Foto: Madonna col bambino 12 bacio, Quinten Matsijs
”Omul nu poate descoperi noi oceane dacă nu are curajul de a se depărta de mal.”
(Andre Gide)
Marie-Louis von Franz, psiholog elvețian, a remarcat un trend îngrijorător la mijlocul seculului al XX-lea, și anume ca tot mai mulți bărbați, dar și femei, ajunși adulți erau blocați în procesul de maturizare la vârste mult mai mici. Aveau corpuri adulte, dar dezvoltarea mentala era rămasă în urmă. Văzând această problemă, von Franz a ținut in anii 1959 o serie de prelegeri pe tema ”Puer Aeternus”-ului, varianta latină pentru ”copilul etern”. La origini, acest termen era folosit în mitologie pentru a desemna un copil-zeu ce rămânea mereu tânăr, dar Carl Jung (profesorul doamnei von Franz) l-a adoptat în scopuri psihologice pentru a desemna un individ care, asemenea lui Peter Pan, eșuează în a se maturiza. În una din aceste prelegeri, ea descrie puer aeternus-ul ca un individ ce:
”rămâne prea mult în psihologia adolescentină; astfel, toate acele caracteristici normale pentru un tânăr de 17 sau 18 ani sunt continuate mult târziu în viată, cuplate de cele mai multe ori cu o dependență crescută față de mamă.”
(Problema cu Puer Aeternus, Marie-Luis von Franz)
Von Franz a pronosticat că în deceniile următoare, problema puer aeternus-ului se va răspândi pe glob, afectând tot mai mulți indivizi. Acest pronostic s-a dovedit a fi corect, cel puțin pentru populațiile vestice. Mulți tineri nu reușesc să-și gestioneze viețile academice, sociale, spirituale, financiare sau sexuale cu succes. Aceștia trăiesc în casa părintească la vârste de 20 sau 30 de ani, uneori chiar mai mult, preferând confortul oferit de părinți în detrimentul testării de noi ape spre independență. În loc să tragă spre a deveni cineva, mulți preferă imersiunea în confortul și familiaritatea lumilor virtuale ale internetului, a pornografiei și a jocurilor video. Călătoresc pasivi prin viață, fără o direcție sau un sens, căutând satisfacerea plăcerilor imediate pentru a mai ușura din suferința psihică. Bazându-ne doar pe această premisă, nu ar fi deplasat să spunem că problema puer aeternus-ului este principala nevroză a lumii moderne.
Înainte de a examina psihologia puer aeternus-ului, trebuie să vedem care sunt condițiile care dau naștere acestei probleme sociale și să analizăm cum complexele materne puternice blochează maturizarea multora – așa cum nota von Franz:
”Un bărbat ce are un complex matern va trebui mereu să se lupte cu tendințele lui de a deveni un puer aeternus.”
(Problema cu Puer Aeternus, Marie-Luis von Franz)
În decursul evoluției noastre istorice, mama și tatăl și-au asumat roluri parentale diferite. Mamele au interacționat dintotdeauna mai mult cu copiii lor decât tații. Oferind mai mult contact fizic, având rolul de a asigura nutriția și confortul copilului, mamele sunt mai empatice și sensibile la durerile fizice sau psihice ale acestuia. Această legătură extrem de intimă și apropiată cu figura maternă, crează în copil o legătură psihologică foarte puternică și încărcată emoțional, legătură pe care psihologii o numesc ”complex matern”:
”Experiența copilului cu mama este internalizată ca un complex; o regiune de energie emoțională ce nu este sub controlul ego-ului.”
(La umbra lui Saturn, James Hollis)
Tații nu crează același tip de legătura de dependență cu copilul. Rolul lor a fost, tradițional, acela de a asigura copilului în dezvoltare resursele, protecția și, la fel de important, mentoratul necesar. Mai specific, rolul tatălui a fost acela de a ajuta copilul să se elibereze de dependența de mamă și de a îl ajute să iasă în lume ca un adult funcțional și independent.
