Foto: Arbeit schandet, Georg Scholz, an necunoscut
”Gradual, mi-a devenit tot mai clar ce au fost toate filosofiile de până acum: confesiuni personale ale autorilor lor și un fel de jurnale involuntare și inconștiente.”
(Dincolo de bine și de rău, Friedrich Nietzsche)
Acest lucru pare să fie, în mod special, adevărat în cazul celor care apără nihilismul; argumentele filosofice nihiliste sunt de obicei inventate post-hoc pentru a apăra sentimentele de disperare și panică în fața inutilității vieții, în loc să fie ceea ce duce o persoană într-o asemenea poziție de la început.
Vicotr Frankl evidențiază acest punct de vedere: nihilismul, spune el, nu poate fi tratat ca o problemă abstractă, ea fiind, mai degrabă, o problemă existențială ce apare când existența unui om în lume devine problematică:
”Trăirea nihilismului – acel sentiment ”existențial” al lipsei de sens și a inutilității vieții – nu este un produs al unei teorii intelectuale”
(Victor Frankl)
Pentru că sensul sau scopul în viață să fie satisfăcător, și astfel omul să se ferească de declanșarea unor sentimente asociate nihilismului, majoritatea oamenilor trebuie să fie convinși că scopul în care cred este obiectiv. Altfel spus, ei trebuie să creadă că un asemenea scop nu este creația unui om sau a unei mâini de oameni, ci că este încastrat în fundația universului. Nietzsche accentuează ideea că, istoric, omului îi era oferită această asigurare din învățăturile expuse de către cei pe care îi numea ”autorități supra-omenești”.
”Întrebarea nihilistă ”pentru ce?” este înrădăcinată într-un obicei străvechi de a presupune că scopul trebuie prezentat, oferit, cerut din exterior de către o autoritate supra-omenească.”
(Voința de putere, Friedrich Nietzsche)
Dar credința într-o sursă supra-omenească a răspunsurilor întrebărilor noastre existențiale a devenit, în decursul secolelor trecute, tot mai greu de digerat. Totuși, această nevoie de a găsi un scop în viață este o forță de neoprit, iar oamenii de azi gasesc, tot mai des, metode de a ocoli nihilismul, fără implicarea unei credințe în supranatural. Ei utilizează o alternativă seculară pentru găsirea sensului în viață, într-un fenomen modern, prin participarea în mișcări de mase. Astfel de participări, de obicei, includ susținerea unui partid sau lider politic, un război, sau prin identificarea puternică a egoului unui individ cu națiunea lui.
La începutul secolului XX, generația pe care Nietzsche a profețit că va fi martora evoluției nihilismului, acest mod secular de a evita nihilismul a fost dus la extrem și, deseori, a rezultat în totalitarism sau alte mișcări revoluționare. Cele mai faimoase două mișcări de mase de la începutul secolului al XX-lea au fost nazismul si comunismul. Într-un articol numit ”Oaie flămândă”, publicată în anii 50, un scriitor perspicace a descris atractivitatea comunismului și a arătat cum oferea discipolilor lui un scop:
”Din exterior, comunistul pare o furnică într-un mușuroi, dar el se vede un tovarăș care ajută la îndeplinirea unui plan măreț divin – ceea ce în alt context ar fi fost numit Dorința lui Dumnezeu…”
Autorul spune, apoi, referindu-se la cei ce au aderat la mișcarea comunistă:
”Pentru prima dată, ei ”aparțin” unui ceva, unei ”cauze” – fie ea bună sau rea, și acel ceva transcede limitatele interese personale și deschide o lume în care fiecare are un rol de jucat și toți pot trage la unison spre un scop comun.”
Prin sentimentul că un individ este activ și contribuie în societate, el poate obține, într-o mai mică sau mare măsură, certitudinea existențială a sensului în viață, pe care religia o oferea înainte.
Nietzsche, însuși, depășindu-și perioada nihilistă, scria: ”am trecut prin nihilism, până la final, lăsându-l în urmă, în afara mea”. Prin procesul de îndurare și depășire, eventuală, a nihilismului, el a obținut cunoștințe intime ale naturii ei. Nietzsche nu privea nihilismul ca pe o poziție filosofiă satisfăcătoare, ci mai de grabă ca pe o boală, numind-o ”patologie”. Asemenea tuturor bolilor, cei afectați de nihilism trebuie să tindă spre a se vindeca de ea și, din acest motiv, Nietzsche considera că nihilismul trebuie privit ca o etapă de tranziție în viața omului. Dacă cineva este infectat cu nihilism, el trebuie să îl folosească în avantajul lui și să învețe lecțiile pe care le are de oferit, dar, în niciun caz, nu trebuie să fie punctul final în călătoria lui filosofică.
