Foto: Der Wanderer über dem Nebelmeer, Caspar David Friedrich, 1818
Nietzsche a adoptat un ton foarte critic la adresa umanității. Pentru el, oamenii erau creaturi demne de milă și, deseori, a caracterizat masele de oameni ca ”animale de turmă”. A ajuns la această concluzie văzând cum marea majoritate a oamenilor sunt depresiv de mediocrii și slabi. Fiecare om are potențialul să devină măreț, să-și îndeplinească visele, să devină, ceea ce Nietzsche denumea, ”supra-om” și, totuși, cei mai mulți se conformează și își continua bine-bătătoritul drum prin mediocritate.
Chiar și pe acei oameni, considerați ”măreți” de către mase, Nietzsche îi vedea ca fiind doar niște indivizi puțin mai sus urcați pe scala mediocrității.
”I-am văzut pe ambii goi, pe cel mai măreț om și pe cel mai mic – mult prea similari; chiar și cel mai măreț era mult prea uman. Cel măreț era mult prea mic!”
(Așa grăita Zarathustra, Friedrich Nietzsche)
Nietzsche a tânjit după apariția indivizilor, cu adevărat, măreți și și-a dedicat scrierile filosofice acestor potențiali oameni. El credea că ideile lui vor putea motiva oamenii să iasă din turmă și să-și actualizeze potențialul.
”Din acest moment înainte, toate scrierile mele sunt cârlige de pescuit: probabil că știu să pescuiesc la fel de bine ca oricine. – Dacă nu prind nimic, nu e vina mea. Nu sunt pești.”
(Ecce homo, Friedrich Nietzsche)
Pentru realizarea potențialului, Nietzsche considera necesar nu găsirea unui mult prea dorit scop în viață agățându-ne de crezuri religioase sau mișcări de mase, ci privirea în lăuntrul nostru. În fiecare persoană este o sămânță de potențial nerealizat, iar scopul unui om în viață ar trebui să fie actualizarea acestui potențial. În biografia lui Nietzsche, Rudiger Safranski elucidează exact ce a gândit Nietzsche că ar fi sensul vieții:
”Noi nu suntem oameni de la început; noi trebuie să devenim oameni. Către acest deznodământ avem nevoie de ideea că ”doar noi suntem responsabili pentru noi, acuza că ne-am ratat vocația poate fi direcționată doar către noi, nu altă putere mai mare”. Nu avem nevoie de delirul unei lumi supranaturale, pentru că însăși sarcina de a deveni oameni este o treabă cu adevărat colosală.”
(Nietzsche: o biografie filosofică, Rudiger Safranski)
”Noi, totuși, vrem să devenim aceia ce suntem – ființe umane noi, unice, incomparabile, ce ne dăm singuri legi; care ne creăm singuri.”
(Știința voioasă, Friedrich Nietzsche)
Cu toate că toți oamenii își doresc să devină cea mai bună persoană care poate fi și să-și îndeplinească visurile, pentru majoritatea viața este plină de dezamăgire, regrete și vină pentru oportunitățile ratate.
”În inima lui, fiecare om, știe foarte bine că, unic fiind, va exista în lume doar odată și nu vor mai exista alte șanse… Știe, dar o ascunde ca pe un gând negru. De ce? Din frică față de vecin, care cere conformitate și se acoperă cu ea. Dar ce în forțează pe individ să se teamă de vecinul lui, să gândească și să acționeze ca un membru al turmei, și să nu aibă nicio plăcere pentru el? Modestia poate, în câteva cazuri rare. Pentru majoritatea, însă, e lenea; inerția, pe scurt acea predilecție pentru lene… omul este mai mult leneș decât este temător.”
(Meditații, Friedrich Nietzsche)
Cea mai dificilă sarcină a omului, în opinia lui Nietzsche, este cea de a deveni cine ești. Toată lumea are o voce lăuntrică care îi imploră să realizeze ceva măreț și să-și urmeze visurile, dar cei mai mulți își reprimă această voce din lipsă de curaj și putere de a o asculta.
”Se tem de versiunea lor măreață, pentru că atunci când ea vorbește, o face cu exigență.”
(Omenesc, prea omenesc, Friedrich Nietzsche)
Nietzsche a prezentat câteva idei despre cum poate cineva să-și găsească scopul și să lucreze în direcția lui. În primul rând, el considera că un individ necesită o idee organizatoare – un scop suprem pe care dorește să-l îndeplinească. Un astfel de scop poate fi construcția unui sistem filosofic măreț, să devii un atlet de top, sau să urci pe vârfurile celor mai periculoși munți.
Specificitatea acestui scop este irelevantă, ce contează este dificultatea atingerii lui; cu cât este mai dificil, cu atât mai măreț trebuie să devii pentru a-l îndeplini.
Cum găsește cineva un astfel de scop? Sunt câțiva oameni care au un vis explicit în viață și știu exact ce își doresc mai mult decât orice. Dar cei mai mulți, chiar dacă ar avea libertatea și posibilitatea să-și urmeze un vis, nu ar știi ce vor să facă. Nietzsche a oferit un sfat pentru acești indivizi făra-de-visuri: uită-te în tine și vezi ce iubești, sau, cum o spune chiar el:
”Lasă sufletul tânăr să se uite înapoi în viață cu o întrebare: ce ai iubit cu adevărat până acum, ce ți-a înălțat sufletul, ce te-a condus și, concomintent, ți-a provocat plăcere? Pune aceste lucruri venerate în șir și, poate, îți vor ceda, prin natura și ordinea lor, o lege, o lege fundamentală a sinelui tau adevărat… pentru că adevărata ta natură sălășluiește, nu ascunsă adânc în tine, ci nemăsurabil de sus deasupra ta, sau, cel puțin, deasupra a ce consideri că ești în mod normal.”
