Foto: Le Temps, Ulpiano Checa y SANZ, 1900
În 1887, Friedrich Nietzsche scria:
”Ce este nihilismul? Cele mai înalte valori se auto-devaluează. Lipsește ținta; De ce? -ul nu primește un răspuns.”
(Voința de putere, Friedrich Nietzsche)
Viziunile lui Nietzsche asupra nihilismului sunt unele dintre cele mai discutate subiecte atât de către cei ce îl studiază pe Nietzsche, cât și de către cei ce studiază nihilismul.
În timp ce semințele nihilismului se întind pe mii de ani, termenul nihilism a început să fie folosit uzual în Vest pe la mijlocul secolului al XIX-lea. O nuvelă publicată în 1862 de către autorul rus Ivan Turgheniev, intitulată ”Părinți și copii”, este, de obicei, punctată ca fiind lucrarea ce a răspândit popularitatea termenului. În nuvelă, un personaj este întrebat ”ce înseamnă să fi nihilist?”, el răspunzând:
”un nihilist este un om care nu se pleacă în fața niciunei autorități, care nu își bazează principiile pe credință, indiferent câtă reverență a fost consacrată în ea”
(Părinți și copii, Ivan Turgheniev)
De la apariția acestui roman, numeroși scriitori și filosofi au definit viziuni nihiliste în diverse domenii de activitate, participând la ambiguizarea termenului, de aceea, este necesară clarificarea sensului acestuia. Putem distinge patru tipuri de nihilism, toate având o caracteristică similară, aceea a atitudinii generale de refuzare și negare a sensului existenței.
Nietzsche face aceasta precizare în notițele cărții ”Voința de putere”:
”nihilismul (… repudierea radicală a valorii, sensului și a dezirabilității)”
(Voința de putere, Friedrich Nietzsche)
Cele patru tipuri de nihilism sunt sumarizate de Donald Crosby în ”Spectrul absurdului”:
”Nihilismul moral neagă sensul obligației morale, obiectivitatea principiilor morale, sau punctul de vedere moral. Nihilismul epistemologic neagă că ar exista ceva ca adevăr sau sens strict închistat în, sau cu totul relativ la, un singur individ, grup, sau schemă conceptuală. Nihilismul cosmic refuză inteligibilitatea sau valoarea în natură, privind-o ca indiferentă sau ostilă față de preocupările fundamentale ale umanității. Nihilismul existențial neagă sensul vieții.”
(Spectrul absurdului, Donald Crosby)
Bazându-ne pe acest pasaj, observăm că primele trei tipuri de nihilism – moral, epistemologic și cosmic – neagă sensul din arii importante ale vieții, arii în care, tradițional, oamenii l-au căutat. În majoritatea istoriei, oamenii au presupus ca o bază obiectivă pentru sens este necesară – o presupunere a cărei validitate o vom aborda mai târziu – ducând astfel la evidențierea unor lumi alternative unde asemenea sensuri obiective pot fi gasite.
Dar când cineva ajunge sa nege o bază absolută și obiectivă pentru valori, adevăr sau sens, devine dificil să nu alunece spre nihilism. De exemplu, în cazul nihilismului moral, prin refuzul obiectivității principiilor morale, se presupune imposibilitatea dezbaterii posibilității ca aceste principii să fie adevărate sau false, când ele sunt dependente doar de opinii subiective.
Când cineva adoptă aceste prime trei tipuri de nihilism, este foarte probabil să atingă un tip mai general de nihilism – nihilismul existențial. Nihilismul existențial poate fi privit ca înglobând celălalte trei tipuri deoarece, atunci când este negat sensul vieții, implicit sau explicit, se neagă sensul și din ariile acoperite de celălalte trei tipuri. Când termenul ”nihilism” este utilizat de sine stătător, de obicei, el se referă la nihilismul existențial, iar acesta este tipul de nihilism de care Nietzsche a fost cel mai interesat.
Cum nihilismul existențial este pivotant în filosofia lui Nietzsche, și cum problema lipsei de sens și de direcție în viață afectează mulți oameni în timpurile noastre, ne vom axa mai departe pe acest tip de nihilism.
