a viselor sau chiar prin investigații directe utilizând întrebări de tipul ”Ce credeți despre asta?” sau ”Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră?”.
Toate investigațiile conduc eventual la o mai bună înțelegere a modului în care clientul își înțelege lumea, iar terapeutul îl asistă în găsirea scopurilor, motivațiilor și direcției vitalității acestuia. Dar, în acest proces, uneori, se ajunge la noi interpretări ale evenimentelor trecute și prezente, interpretări ce modifică orientarea clientului față de viață și viitor. În acest demers, emoțiile sunt revelatoare pentru înțelegerea semnificației lucrurilor și se dovedesc cruciale în găsirea modelului ce trebuie folosit în terapie, ele putând fi folosite ca instrumente ce indică adevăratele percepții. Rușinea, invidia și speranța sunt indicatori ai valorilor ce lipsesc dar care sunt dorite, dragostea, bucuria și mândria indică un simț al proprietății peste ceea ce este valorizat, gelozia și mânia exprimă un răspuns activ la amenințările ce pot duce la pierderea a ceea ce este valorizat, iar frica și supărarea indică renunțarea sau pierderea a ceva valoros. În urma observațiilor, clientul va extrage setul de credințe, opinii și valori prin conștientizarea elementelor ce le formează. Terapeutul, în plus, se îngrijește ca talentele latente să fie descoperite și folosite pentru o și mai bună înțelegere a sinelui clientului. Aminitirile sunt privite, în abordarea existențialistă, ca fiind maleabile și deschise spre noi interpretări, iar clientul este încurajat să reconsidere evenimente trecute și să analizeze cum acestea influențează viitorul.
Cum terapia existențialistă nu caută să schimbe oamenii, ci să-i ajute să se împace cu inevitabilele transformări ale vieții, un scop al acesteia este să ajute indivizii să evite fuga de responsabilitate pentru ceea ce li se întâmplă sau față de cerințele excesive ale vieții. Clienții se schimbă de-a lungul terapiei existențiale prin încorporarea în conștient a cât mai multor momente bune și proaste din viața lor, devenind mai statornici în înfruntarea crizelor, devenind mai înțelepți și învățând să distingă între lucrurile pe care le pot schimba și cele pe care nu le pot schimba. Deoarece învață să-și analizeze mereu acțiunile, oamenii încep să-și monitorizeze problemele, atitudinile și stările într-un mod autentic bazat pe adevăr, pregătiți să înfrunte cu curaj și calm dificultățile, atitudine cu care vor rămâne și după încheierea terapiei.