(Meditații, Friedrich Nietzsche)
O persoană care își găsește un scop și pornește pe drumul spre realizarea lui, curând, va descoperi că această cale este plină de blocaje, dificultăți și durere. Aceste dureri și dificultăți, inevitabile celor care urmează țeluri mărețe, îl vor tenta să fugă înapoi în confortul mediocrității. Nietzsche considera că aceste încercări eșuează de cele mai multe ori din cauză că oamenii văd doar partea negativă a suferinței și ignoră valoarea acesteia.
După cum am văzut, certitudinea suferinței i-a împins pe mulți să adopte o viziune pesimistă în ceea ce privește existența umană. Suferința, aproape universal, este privită ca fiind malefică. Când oamenii suferă, automat simt că este ceva greșit cu ei și că acel ceva trebuie reparat. Și, practic, cu toții, când vor simți orice formă de durere psihică, vor căuta o distragere.
Cunoașterea intimă a suferinței și durerii, l-au forțat pe Nietzsche să pună la îndoială presupunerea universală că suferința este exclusiv rea. Doar pentru că ceva este neplăcut sau aduce disconfort, concluziona el, nu înseamnă că este lipsit de valoare.
”Este la fel de multă înțelepciune în durere pe cât este și în plăcere… că este dureros, nu e loc de discuție, dar esență are.”
(Știința voioasă, Friedrich Nietzsche)
Nietzsche era într-o poziție potrivită pentru a filosofa despre natura suferinței. El a îndurat mai multa durere și greutăți decât își pot imagina majoritatea oamenilor. ”Sunt mai mult un câmp de luptă decât om” scria el în autobiografia lui. O mare parte a vieții lui adulte a petrecut-o luptându-se cu probleme fizice, mai specific crize de vomă și migrene intense care țineau, uneori, săptămâni întregi, probleme cărora doctorii nu le-au găsit cauze specifice. De asemenea, el s-a izolat mare parte a vieții, refuzând ajutor emoțional sau psihologic din partea apropiaților și s-a luptat să-și rezolve problemele utilizând doar propriile resurse.
În plus, deși era sigur că filosofia lui era foarte valoroasă omenirii, el a fost, în mare parte, ignorat și nu a cunoscut succesul sau recunoașterea. Era torturat de un sentiment extrem de singurătate și neîncredere, temându-se că marea lui lucrare se va scufunda nobservată în râul tumultuos al istoriei. Cu toate astea, în timp, Nietzsche a început să realizeze că lupta cu suferința și durerea prezintă, de fapt, mari oportunități, ele precedând, de obicei, și mari perioade de dezvoltare. De asemenea, el a remarcat că ideile lui filosofice profunde și puternice s-au născut spontan din durerea cu care se lupta.
Suferința nu este malefică, a ajuns el să realizeze, ci trebuie considerată ca fiind una din cele mai mărețe lucruri. De mult timp se presupune că finalul măreț, pe care oamenii îl doresc, este fericirea. Nici Nietzsche nu a negat asta, el însuși dorindu-și ceea ce a numit ”marea fericire”, totuși, a concluzionat că, practic, toți oamenii încearcă să atingă acest țel al fericirii într-un mod greșit. Majoritatea încearcă asta angajându-se în activități hedoniste continue, activități făcute strict pentru plăcerile pe care le provoacă.
”Dar dacă plăcerea și durerea sunt atât de conectate încât, daca se dorește maximum uneia din ele, trebuie luată aceeași cantitate și din cealaltă?”
(Știința voioasă, Friedrich Nietzsche)
”Trebuie, mai întâi, să cobor mai adânc decât am coborât vreodată – mai adânc în durere decât am coborât vreodata, până în cel mai negru torent. Astfel îmi vrea destinul… ”De unde vin cei mai înalți munți?” m-am întrebat odată. Apoi am învățat că provin din mare. Mărturiile stau scrise în roca și zidurile vârfurilor lor. Din cele mai adânci adâncuri cei mai înalți își ating înălțimea.”
(Așa grăita Zarathustra, Friedrich Nietzsche)
Cheia suferinței, gândea Nietzsche, este să știi cum să o folosești în avantajul tău. Inevitabil, cu toții suferim, dar doar individul măreț este cel care, din propria voință, nu doar înfruntă și suportă suferința, ci o poftește în el, conștient că ea oferă oportunitatea creșterii și înțelepciunii.
”Evaluez voința de putere după cât de multă rezistență, durere și tortură îndură și după cum știe să le transforme în avantaje.”
(Voința de putere, Friedrich Nietzsche)
Observăm, astfel, că este esențial ca omul să învețe să trăiască cu, și să utilizeze, aspectele benefice ale suferinței. În următorul pasaj, Nietzsche se adresează potențialului ”supra-om”, celui căruia i-a dedicat întreaga lui scriere filosofică:
”Acelor oameni de care îmi pasă le doresc suferință, dezolare, boală, rele tratamente, umilințe – le doresc să nu rămână nefamiliarizați cu un profund dispreț de sine, tortura neîncrederii în ei, nefericirea de a fi exilat; nu am milă pentru ei, pentru că le doresc doar ceea ce poate demonstra astăzi că cineva are sau nu vreo valoare – să îndure.”
(Voința de putere, Friedrich Nietzsche)