Când se discută de nihilism, o întrebare ce apare des este ”ce înseamnă să negi sensul?”, iar pentru a răspunde este necesar să definim sensul ”sensului”. Filosoful David Roochnick, în cartea ”Adunând anticii: O introducere în filosofia greacă”, prezintă două sensuri ale termenului: a semnifica, și ”a intenționa sau a avea un scop”. Astfel, el sugerează că a zice că viața omului are sens, presupune să crezi că ”viața are un scop care poate fi intenționat sau explicat”. Important de menționat, tot el precizează că, pentru ca viața să aibă un sens, nu este destul sa aibă un scop, daca de acel scop nu știe nimeni. Mai degrabă, pentru ca viața să aibă sens, ea trebuie sa aibă un scop pe care oamenii să îl poată indica sau cu care să se poată identifica.
De ce au nevoie oamenii de un sens în viață? S-a speculat mult pe sursa aceste nevoi universale ale omenirii, dar, similar altor întrebări filosofice, nici aici nu există consens. Filosoful Arthur Schopenhauer, care l-a influențat enorm pe Nietzsche, considera că această sursă este inevitabilitatea suferinței combinată cu realizarea certitudinii morții.
Punând această problemă de-o parte, următoarea întrebare cu care ne confruntăm este ”unde a gasit omenirea, în decursul istoriei, acest mult râvnit sens?”. În mod ciudat, sensul vieții a fost găsit, tradițional, într-o altă realitate. Această realitate alternativă, numită ”adevărata lume”, a fost privită ca o sursă a adevărului și a valorii, crezută o destinație, scopul vieții fiind obținerea accesului în această lume fie în momentul morții, fie, în unele cazuri, în timpul vieții. Aceste teorii care postulează existența unei lumi alternative ca sursă a sensului poartă numele de ”teorii două-lumi”.
Aceste tipuri de teorii au dominat gandirea umană timp de mii de ani, oferind un sens pentru nenumărate persoane. Teorii comune de acest tip sunt Lumea formelor a lui Platon, Lumea spiritelor a lui Descartes, Noumen-ul lui Kant și Raiul creștinismului.
Raiul creștin, în special, a fost cea mai proeminentă teorie două-lumi în Vest pentru aproape două mii de ani. Învățăturile creștine ofereau indivizilor convingerea că viețile lor, indiferent de câte dificultăți întâmpinau, erau pentru ceva; mai exact, existența pământeană avea un scop, acest scop fiind să trăiască după cuvântul Domnului pentru a obține acces în rai în momentul morții. Această ”poveste” este un antidot puternic împotriva nihilismului.
O precizare important de făcut este că rădăcinile nihilismului se întind mult înainte de epoca modernă. Nietzsche susținea că sentimentul de pesimism este începutul nihilismului, iar pesimismul față de sensul vieții poate fi găsit în scrierile multor antici, incluzându-l pe poetul grec Theognis (sec. al VI-lea î.e.n.):
”Cel mai bine pentru om ar fi să nu se fi nascut și să nu fi văzut lumina soarelui, dar, odată născut, al doilea cel mai bun lucru pentru el ar fi să pășească prin porțile morții cât mai repede cu putință.”
(Theognis)
Totuși, spunea Nietszche, pesimismul este doar ”o formă preliminară a nihilismului”. Indiferent de câtă suferință, durere sau greutate în viață îi este dat omului, nihilismul nu se va ivi atâta timp cât există convingerea că există un sens și un scop în viață. Popularitatea creștinismului se bazează pe faptul că a putut oferi oamenilor din toate păturile sociale – chiar și cei cu handicapuri, bolnavilor incurabili, săracilor – convingerea că, în ciuda suferințelor pe care le îndură în viață, existența lor avea, într-un final, un scop.
”Cel mai remarcabil câștig pentru creștinism a fost că a reușit să ia sclavii, ologii, imbecilii, cei slabi și cei puternici, și sa-i transforme în eroi printr-un simplu pas făcut înapoi din lume, într-o altă dimensiune a lucrurilor, această dimensiune fiind raiul.”
(Negarea morții, Ernest Becker)
”Pentru marea parte a istoriei Vestului, nu s-a discutat despre sensul vieții. Pentru că eram destul de siguri că știm care este acesta.”