În majoritatea culturilor, pe parcursul istoriei, trecerea indivizilor din adolescență în viața adultă se făcea prin intermediul ritualurilor de inițiere. Scopul primar al tuturor acestor ritualuri era să separe tânărul de mama lui, mai întâi fizic, și apoi psihic. Aceste ritualuri de inițiere erau realizate imediat după atingerea pubertății, iar ceremoniile erau ținute, în mod obligatoriu, de bărbații bătrâni ai tribului – ”tații culturali”. Femeilor, în general, le era interzis să privească sau să participe la aceste ritualuri.
Un ritual de inițiere tipic ne este descris de Mircea Eliade în cartea ”Nașteri mistice” astfel: în mijlocul nopții, ”tații culturali” ai tribului, îmbrăcați în zei sau demoni, răpeau tânărul din patul în care dormea. Asta era ultima oară când tânărul își va fi vazut mama pentru, uneori, luni de zile. Tânărul era dus într-o peșteră adâncă, îngropat de viu, sau aruncat într-o altă formă literală sau simbolică de întuneric. Această etapă reprezenta moartea simbolică a copilului sau a copilăriei din tânăr: pierderea paradisului și a bucuriilor iresponsabilității. Trebuia să transmită tânărului mesajul: ”Nu te mai poți întoarce acasă vreodată.”
După această moarte simbolică a copilăriei, începea ceremonia renașterii, marcând trecerea tânărului, prin adoptarea un mod mai matur de a fi, spre viața adultă. Înțelepții tribului îl învățau tot ce trebuia să știe, după care tânărul era alungat în sălbăticie, unde stătea luni de zile, învățând să supraviețuiască. La reîntoarcerea cu succes a acestuia în trib, el era primit ca un membru adult al comunității. Lumea se aștepta ca tânărul, din acest punct, să-și fi depășit complexul matern; imaturitatea și dependența nu mai erau acceptate.
Observând intensitatea și natura, uneori, violentă a acestor ritualuri de inițiere, pare că strămoșii noștri au înțeles ca separarea tânărului băiat de mama lui era o sarcină monumentală, ce necesita luarea unor măsuri deliberate. Astăzi, în Vest, nu avem un echivalent pentru astfel de rituri.
”S-a spus, de multe ori, că una din caracteristicile lumii moderne este dispariția oricăror ritualuri semnificative de ințiere.”
(Nașteri mistice, Mircea Eliade)
În lipsa ”taților culturali” și a ritualurilor de ințiere, tinerii de astăzi trebuie să-și îndrepte atenția spre tații personali pentru inițierea în viața adultă. Dar, din nefericire, nu toți tații pot oferi copiilor un asemenea mentorat deoarece, pentru a face asta, tatăl trebuie să fie puternic și independent și, de asemenea, să fie prezent emoțional în viața copilului. Trebuie să fie capabil să arate copilului, de exemplu, că există lucruri ce merită să fie căutate și pentru care merită să te chinuiești în această lume; ca să încurajeze cu succes un tânăr să lase confortul copilăriei, el trebuie să fie convins ca există ceva pentru care acest confort merită lăsat.
”Fiul trebuie să-și vadă tatăl în lume. El trebuie sa îi arate cum să fie în lume, cum să lucreze, cum să reacționeze în fața problemelor… Fiul are nevoie de activarea masculinității atât prin copierea modelului, cât și prin implicarea directă a tatălui în această activare.”
(La umbra lui Saturn, James Hollis)
În cartea ”Descoperindu-ne tații”, Sam Osheron citează un studiu extensiv ce concluzionează că numai 17% din bărbații americani raportează că ar fi avut o relație pozitivă cu tații lor în tinerețe. În cele mai multe cazuri, tații au fost fie fizic, fie emoțional, absenți. Reflectând această statistică, James Hollis scrie:
”Dacă această statistică incredibilă este apropiată de adevăr, ceva mult mai devastator și tragic a afectat una din balanțele critice ale naturii.”
(La umbra lui Saturn, James Hollis)
Trăim în epoca tatălui absent, și mulți suferă ca rezultat al acestui fapt. Este așteptat de la tineri să părăsească confortul casei părintești, să-și depășească complexul matern și să-și construiască o viață de care să fie mândri fără suportul psihic oferit de tată. Este de mirare, atunci, că problema ”puer aeternus”-ului este atât de răspândită în vremurile noastre?