Motivul pentru care Nietzsche privește nihilismul ca o etapă de tranziție este pentru că a văzut concluzia nihilistă, anume că viața e lipsită de sens, ca o eroare; o eroare rezultată dintr-o generalizare greșită. Nihiliștii, după realizarea că credințele pe care le aveau despre sensul vieții sunt false, mult prea des cred că asta implică că toate credințele care oferă un sens în viață sunt egal neadevărate. În loc să refuze doar vechile seturi de credințe și să continue căutările, ei văd această căutare ca fiind inutilă și renunță complet în a mai încerca să găsească un sens.
Această generalizare greșită este similară cu cea făcută de cineva cu inima frântă care susține că dragostea adevărată nu există. Nihilistul, în mod similar, rușinat de el pentru că a crezut într-un sens al vieții pe care acum îl vede ca fiind greșit sau fals, susține în mod eronat că pur și simplu nu există un sens al vieții.
”Nihilismul reprezintă o etapă de tranziție patologică – ce este de fapt patologic este imensa generalizare, deducția că un sens al vieții absolut nu are cum să existe.”
(Voința de putere, Friedrich Nietzsche)
Abia în momentul în care nihilistul realizează eroare deducției, nihilismul devine o etapă de tranziție. Nietzsche ajunge la această concluzie când realizează că o căutare a sensului vieții nu este inutilă, ci doar că oamenii au căutat acest sens în locuri greșite. În plus, el nu doar că a crezut că un sens al vieții este posibil, ci și că trecutele interpretări ale existenței au subestimat grav cât de pline de sens sunt, de fapt, viețile oamenilor.
”În concluzie: lumea poate fi mult mai valoroasă decât suntem obișnuiți să credem; trebuie să privim prin naivitatea idealurilor noastre și, în timp ce credeam că le-am acordat cele mai înalte interpretări, poate că nu am oferit exitenței umane o valoare, măcar, moderată.”
(Voința de putere, Friedrich Nietzsche)
Cu toate astea, Nietzsche nu credea că orice om aflat în stare nihilistă este capabil să se vindece. De fapt, el diferențiază două tipuri de nihiliști: cei care au puterea să se ridice, și cei care nu o au. Pe primii i-a numit ”nihiliști activi”, iar pe cei din urmă ”nihiliști pasivi”.
”Nihilismul. Este ambiguu: A. Nihilismul ca un simbol al unui spirit cu putere ridicată – nihilism activ. B. Nihilismul ca un declin și recesiune a puterii spiritului – nihilism pasiv”
(Voința de putere, Friedrich Nietzsche)
Nihilistul pasiv este individul care, confruntat cu nihilismul, vede în asta un punct final sau un stop în căutarea unui sens. Pe scurt, acestui tip de individ îi lipsește puterea să facă orice în viață și, din nefericire, mulți dintre cei ajunși în acest stadiu, din disperare, se vor atașa unei mișcări de mase, într-o încercare finală de a găsi un sens obiectiv pentru viață.
”Celui frustrat, o mișcare de mase oferă un substitut fie pentru întregul lui ”Eu”, fie pentru câteva elemente care îi fac viața suportabilă și pe care el nu o poate trezi la viață cu resursele proprii.”
(Adevăratul credincios, Eric Hoffer)
Asemenea nihilistului pasiv, nihilistul activ trăiește confuzia existențială și dezorientarea care însoțește sentimentul că totul este inutil. Totuși, în loc să cedeze acestei disperări sau să se alăture orbește unei mișcări de mase pentru a-și calma fricile, nihilistul activ era privit de Nietzsche ca un individ care se aruncă înainte și distruge, conștient, toate credințele care, înainte, îi dădeau sens vieții.
”Nihilismul atinge maximum de putere relativă în forma unei forțe violente pusă pe distrugere – în forma nihilismului activ.”
(Voința de putere, Friedrich Nietzsche)
După ce individul se curăță de toate credințele și atașamentele care, în trecut, îi dădeau vieții sens, nihilistul activ stă singur în univers, un adevărat spirit liber, independent, capabil să creeze sens în loc să îl aibă impus asupra lui de către o figură autoritară.
”o noua mândrie m-a învățat ego-ul, și asta învăț omul: să nu-ți mai ascunzi capul în pământul lucrurilor cerești, ci să-l porți liber, un cap pământean, care crează un sens pentru lumea terestră.”
(Așa grăita Zarathustra, Friedrich Nietzsche)