(Moartea lui Dumnezeu și sensul vieții. Julian Young)
Cum am menționat mai devreme, creștinismul a oferit Vestului răspunsul la întrebarea ”care este sensul vieții?” dar, după cum bine știm, rolul creștinismului în Vest a început să scadă începând din secolele XVI – XVII, iar ascensiunea științei a fost principalul responsabil pentru acest declin al aderenței la dogmele creștine. Nietszche a folosit sintagma ”Dumnezeu e mort” pentru a simboliza această pierdere de credință în teoria două-lumi a creștinismului, și a înțeles că o criză a sensului vieții în lume era inevitabilă.
Dacă privim în urmă, la începuturile revoluției științifice, observăm că știința și nihilismul merg mână în mână. Această idee este surprinsă într-un citat al unui fizician laureat al premiului Nobel, Steven Weinberg, care spunea: ”cu cât universul este mai comprehensibil, cu atât pare mai irelevant”.
Nietzsche, în cartea ”Știința veselă”, reiterează ideea legăturii dintre știință și lipsa de sens a vieții:
”O interpretare ”științifică” a lumii, după cum înțelegi, poate este încă una din cele mai proaste interpretări posibile ale lumii, însemnând că este, poate, una din cele mai sărace în ”sens”. Acest gând este dedicat urechilor și conștiinței mecanicilor nostri care astăzi trec ca filosofi și insistă că mecanica este doctrina pe care trebuie să bazăm de la prima și până la ultima lege a existenței. Dar o lume esențial mecanică ar fi o lume esențial lipsită de ”sens”. Presupunând că cineva poate estima muzica bazându-se pe cate de mult poate fi masurată, calculată și exprimată în formule, cât de absurdă ar fi o asemenea estimare ”științifică” a muzicii. Ce ar fi înțeles cineva din ea? Nimic, absolut nimic din ceea ce este ”muzica”.”
(Știința veselă, Friedrich Nietzsche)
O teorie expusă de filosoful Giordano Bruno spre sfârșitul secolului al XVI-lea a fost marcată ca una din semințele științifice ale nihilismului timpuriu și este un bun exemplu al felului în care teoriile științifice degradează ”sensul” pe care oamenii îl găseau în religie.
Combinând viziunea lui Copernic cu universul lui heliocentric, cea a lui Nicolaus Cusanus și ideea naturii infinite a universului, și cele ale filosofilor pre-Socratici Leucip și Democrit în ceea ce privește atomii, Bruno a înaintat o teorie în care soarele este doar una dintr-o infinitate de stele împrăștiate printr-un univers infinit. Bruno, de asemenea, sugerează că unele din aceste stele au planete asemănătoare Pământului și că viața pe ele poate exista. Aceasta viziune s-a ciocnit violent cu cea a creștinismului, ea înlăturând omul din centrul universului, ciocnire cu consecințe tragice pentru Bruno, el fiind în cele din urmă ars pe rug pentru convingerile sale.
În timp ce știința oferea răspunsuri multor probleme practice și îmbunătățea viața în multe moduri neprevăzute, ea nu reușea să ofere răspunsuri întrebărilor legate de ”sens” sau ”scop”, mai degrabă instigând o atitudine sceptică ce punea la îndoială viziunile creștinismului și a altor religii.
Nietzsche, scriind la finalul secoului al XIX-lea, se pare că a anticipat valul de nihilism ce avea să înglobeze Vestul, în special în urma Primului Război Mondial, jucând un rol important în gândirea unor filosofi ca Bertrand Russel, Jean-Paul Sartre, Albert Camus și Franz Kafka. El a înțeles cum creștinismul a oferit până atunci Omului convingerea că viața are un sens și, astfel, cu ”moartea lui Dumnezeu”, un sentiment amețitor că viața nu are sens va afecta din ce în ce mai mulți oameni. Civilizația modernă, gândea Nietzsche, va fi definită de modul în care acest sentiment va fi încorporat și, eventual, depășit.
În deschiderea lucrării ”Voința de putere”, Nietzsche scria:
”Ceea ce relatez este istoria următoarelor doua secole. Descriu ceea ce urmează, ceea ce nu poate să devină altfel: ridicarea la putere a nihilismului… De ceva timp, întreaga noastră cultură europeană se îndreaptă către o catastrofă, cu o tensiune torturantă care crește cu fiecare decadă: de neoprit, violentă, cu capul înainte, ca un râu care vrea să ajungă la gura de vărsare, care nu reflectează și căruia îi este frică să reflecteze.”
(Voința de putere, Friedrich Nietzsche)