Dar efectele absenței tatălui sunt agravate de impactul pe care această situație o are asupra mamei. Se crează, astfel, o situație în care mama tinde să devină mai autoritară în creșterea copilului pentru a compensa lipsa de figurii paterne dar, în lipsa afecțiunii și sprijunului tatălui, ea caută să-și satisfacă nevoile emoționale din relația cu copilul. Această situație crează condițiile perfecte pentru ca mama să devină, folosind termenul Jungian, ”mama devoratoare”. Ea își supra-protejează și își ”sufocă” copilul implicându-se în fiecare aspect al vieții lui. De multe ori, o asemenea mama, deși bine intenționată, în mod inconștient își manipulează copilul spre a rămâne dependent de ea chiar și în viața adultă. Și, cel mai adesea, copilul se conformează cu bună știință.
”Iată conspirația secretă dintre mamă și fiu, și cum se ajută reciproc în a trăda viața.”
(Aion, C.G.Jung)
Copilul crescut în acest mod, ce nu a avut oportunitatea de a se aventura de unul singur, de a se apara singur, de a eșua și de a-și repara greșelile singur, de a lua decizii singur, va deveni un adult incapabil să reziste sau să depășească greutățile inevitabile ale vieții. Dorința naturală de a se adapta realității și de a se individua, procese ce vin la pachet cu frică, durere și conflict, va fi înlocuită cu nevoia de a rămâne legat de mamă, fie ea mamă personală sau mamă simbolică. Dacă nu rămâne dependent de mama biologică, va căuta cu disperare să găsească în alte femei un înlocuitor pentru ea, sau se va lăsa pradă confortului oferit de adicții. Cu alte cuvinte, când copilul trece în viața adultă cu un complex matern puternic, el nu va încerca să-și dezvolte independența și să-și lărgească conștiința, ci va fi posedat de:
”spiritul regresiei, ce ne amenință cu captivitatea maternă și cu dizolvarea și extincția în inconștient.”
(Simboluri ale transformării, C.G.Jung)
Se va afla în serviciul somnului, și nu în lupta vieții.
”el speră să fie prins, absorbit, înglobat și devorat. El caută, astfel, protecția, hrana și cercul magic al mamei, condiția copilului eliberat de orice grijă… Nu-i de mirare ca lumea reală dispare în zare!”
(Aion, C.G.Jung)
Nu putem examina soluțiile pentru această problemă până nu abordăm tema masculinității, trebuind să izolam trăsăturile, virtuțile și atitudinile esențiale depășirii copilăriei.
”În prezenta criza a masculinității nu avem nevoie, așa cum sugerează unele feministe, de mai puțină putere masculină. Avem nevoie de mai multă. Dar avem nevoie de mai multă masculinitate matură. Avem nevoie de mai multă psihologie bărbătească. Trecuie să ne calmăm în ceea ce privește puterea masculină, și să nu manifestăm comportamente dominatoare spre a o elimina.”
(Rege, Războinic, Magician, Iubit, Robert Moore & Douglas Gillette)
Pentru început, trebuie să facem o distincție între bărbat și bărbăție. Aproape toate culturile de pe mapamond consideră că bărbatul este un bărbat biologic prin virtutea faptului de a se fi nascut cu organe reproductive masculine. Bărbăția, în schimb, nu poate fi definită prin caracteristici fizice, ci trebuie obținută. Tribul aborigen Fox din Iowa numesc atingerea bărbăției ca ”Marele Imposibil”, pe care doar cei puțini și foarte buni o pot obține.
”Nimeni nu s-a născut bărbat; bărbăția o obțineai doar dacă erai destul de bun, destul de curajos.”
(Norman Mailer)
”…există o idee recurentă cum că bărbăția adevărată este diferită de masculinitatea anatomică, cum că ea nu este o codiție naturală ce apare spontan prin maturare biologică, ci că ar fi o stare fragilă și artificială pe care băiatul trebuie să o obțină în pofida șanselor infime de a putea realiza asta. Această idee a problematicii bărbăției este găsită atât în grupurile simple de vânători și pescari, cât și printre țărani și orășeni sofisticați; ea apare pe toate continentele și în toate mediile.”
(Bărbăția în devenire, David Gilmore)
Pentru a înțelege de ce este, aproape, universal acceptat ca bărbații sunt făcuți, și nu născuți, trebuie să investigăm ceea ce este considerat, în toate culturile, ca fiind cel mai mare pericol pentru bărbăție: regresia psihologică.
În contrast cu alte animale ce pornesc în lume cu un dram de autonomie, primul an din viața omului este petrecut în dependența totală de mamă. Exact cum fătul este conținut fizic în mamă anterior nașterii, la fel este conținut psihologic ”în” mamă în primul an de viață. Din perspectiva bebelușului, mama apare simbolic ca Marea Mamă – ea este universul copilului și sursa lui de iubire, siguranță, căldură, protecție și hrană.
După primul an de viață, copilul intră în stadiul, numit de Margaret Mahler, ”individuare – separare”. El începe să fie realizeze ca este o entitate separată de mamă și, înpreună cu mobilitatea lui crescută, este așteptat să înceapă să-și dezvolte autonomia și identitatea proprie. Deși și băieții și fetele trec prin greutățile asociate acestei dezvoltări, acest stadiu se dovedește a fi, în special, dificil pentru băieți. În timp ce, pentru fată, contopirea anterioară cu mama îi este utliă în dezvoltarea propriei identități feminine, băiatul trebuie să renunțe complet la identificarea cu mama și femininul pentru a-și putea dezvolta identitatea masculină și a intra în lumea bărbaților.
”Problema specifică de care se lovesc băieții în acest punct este depășirea senzației de unitate cu mama necesară obținerii unei identități independente definită de cultură ca masculină… Fata nu trăiește această experință la fel de acut, conform acestei teorii, deoarece feminitatea ei este întărită de originara ei contopire simbolică cu mama, ea folosind această identificare în construcția identității de sine ce culminează în maternitate. În majoritatea societăților, sentimentul de sine ca fiind independent, al băiatului mic, trebuie să includă un sentiment de a fi diferit de mama lui, de a fi separat de ea atât în identitatea egoului cît și în rol social. Astfel, pentru băiat, munca de separare și individuare poartă o povară și un pericol suplimentar.”
(Bărbăția în devenire, David Gilmore)
După cum am văzut, în decursul istoriei, băieții erau asistați în procesul de individuare – separare prin ritualurile de inițiere, iar în urma testelor și încercărilor la care era supus de către bătrânii înțelepți ai tribului copilul ”moare” și ”renaște” ca bărbat.
”Feminitatea se dezvoltă în mod natural, pe când masculinitatea trebuie obținută; și aici este punctul în care apare cultul masculinității ritualice.”
(Ritualuri ale bărbăției, Gilbert Herdt)
Dar în vestul modern, modele masculine adecvate, capabile să inițieze băiatul în bărbăție, sunt puține. Mulți bărbați intră în viața adultă fără să fi părăsit pântecul psihologic al mamei. Acești bărbați sunt consumați de letargie, de dorința de a evada din realitate și de a fugi din fața pericolului și a se refugia lângă mamă ca efect al lipsei de educație în cum să accepte greutățile, cum să se bazeze pe el și să se fie diligent în ceea ce își propune să facă. Ei încearcă, conform scrierile lui Thomas Gregor despre tribul Mehinaku din Brazilia:
”…să găsească o cale înapoi în fuziunea cu mama și placerile infantilității.”
(The Mehinaku: The Drama of Daily Life in a Brazilian Indian Village, Thomas Gregor)
Prin cedarea în fața spiritului regresiei, adoptăm stiluri de viață în antiteză cu bărbăția. Un exemplu de astfel de stil de viață, de care Jung ne-a avertizat permanent, este cel pe care l-a numit, în termeni mitologici, mariajul incestuos cu mama, în care bărbatul rămâne în pântecul psihologic al mamei până târziu în viață.
”Dacă situația este dramatizată, apare în fața ta, pe scena psihologică, un bărbat ce trăiește regresiv, ce își caută copilăria și mama, ce fuge de lumea cea rece și rea ce nu îl înțelege. Deseori, alături de el, apare o mamă ce nu prezintă nici cea mai mică îngrijorare legată de faptul că băiatul ei ar trebui să devină un bărbat, dar care, depunând eforturi neobosite și auto-distructive, face tot posibilul în a-l împiedica să se maturizeze și să se însoare.”
(Aion, C.G.Jung)
Alții, consumați de spiritul regresiei, se eliberează de pântecul psihologic matern doar ca să adopte un stil de viață ca al lui Peer Gynt, numit de Rollo May ”mitul masculin al secolului 20”.
”Peer Gynt este mitul ce reprezintă bărbatul caracterizat de două dorințe…Una din dorințe este să fie admirat de femei, iar cealaltă este dorința de a fi îngrijit de aceleași femei. Prima dorință duce la afișarea unor comportamente de tip machismo: lăudăros, fălos și grandios. Dar toată această putere aparentă afișată este în slujba dorinței de a fi pe plac femeii, ”Regina” simbolică, pentru ca a doua dorință să fie satisfăcută… aceste două dorințe sunt contradictorii. Femeia este cea care îl judecă și are ultimul cuvânt și care, astfel, îl domină. Indiferent de cât de mult se fălește cu măiestria lui în relația cu femeile, el este în realitate un sclav ce servește Regina. Stima lui de sine și imaginea de sine depind de zâmbetul ei, de aprobarea ei.”
(Nevoia de mit, Rollo May)
Spiritul regresiei poate duce, de asemenea, la adoptarea unor stiluri de viață nocive necentrate pe dependența psihologică de femeie. În cartea ”Frica de feminin”, Erich Neumann sugerează că lehamitea de lume, nevrotismul, sau capitularea în fața banalului în încercarea de a evita lupta, sunt semne ca spiritul regresiei este activ în minte.
”Regresia de acest tip… dă naștere nu doar anxietăților nevrotice tipice și fobiilor, ci de asemenea, și în special, adicțiilor și, dacă ego-ul este distrus extensiv, psihozelor.”
(Frica de feminin, Erich Neumann)
Pentru a ne elibera de spiritul regresiei și pentru a înainta spre bărbăție, trebuie sa cultivam o atitudine eroică. Această atitudine a fost descrisă în nenumărate mituri. Un astfel de mit este povestea germanică a lui Tannhauser și Venus. În acest mit, cavalerul Tannhauser este abordat de frumoasa zeiță Venus, care îl roagă să o însoțească în muntele Venusberg unde, promite ea, îi va fi îndeplinită orice dorință de către ea sau ajutoarele ei, Naidele și Sirenele. Tanmhauser acceptă oferta și stă în această lume feminină paradisiacă timp de un an, dar începe să obosească și devine copleșit de un intens conflict moral. Să rămână în Venusberg unde toate dorințele îi sunt îndeplinite? Sau să renunțe la viața pasivă și dependentă și să se înhame, din nou, la greutățile vieții? Dupa deliberări agonizante, Tannhauser decide să părăsească Venusberg-ul.
”Trebuie să mă întorc în lumea oamenilor. Sunt pregătit de luptă, chiar și pentru moarte sau nimicie.”
(Tannhauser)
Comentând pe marginea acestui mit, David Gilmore scrie:
”Cavalerul a stăpânit cea mai primitivă dintre cerințele principiului placerii – tentația de a te scufunda în brațele unei femei omnipotente, de a te închide într-un cocon pueril al plăcerii și siguranței.”
(Bărbăția în devenire, David Gilmore)
Ideea că masculinitatea este toxică nu este doar greșită, ci și periculoasă. Bărbăția nu este un instrument de opresiune, ci un construct cultural cu scopul de a promova transformarea psihologică a băieților în bărbați capabili să asigure prosperitatea și siguranța societății.
”Este așteptat de la bărbații ”adevărați” să îmblânzească natura și să întărească legăturile de bază ale societății; adică să reinventeze și să perpetueze ordinea socială la comandă, să creeze ceva de valoare din nimic. Bărbăția este capacitatea de procreere masculină; calitatea ei eroică rezidă în auto-guvernare și disciplină, în auto-suficiență absolută.
(Bărbăția în devenire, David Gilmore)